17 Februarie 2011 – Artur Silvestri: „Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu“ (Dan Brudascu)

A apărut, recent, la Editura CARPATICA, din iniţiativa doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, ediţia a II-a a studiului Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu al regretatului scriitor şi om de cultură Artur Silvestri.

Prima ediţie a lucrării a apărut în anul 1987 şi urmărea invitarea criticii timpului la reconsiderarea personalităţii şi operei unuia dintre cei mai controversaţi scriitori români ai secolului XX, Zaharia Stancu, renunţând la formule obediente factorului politic şi ideologic al momentului respectiv. Structurată pe 10 capitole, lucrarea urmăreşte câteva din elementele ce definesc arta poetică şi doctrina literară a lui Zaharia Stancu.

Ceea ce îl deosebeşte categoric pe Artur Silvestri de alţi exegeţi ai operei lui Zaharia Stancu este, în primul rând, lipsa oricărei patimi, ca şi refuzul subordonării scrisului său vreunui comandament doctrinar sau ideologic. Cu răbdarea cercetătorului plin de har, Artur Silvestri se apropie de creaţia lirică a lui Zaharia Stancu fără nici un fel de inhibiţii, dar şi fără vreo idee preconcepută, pentru că scopul fundamental al demersului său exegetic îl reprezintă decodarea sensului operei şi nu punerea la zid, eventual, a omului, datorită păcatelor sale şi compromisurilor făcute cu lumea prin care a trăit. >>>>

 

16 Februarie 2011 – Constanţa Abălaşei-Donosă: „La uşa iubirii“, Editura Agnos, Sibiu (Cezarina Adamescu)

Fără  îndoială că există persoane care  trăiesc cu sufletul pe dinafară. Adică şi-l expun şi privitorii se uită  în el ca printr-o fereastră deschisă. Deschizi puţin fereastra şi te uiţi direct în amfora sufletului ei, împodobit cu Lumină.

Reflecţii ale unor stări interioare, poemele picturale cu parfum de Lumină  ale Constanţei Abălaşei-Donosă surprind şi în acest recent volum intitulat, La uşa iubirii.

Pentru  autoare Culoarea înseamnă Viaţă şi Bucurie. Dragostea artistei pentru Culoare este exprimată în tablouri şi miniaturi florale de un lirism înduioşător şi, pe undeva, destul de vetust. Nu e de mirare când astăzi, cei care iubesc frumosul sunt consideraţi depăşiţi, în trend fiind doar lucrurile şocante, agresive şi mai puţin obişnuite, menite să surprindă, dacă nu cumva, să te lase perplex. >>>>

 

15 Februarie 2011 – Nicoleta Stavarache: „Călătorinî intr-o lacrimă“, Ed Telepress Edit (Cristian Neagu)

Virtutea artei de a întregi viaţa omenească, se datorează anumitor structuri sufleteşti ce determină funcţiunea eliberatoare a artei, determinant fiind ecoul psihanalizei, aliat al oricărui poet veritabil, la actul evadării din prizonieratul individualităţii proprii. Placheta de versuri intitulată “Călătorind într-o lacrimă” (Ed. Telepres Edit, 2009) sub semnătura Nicoletei Stăvărache, vine să infirme vechiul dicton latin “si vis amari, ama”, afirmând un altul: ”sustine et abstine” după cum lasă a se înţelege din densitatea sratului sentimental: “Calci pe trandafiri fără culoare/ Petale-amare laşi în urma ta/ De ce nu recunoşti că doare/ Fericirea zidită-n lacrimă de stea”? (Semn de-ntrebare, p.58) După cum observăm, autoarea se foloseşte de un limbaj gramatical uzual. Formele gramaticale şi cele poetice, se întâlnesc în tendinţa lor de a menţine un ritm, o mişcare şi o armonie imagistică a unei izolări provizorii, specifică suferinţei: “Astă noapte ochiul stâng [ochiul inimii, nn.] mi-a plâns/ Risipind în suflet o durere ascunsă/ L-am spălat cu roua dintr-un vis/ Şi el tot mai sângerează încă”. (Ca o amintire, p.41)  >>>>

 

14 Februarie 2011 – Nicolae Nicoară-Horia şi Vasile Barbu: „Doi poeţi aceeaşi limbă“, Editura Negredo, Arad (Cezarina Adamescu)

Un poet în plină maturitate artistică, având un palmares impresionant, cu 40 de cărţi de poezie, publicistică, traduceri, antologii, ediţii îngrijite, confratele nostru Vasile Barbu din Uzdin, Banatul montan, oferă în volumul de faţă „Rodul zădărniciei şi al muţeniei” – după propria selecţie, 54 de poeme plus unul, carte apărută la Editura Nigredo, Arad, 2008, în tandem cu poetul din Şagul Aradului – Nicolae Nicoară-Horia, carte purtând titlul fericit şi inspirat: „Doi poeţi – aceeaşi limbă, ceea ce reflectă un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dincolo de faptul că ambii autori vorbesc şi scriu în limba română, Limbajul Poeziei este Universal, în orice areal  ar răsări, s-ar dezvolta şi afirma. Vorba lui Vasile Barbu în moto-ul care-i însoţeşte grupajul de versuri: „Limba-i punte,/ limba-i munte./ E odihnă, spor şi sete, / bob de grâu / şi cai în frâu, / Este cuget, mântuire, / rugăciune, bucurie…” (Blestemul limbii) >>>>

 

13 Februarie 2011 – Viorel Cacoveanu: „Verticalitate şi adevăr“, Ed Casa cărţii de ştiinţă, Cluj Napoca (Dan Brudaşcu)

O carte mai veche a cunoscutului ziarist Viorel Cacoveanu, intitulată Istoria risipită[1], peste care am dat curând cu totul întâmplător, a constituit pentru mine nu numai surpriza de a descoperi pasiunea autorului pentru abordarea unor subiecte istorice, de cele mai multe ori delicate şi controversate, ci şi de a ne găsi în faţa unui intelectual patriot, care nu poate rămâne indiferent faţă de evenimente, situaţii sau întâmplări care aduc atingere demnităţii naţionale şi, nu în ultimul rând, identităţii noastre ca popor.

Viorel Cacoveanu nu numai că este deplin stăpân pe instrumentele scrisului, ci vădeşte şi o benefică deschidere spre tot ceea ce priveşte ţara şi poporul său. De o manieră aproape ludică, cartea lui începe cu un capitol intitulat Facerea după Biblie, al cărui prim subcapitol poartă un titlu şocant: La început a fost păcatul!. Acesta continuă apoi cu o serie de consideraţii legate de plaiurile strămoşeşti, abordând, din această perspectivă, chiar dacă nu întotdeauna cu citarea propriu-zisă a surselor comentate, diverse teorii legate de acest spaţiu. >>>>

---

 

12 Februarie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Cartea inimii“, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu)

O carte despre inimă! Văzută din punct de vedere anatomo-fiziologic,  medical, spiritual, literar…Din toate colţurile, inima e luată cu asalt şi  e pusă pe tavă în faţa privitorilor uimiţi care abia aşteaptă să afle cât mai multe lucruri reale şi poveşti despre acest subiect, palpitând şi palpitant.  Cu toţii suntem angrenaţi în acest mecanism biologic, fie că vrem, fie că nu.

Nici nu pronunţi bine cuvântul inimă şi toate fibrele intră în reacţie şi încep să tresalte. Firesc, doar e organul vital, motorul, pompa biologică a fiecărei fiinţe.  O carte „de la inimă la inimă”, prilej minunat de comuniune, nu numai pentru oameni „inimoşi”, sensibili, dar şi pentru cei „cu inima de piatră”, ca să le mai înmoaie inima. >>>>

 

11 Februarie 2011: Ştefan Doru Dăncuş: „Scrum“, Ed Grinta, Cluj Napoca (Adrian Botez

…Până azi, nefericita întâmplare a făcut să nu-mi cadă sub ochi poezia lui Ştefan Doru Dăncuş. Azi, printr-un plic pe care l-am deschis cam apatic, am văzut viscerele, sângele, piroanele şi am auzit strigătele omeneşti (lansate către cer şi către incendiile demonico-terestre)  ale Poetului. Un Poet de o  putere teribilă – asemănatoare cu cea a lui Atlas – cel ce uneşte gunoaiele/reziduurile bolborosind fierbinţi, ale pământului (în plin proces de desacralizare!), cu Cerul  – Olimpian şi Mistic…

…Volumul de poeme fără titlu, deci putând fi citite la MODUL EPOPEIC!  (bilingv: în românească şi în franceză), Scrum, al maramureşeanului (de obârşie) ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ), vorbeşte (cu o decenţă rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire, clarificare a beznei şi orbirii, opintiri de vizionarism, din partea, totuşi, a unui OM!) – ceea ce noi (în genere şi din ipocrizie!) tăcem, anesteziaţi şi laşi. Şi trădători – de noi şi >>>>

 

10 Februarie 2011 – Cezarina Adamescu: „Preoţi Sfinţi, lăcaşuri sfinte“, Ed Semănătorul (N.N.Tomoniu)

Noua incursiune a Cezarinei Adamescu în universul unor scriitori, numită atât de frumos „Preoţi sfinţi, lăcaşuri sfinte”, apărută la „Semănătorul – Editura online” în luna octombrie 2010, reprezintă apogeul unui vast proiect al autoarei.  Şi reprezintă apogeul, pentru că în această lucrare valoroasă se adună cronici literare, portrete, efigii morale şi eseuri, despre autori de care teologul Cezarina Adamescu se simte ataşată din adâncul inimii sale. Aceştia formează pentru autoare un grup scump al unui univers sacru, o comunitate care-i inspiră un permanent sentiment de stimă şi chiar de veneraţie, majoritatea autorilor amintiţi în scriere făcând parte din cler sau apropiaţi de cler, prin problematica abordată în operele lor. >>>>

 

09 Februarie 2011 – Florinel Agafiţei: „Educaţia permanentă. paradigma filosofică şi pedagogică“, Editura Zigotto, Galaţi (Adrian Botez)

…Avem în faţă o carte care, deocamdată, în climatul actual, de ignoranţă educaţională şi culturală generalizată şi de mizerie morală, socială şi fizică contaminantă, pare a veni dintr-un viitor teribil de îndepărtat. Este vorba de onesta, conştiincioasa şi cutezătoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultură, romancierului şi jurnalistului focşănean, FLORINEL AGAFIŢEI[1]:  EDUCAŢIA PERMANENTĂ. PARADIGMA FILOSOFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ.

Autorul este perfect conştient de valoarea cărţii sale (dar şi de precaritatea receptării ei, într-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, în care Legea Educaţiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, şi vocile autorizate, în domeniu, >>>>

---

 

08 Februarie 2011 – Melania Cuc: „Vânătoare cu şoim“, Ed Dacia XXI, Cluj Napoca (Lucian Mănăilescu)

Ultima carte a Melaniei Cuc – Vânătore cu şoim – apărută la Editura „Dacia XXI”, Cluj Napoca, 2010, reprezintă mai mult decât un exerciţiu de sinceritate, autoarea reuşind, printr-un „discurs” metaforic, cum numai de sub pana năucită a lui Fănuş Neagu au mai ieşit câteva, să vândă lacrimi la tarabele iluziilor noastre cotidiene. Iată cum banalitatea declanşează întâmplări cosmice, pe care le trăim murind: „Apocalipsa poate porni şi din farfuria cu supa de oase şi din numele unui om care a pierdut noţiunea zi-noapte! Scriu gazetele doar de bine şi mă minte poştaşul ce-mi bate la uşă cu o ciozvârtă sângerândă din ceea ce a fost mai ieri bucurie… Sun din cornul de vânătoare şi ogarii adulmecă urma sandalelor mele fără de talpă. Voi merge de-a buşilea prin sârma ghimpată şi peste distanţele în care germinează secara şi linia frontului de gherilă.” Sau: „Lumea asta-i părelnică şi neiertătoare; mă întinde, mă prinde în cârlige pe frânghia cu rufele pe care maşina le spală, le rupe în bancnote de o sută… Nu mai există acadele comestibile în prăvălia cu hălci de carne fără grăsime. Copilul meu plânge cu gura-n polenul cules de albine.” >>>>

 

07 Februarie 2011 – Floarea Calota: „Costumul popular, călător prin milenii“, Ed Semne (Sava Negrean Brudascu )

Sub acest titlu, a apărut, de curând, la Editura SEMNE din Bucureşti un interesant volum, bilingv, semnat de binecunoscuta interpretă de muzică populară românească Floarea CALOTĂ. Versiunea engleză a lucrării este semnată de Liliana URSU. Cartea beneficiază de o consistentă parte ilustrativă, toate costumele reproduse fotografic în volum aparţinând autoarei acestuia.

Prin această lucrare de sinteză, scrisă deopotrivă cu sufletul, dar şi probând o fină cunoaştere a domeniului abordat şi o greu de bănuit competenţă în plan ştiinţific, Floarea CALOTĂ se dovedeşte nu doar o autentică interpretă a melosului popular, ci şi un intelectual de elevată ţinută. >>>>

 

04 Februarie 2011- Eugen Dorcescu: „Drumul spre Tenerife“ – Cronică – 50 de trepte poetice despre descoperirea de sine, Editura Eubeea, Timişoara (Cezarina Adamescu)

Fiecare zi înseamnă pentru mine un bun prilej de a constata, câte lucruri pierd, pe lângă câte trec şi câte las în urmă. Dar mai ales, câte lucruri nu ştiu. E o constatare care nu-mi aduce bucurie. Aş fi putut trece cu vederea, cum am şi făcut, peste un volum apărut online, la Editura Semănătorul, prin grija iscusitului  şi neobositului editor,  prof. Nicolae N. Tomoniu, volum  pe care, din nebăgare de seamă, l-am ignorat. Şi poate că nu l-aş fi cunoscut niciodată dacă n-ar fi venit sărbătorile de iarnă şi autorul lui, nu s-ar fi gândit să mi-l trimită tradus în limba spaniolă  şi în versiune românească. A fost pentru mine, mai mult decât un prilej de maximă încântare, a fost şi este un motiv de mare bucurie spirituală pentru că m-a învăţat să mă cunosc mult mai bine, aşa cum nici un manual de psihologie nu ar fi reuşit. Autocunoaşterea înseamnă acceptare, înseamnă a te privi cu ochii altuia şi a reuşi să te recunoşti şi să te împaci cu tine însuţi. >>>>

 

03 Februarie 2011 – Aura Christi: „Exerciţii de destin – Dialoguri“, Ideea Europeană (Corneliu Vasile )

De cele mai multe ori, reporterul îşi adună interviurile într-o carte. De data aceasta, Aura Christi înmănunchează într-un volum propriile interviuri, acordate  Rheei Cristina, Simonei-Grazia Dima, Dorei Pavel (două), Iolandei Malamen, Irinei Airinei,  lui Cassian Maria Spiridon, lui Şerban Postelnicu, lui Ionel Necula şi lui Virgil Diaconu. Aceste interviuri, care dezvăluie formarea, aspiraţiile şi devenirea intervievatei, au fost publicate anterior în publicaţii periodice: Oglinda literară, Mişcarea literară, Apostrof, Saeculum, Contemporanul.Ideea Europeană, Poezia, Ziua, sau în alte  volume de acelaşi gen.

Cartea, intitulată Exerciţii de destin – Dialoguri-, a apărut la editura Ideea Europeană în anul 2007 şi are o  binevenită prezentare biobibliografică,de o pagină, a autoarei. De reţinut, de aici, periplul jurnalistic, scriitoricesc şi de editor, venirea de la Chişinău la Bucureşti, în 1993, precum şi publicarea a mai mult de douăzeci de cărţi şi obţinerea a numeroase premii literare, care atestă o  puternică personalitate artistică. >>>>

 

02 Februarie 2011 – Eleonora Schipor: „Ca bradul la poale de munte“, Editura „Zelena Bucovinei”, Cernăuţi (Mariana Gurza)

O carte dedicată lui Nicolae Motrescu, „al treilea frate talentat din viţa aleasă a Motreştilor”. A plecat subit din această viaţă zbuciumată la 18 martie 2008.

În „memoria sa luminoasă” Eleonora Schipor s-a hotărât să scrie despre profesorul şi publicistul Nicolae Motrescu, un om minunat ce a trăit o viaţă în demnitate şi adevăr, un vrednic fiu al Crasnei. O carte bine documentată, etape de viaţă ale profesorului, reflectată prin fotografii, interviuri, prezentări de carte, ecouri. O „prefaţă scrisă printre lacrimi” de către autoare, urmată de pagini inedite.

Biserica “Sfânta Treime” din Crasna (Bucureşti, 2005); “Crasna Bucovinei (1), (publicistică), Cernăuţi, 2006; Crasna Bucovinei (2), (folclor), Cernăuţi, 2007; coautor a monografiei “Crasna-un colţ de eternitate românească”, sunt titluri de cărţi ce au îmbogăţit bibliotecile bucovinenilor . A mai contribuit la aparţia cărţilor „Cântarea Carpaţilor” (autor Ilie Motrescu, Storojineţ, 2008), „Între vis şi realitate” (autor Maria Motrescu-Popescu, Cernăuţi, 2008) şi „O privighetoare de munte cu nume de baladă” (autor Eleonora Schipor, Cernăuţi, 2008). >>>>

 

01 Februarie 2011 – Dimitrie Grama: „Versuri“ (Ioan Miclău)

Cand incerc sa scriu despre cartea dlui Dimitrie Grama, imi vine in minte aceasi imagine de relatie avuta cu energicul bucovinean Adrian Botez. Adica, a ne intelege foarte bine fara ca sa ne fi vazut vreodata fata catre fata! Bineinteles ca acel Duh de Romanie al carei fii suntem, este mult  mai  realistic decat orice intalnire de ocazie si esuata in definitiv. Probabil ca metafizica sufletelor cum si al locului natal, leaga fiintele intr-o legatura de forma unui pleonasm teutologic ce induce spre aceeasi deplina identitate de Neam, simtind si intelegand vedem  realitatea cu ochii mintii! Domnul Grama isi numeste cartea simplu: “Versuri”. Dar aceasta carte vine sa incununeze o valoroasa opera, opera unui om instruit, cult, talentat, atins de aripa muzei literare, chiar daca profesia sa fiind cea de doctor chirurg! >>>>

 

31 Ianuarie 2011 – Ioan Miclău: „Frunze de toamnă aurie“, Editura “Cuget Românesc”, 2010 (Mariana Gurza)

Mulţumesc pentru dar, Badie! Acum când este frig, şi totul parcă este încremenit, cartea mi-a încălzit casa…

„Numai pomul dezrădăcinat ştie gustul pământului de acasă; numai omul dus peste mări şi ţări ştie cât de grea este povara dorului de Ţară; numai poetul arde ca o torţă, în fiecare zi, în fiecare noapte. Nu ştiu dacă I. Miclău şi-a luat ţărană din grădina casei părinteşti, ca să-şi învelească trupul cu ea când o fi să fie. Sunt sigur, însă, că a luat cu sine atâtea amintiri, cât să-i ajungă pentru o veşnicie. Îşi înveseleşte sufletul cu ele, când îl pătrunde frigul străinătăţii; îşi oblojeşte rănile ce i le fac săgeţile singurătăţii; îşi şterge lacrimile dorului, îşi doineşte neîmplinirile şi puţinele bucurii ale vieţii. Şi toate astea le rabdă cu stoicism, ştiind că astfel îşi ispăşeşte vina de a fi POET.” (Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda).

Ioan Miclău, “purtându-şi Duhul de Românie, neatins de vremi…”, în noul său volum,  “Frunze de toamnă aurie”,  apărut la Bârda – editura “Cuget Românesc”, 2010, le mai lasă urmaşilor o parte din sufletul său”, o dragoste tainică, de românism incurabil. >>>>

 

28 Ianuarie 2011 – Nicolae N. Tomoniu: „Ultimii soldaţi ai neamului românesc. Note de călătorie Tismean“a – Ad Aquas Herculi Sacras –Ad Mediam, SEMĂNĂTORUL Editura – online, Iulie 2009 (Cezarina Adamescu)

O întrebare legitimă se desprinde din paginile cărţii lui Nicolae N. Tomoniu, Ultimii soldaţi ai neamului românesc: noi, românii, ca neam, ne-am meritat istoria? Din care rezultă, în mod legitim, o alta: Merităm istoria de azi?

Şi cine garantează că ne vom merita Istoria de mâine pe care o vom lăsa moştenire „urmaşilor urmaşilor noştri, de acum şi până-n veac”.

Autorul caută răspunsuri la aceste întrebări, încercând o incursiune în istoria frământată şi, de multe ori falsificată a românilor, aducând drept argumente, mărturiile unor oameni care au TRĂIT ISTORIA PLENAR, şi nu doar din poveşti şi legende, prin  tot ce au făcut, prin întreaga lor viaţă şi  i-au adus ca jertfă, numele lor, persoana lor, convingerile, idealurile, şi, în cele din urmă, amintirile despre istoria neamului. Ce-i îndemna pe aceşti bravi români să facă aceste lucruri, în loc să-şi vadă de vieţile lor, de familiile  şi vetrele lor, de bucăţica de pământ rămasă pârloagă în urma lor, de vitele care piereau în pătul pentru că gospodarul nu putea să mai aibă grijă de ele, de toate necazurile şi asupririle regimurilor care s-au succedat, unul după celălalt, care mai de care mai asupritor şi mai nedrept cu dânşii. >>>>

 

27 Ianuarie 2011 – Ioana Stuparu: „Oameni de nisip. Târguiala. Vol.II“, şi „Oameni de nisip. Lacrimi pe vatră. Vol.III“, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti (Cezarina Adamescu)

Şi de data aceasta, pe două paliere se desfăşoară acţiunea din volumele II şi III ale trilogiei „Oameni de nisip” a Ioanei Stuparu.

Amintirile autoarei, încă de la vârsta preşcolară până către maturitate, formează o plajă întinsă de acţiuni hazlii şi adeseori nostime (dar care ascund realităţi dureroase) în care, protagonista este Nina lu’ Mitru Leu din Mârşani, dezmierdată Boldicu’ de către Bâtu care ţine la ea ca la ochii din cap. Plajă care cuprinde întâmplări ale căror protagonistă e chiar autoarea şi, pe de altă parte, obiectivul se îndreaptă în chip de flash ori blitz, iluminând, precum spoturile scena şi pe spectatori, frânturi de viaţă rurală, obiceiuri, descrieri, creionând caractere, scene, de un realism autentic, de prin anii  ’47- ’50, când începuseră acţiunile, nu lipsite de dramatism, ale „întovărăşirii”, „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” iar ţăranii erau confruntaţi cu hârtii şi documente – parcă străine de ei înşişi – pe care trebuia numaidecât să le semneze şi care-i deposeda de bunurile lor agonisite într-o viaţă sau avute din moşi-strămoşi. >>>>

 

26 Ianuarie 2011 – Adrian Botez: „Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor“, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat (Constantin Stancu)

„nu sunt mai mare decât un strigăt…/aici – la-ntâlnirea tuturor/câinilor – unde nu ştii dacă/dacă rămâi cu o veste în plus –ori/cu o viaţă în minus …”

Volumul de versuri lansat de Adrian Botez, prolific autor de texte scrise, zise, durute şi lăcrimate, autor de poezie, eseu, roman şi sfaturi înţelepte cu titlul contradictoriu „AICI – LA-NTÂLNIREA TUTUROR CÂINILOR”  – este un eveniment cultural marcat de curaj şi sinceritate. Editura „RAFET” , Râmnicu -Sărat, 2009, a girat această apariţie, iar Primăria municipiului Adjud, unde locuieşte autorul, a avut bunăvoinţa de a ajuta demersul cultural, Primarul ing. Constantin Armencea a înţeles că e nevoie şi de o dimensiune spirituală pentru a exista demn, în locul unde am fost puşi, pentru o vreme, de Dumnezeu. >>>>

 

25 Ianuarie 2011 – Adrian Paăunescu: „Vinovat de iubire“, Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010 (Constantin Miu)

În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186). >>>>

 

24 Ianuarie 2011 – Petre Rau: „De Lingua Universalis“, Ed. Fundaţia Culturală Antares (Melania Cuc)

Deşi au trecut trei ani de la apariţia volumului, abia azi am avut şansa să-l citesc şi, recunosc, astfel am beneficiat de un extraordinar exerciţiu de logică, experienţă nesperată într-un spaţiu lingvistic mai puţin bătătorit fie şi numai de către cei care slujesc în numele Cuvântului, a Comunicaţiei în general şi în particular când vine vorba despre vocaţia care, atunci când există, nu are nici început , nici sfârşit.

Petre Rău are meritul de-a ne aşeza dinaintea oglinzii unei lumi care cuvântă prin toate dimensiunile sale şi, dacă prefaţatorul cărţii, Paul Sân-Petru, îl numeşte “un renascentist modern” – eu cred că prin complexitatea personalităţii sale intelectuale, Petre Rău se detaşează de plutonul căutătorilor de conexiuni care fac din lumea reală un loc în care fiinţele şi lucrurile se înlănţuie, trăind într-o solidaritate inexplicabilă, dar care transpare prin logosul evident, sau, şi mai pregnant, prin cel intuit. >>>>

 

21 Ianuarie 2010 – Cleopatra Lorinţiu: „Artur Silvestri, Vocaţia Căii Singuratice“, Revista „România Pitorească”, nr. 456, decembrie 2009, pg. 27 (Mihai Ogrinji)

Vasta şi variata operă pe care ne-a lăsat-o moştenire, ca şi frenezia cu care s-a implicat în întemeierea unor sumedenii de zidiri spirituale, trădează, în mod sigur, o fabuloasă ardere, cu sufletul la gură, de a rosti cât mai repede şi cât mai mult cu putinţă mesajul pe care îl avea de îndeplinit în trecerea lui printre noi. lată, s-a şi scurs un an de când Artur Silvestri a plecat în noaptea de Sf. Andrei, apostolul chemat să fie şi „pescar de oameni”, şi încă nu ne vine să credem că tragedia chiar s-a întâmplat. Avea doar 11 lustri, o vârstă a deplinei puteri de creaţie, iar Artur Silvestri dăduse, de mai multă vreme, spectaculoasa probă de „Personalitate complexă, fără comparaţie în literatura noastră de azi şi în cultura contemporană, adorat, idolatrizat de mulţi, neînţeles complet de alţii”. Şi scrie mai departe Cleopatra Lorinţiu, pe coperta a IV-a a cărţii „Artur Silvestri, Vocaţia Căii Singuratice”: „…a fost, prin însuşi felul său de a fi, de-a se forma şi a creşte în valoare şi complexitate, în virtute creştinească şi în dăruire altruistă, prin însăşi viaţa sa şi mai ales prin cultul pentru carte şi literă scrisă pe care l-a avut, o mare, enormă lecţie pe care viaţa ne-a dat-o într-o perioadă de confuzii sociale”. „Vocaţia Căii Singuratice” nu-i numai „un semn modest de neuitare şi preţuire”, cum cu modestie ne previne autoarea. Şi încă n-ar fi puţin nici aşa. >>>>

 

20 Ianuarie 2010 – Ilie Chelariu: „Fata lui Che, pamflete politologice“, Timişoara, Editura Eubeea, 2010 (Ion Pachia Tatomirescu )

Articolele reunite de Ilie Chelariu sub titlul Fatwa lui Che (2010)*, după cum arată o notiţă de pe pagina a doua a acestui vo-lum, «au apărut în perioada aprilie 2009 – martie 2010, în săptă-mânalul „Redeşteptarea“, din Lugoj».

Vocabulele din titlul cărţii sunt aparent-hermetice. Fatwa este un termen din limba arabă (mai exact fatwā, plural fatāwā), desem-nând o opinie religioasă a unui învăţat („epopt“) după Legea Islami-că. În Islamismul Sunni / Sunit, orice fatwa nu este obligatorie, în vreme ce în Islamismul Shia / Şiit poate fi obligatorie pentru individ în funcţie de relaţia lui cu Înţeleptul / Învăţatul („epoptul“). Persoana care „generează“ o fatwa se numeşte Mufti, „producător de fatwa“. West-Media abordează termenul fatwa dinspre Versetele satanice ale lui Salman Rushdie, ca o condamnare islamică la moarte a cuiva pen-tru că a comis o infidelitate / trădare, o jignire faţă de morala musul-mană, pentru că-i un apostat / „răzvrătit“, un blasfemiator etc. În sens larg, fatwa priveşte orice „aspect al vieţii individuale, de fiecare zi, al căsătoriei / familiei, al afacerilor băneşti, al „circumciziei femeilor“, al problemelor morale, ori al normelor sociale, al războiului, al păcii, al Jihadului, al politicii, al Dhmimmis etc. Che din titlu (deşi trimite la eroul latino-american marxist Che Guevara / El Che / ori pur şi simplu Che) provine din prima silabă a numelui de familie al auto-rului, Chelariu; aşadar, titlul acestui volum de pamflete se tâlmăceşte prin „Verset(ele satanice) ale lui Che(lariu)“ / Fatāwā („anatemele“ / „pamfletele“) lui Che(lariu)…   >>>>

 

19 Ianuarie 2010 – Gavril Moisa: „Vânzătorul de vise“, ediţie bilingvă română-engleză, Ed Grinta, Cluj-Napoca, 2010 (Al. Florin Ţene)

Prin talent şi hărnicie (numai în opt ani ) poetul Gavril Moisa a ajuns să-şi publice a 12-a carte, intitulată simptomatic”Vânzătorul de vise “, bilingv, român-englez,( traducerea Mariana Zavati Gardner), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, volum ce completează galera sa  de cărţi de poezie, epigrame şi fabulă.

Romantic fără romantism, neliniştit fără scepticism, Gavril Moisa prin acest volum de poezie ne provoacă o stare histrionică, de complicitate, sugerând la tot pasul subînţelesuri adânci, insinuând mereu o altă faţă a adevărului.

Cartea este structurată în două cicluri”Dialog interior “ şi “Vânzătorul de vise “ a căror tematică despre starea eului,  într-un moment anume, se complectează şi interferează precum imaginea în două oglinzi paralele: “Pe sub lumina/ Stelei tale,/trec zilnic/Cu o lumânare “(Mamei ), sau  “Moartea se zbenguie/ Pe valuri,/ O fată morgana/ Răsfăţată/ Şi-mi face semn/ Râzând,/ Că mă aşteaptă! “(Zbor de toamnă ). >>>>

 

18 Ianuarie 2010 – Ion C. Hiru şi George Baciu: „Un arc peste timp – crâmpeie monografice Domneşti“ (Menuţ Maximinian)

Când drumul tău capătă sens în viaţă, când dăruieşti din lumina ta altora spre a primi soare întru cunoaşterea identităţii, când te simţi parte integrantă din izvoarele şi dealurile natale, eşti un om fericit. Dascăli de un mare rafinament intelectual, Ion C. Hiru şi George Baciu aduc „Un arc peste timp”, crâmpeie monografice ale localităţii Domneşti.

Lucrarea de 700 de pagini, apărută în condiţii grafice de excepţie la Editura Alfa, este un strigăt al recuperării valorilor, un abecedar de suflet al istoriei de veacuri a satului adăpat din apa vie a Râului Doamnei.

Tomul aduce în atenţia întregii ţări personalităţi marcante ale acestor plaiuri, autorii aplecându-se cu pioşenie în faţa sensibilităţii şi nobleţei inimilor calde ce bat odată cu pulsul gliei străbune a Basarabilor. Cu dragoste fără margini pentru meleagurile natale, autorii au şters praful de pe arhivele neamului redând istoria generaţiei actuale. >>>>

 

17 Ianuarie 2010 – Ilarie Hinoveanu: „Cugetători, exegeţi şi creatori iluştri“ (Dan Lupescu)

Strălucit absolvent al Politehnicii din Bucureşti, Ilarie Hinoveanu a urmat, decenii la rând, din cel puţin patru unghiuri de vedere, modelul oferit de regretatul academician Radu P. Voinea: 1. acribia documentării şi cercetării cu evidente virtuţi ştiinţifice; 2. inspiraţia conexiunilor, bazată pe o reală capacitate de analiză şi sinteză; 3. propensiunea pentru susţinerea şi afirmarea valorilor româneşti autentice; 4. dublarea pregătirii sale politehniste cu deschiderea permanentă spre literatură şi artă, spre orizontul umanistic de însemnătate naţională, europeană, universală.

Spirit solar, generos şi comunicativ, prin excelenţă, posesor al unui impresionant volum de informaţii, Ilarie Hinoveanu a înţeles că este de datoria sa, ca martor şi pion activ al vieţii cultural-ştiinţifice >>>>

 

20 Decembrie 2010 – „Amprente“- prima antologie a Ligii Scriitorilor, filiala Vrancea

La iniţativa scriitoarei Mariana Vicki Vârtosu preşedinta filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor, şi sub îngrijirea acesteia, creaţiile unor membrii acestei filiale au fost cuprinse într-o antologie, intitulată “Amprente “,  apărută la Editura Transilvania, Tecuci , 2010.

Cartea se deschide cu un motto conţinând câteva versuri semnate de Lucian Blaga, după care urmează un “Argument “ având semnătura scriitoarei ce a iniţiat acest demers, în care descoperim poezia “Dedicaţie” aparţinând poetei Ştefania Oproescu ca argument al acestui demers:”de ce scrii?(A se vedea aici rânjetul cunoscător/ al celui care întreabă )/Uite, scriu ca să fac şi eu ceva/Pe lumnea asta “.Poezia este , de fapt un manifest pentru  sufletul ce vibrează în ritmul Poeziei. Postfaţa în care a picurat gânduri de bine la început de drum semnată de Gheorghe Andrei Neagu,( Cavaler al Literelor Române), salută “iniţiativa lor şi gestul de a-şi lua de la gură o bucăţică din pâinea şi aşa puţină, de care dispun pentru a alcătui un volum de slovă românească tipărită “. Directorul revistei ”Oglinda Literară “ subliniază în “Postfaţă “ că “Liga Scriitorilor nu şi-a propus să deranjeze Uniunea Scriitorilor, ci doar să convieţuiască paşnic pe ogorul creaţiei…” >>>>

 

17 Decembrie 2010 – Ioan Baba: „Stare de ţăndări, antologie de poeme“, Drobeta Turnu Severin, Editura Prier (recenzie de Ion Pachia Tatomirescu)

Recentul volum de versuri, Stare de ţăndări*, de Ioan Baba, pare a impune un nou tip de clamor (luăm termenul în accepţiunea de „strigăt“ în faţa deşertului / neantului „neîncreţit“, „fără văi“), un cla-mor liric aidoma unei lame de baionetă înfiptă în timpanul prea rugi-nit al Distinsului Receptor Reificat din ultimele două decenii ale se-colului al XX-lea şi din primul deceniu al mileniului al III-lea.

Stare de ţăndări este o antologie întocmită şi prefaţată de po-eta Ileana Roman de Drobeta-Turnu-Severin, având în vedere doar şapte volume de versuri publicate de Ioan Baba de Novi-Sad, până în momentul antologării: Popas în timp (1984), Oglinda triunghiulară (1990), Poeme incisive (1991), Năzbâtii candide (1994), Reversavers (1999), În urechea timpului (2003) şi Icoană din Balcania (2004).

Prefaţa  Ilenei Roman se încorolează pe o pecete stilistică sem-nalată în urmă cu câţiva ani de criticul Adrian Dinu Rachieru, pecete stilistică potrivit căreia Ioan Baba este un poet ce „cultivă un lu-dism bolnav de gravitate“, o gravitate care – după cum subliniază prefaţa – are rol terapeutic şi chiar „efect homeopatic“. >>>>

 

16 Decembrie 2010 – Efim Chicu: „Sarută-mă pe frunte-nţelepciune“, Ed. Augusta, Timişoara (cronică de Iurie Bojoncă)

„În chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”,după cum spunea Martin Heidegger în Originea operei literare, citându-l pe Holderlin, poetul său preferat. În chip poetic locuieşte şi Efim Chicu pe acest pământ, odată ce a scris mai bine de trei decenii fară să publice vreun  volum. Are în manuscris cărţi de poezie şi proză ce aşteaptă lumina tiparului. Iată de ce, se destainuie autorul,  inţentiona să-şi facă apariţia editorială cu „Scuzaţi de întărziere”, un titlu ironic, cu intenţii recuperative.  Poate „scuza” avea menirea să-i motiveze „absenţa” îndelungată din circuitul literar. Deşi ar fi trebuit să ne propună producţiile sale ceva mai devreme, Poetul nostru vine acum şi aici, vine încet şi sigur, vine cumpătat şi calm, fiind  înzestrat din plin cu har, cu multă încredere în destinul poeziei, dar şi în ceea ce scrie.

Miza priveşte valorificarea interiorului poetic, cu dragoste şi nostalgie pentru creaţia populară.  S-a ţinut departe de tot ce se numeşte „gaşcă literară”ori „mişcare” generaţionistă, graţie şi faptului că avea deja în codul sau spiritual un fel de oproare pentru disciplina ideologica. Reflexul de autoconservare spre a supravieţui poate vine de la părinţii săi care au suferit mult din cauza regimului comunist, cunoscând deportările şi frigurile Siberiei. Apartenenţa la un anumit curent literar poate l-ar fi promovat şi propulsat ceva mai devreme. Aşa se întâmplă cu toţi cei care îşi duc crucea poeticească pe cont propriu. >>>>

 

14 Decembrie 2010: C-tin Clisu: „În calea vânturilor“ (inspirată din viaţa generalului american de origine română George Pomuţ), Ed McCallum (note de Coriolan Păunescu)

Un român tratat precum România în ansamblul ei*

Observ, cu destul întârziere că, sub semnătura lui Constantin CLISU, a apărut, la Printed by McCallum Printing Group Inc., o carte, nu doar interesantă, cât mai ales aşteptată (cel puţin de noi, românii). Intitulată În calea vânturilor, cartea este inspirată din viaţa extrem de interesantă (şi de tensionată) a generalului american de origine română GEORGE POMUŢ. O personalitate despre care, în ţară (şi nu numai), vorbim destul de puţin sau deloc, deşi ea constituie, înainte de toate, o mărturie incontestabilă că noi, românii, individual sau în grup, am făcut totdeauna dovada unei moralităţi ireproşabile.

Astfel, privind lucrurile, În calea vânturilor are, fără îndoială, un caracter de restituţio, pentru că autorul ni-l restituie, pur şi simplu, pe românul, erou de legendă, George Pomuţ, pe care, în cuprinsul lucrării, ni-l înfăţişează destul abrupt, dar cu o anume precizie; deci fără risipă de cuvinte şi descrieri inutile. Autorul ne vorbeşte direct despre omul care a fost George Pomuţ,  despre împrejurările, faptele şi efectul lor asupra mediului în care a trăit şi a luptat acesta. Este, desigur, o schemă de lucru simplă, însă deloc simplistă. O schemă eficace, care înlătură nevoia de invenţie, de imaginar ori de câte ori cineva îşi propune să reconstituie o personalitate, o viaţă…aşa cum a fost. Pentru că, în fond, >>>>

 

13 Decembrie 2010 – Speranta Miron: „Şoaptele Luminii“, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Autoarea Speranţa Miron se numără printre acei puţini robi, salahori ai Luminii divine pe care o poartă cu sine pretutindeni, precum sacagiii, povara lor lichidă. Lumina  e pentru ea Bucurie şi Suferinţă, e plinătate de har, e Ochiul Treimic. Lumina e o taină, un “foc verde”, e “o lacrimă dalbă”. Rană şi balsam totodată, rug şi speranţă, floare de jar, lacrimă arsă dar şi rouă pe suflet, izvor de har, apă vie. Rana ei mistuie întunericul iar şoaptele pot fi auzite până-n adâncuri.

În deplină maturitate, dar cu un suflet  copil, îşi pleacă genunchii în faţa urcuşului spre Înalt. Ţărâna înnobilată de suflul ceresc tremură şi se prefiră în cele patru vânturi. Ce rămâne? Miezul şi coaja stau sugrumate, înlănţuite, pândindu-se cu ochi de felină. Pe de o parte : râsul, oftatul, “un drum croit aiurea”, lucrurile domestice trăgând barca pe uscat, iţind amintirile care se atârnă scai de suflet, pe de cealaltă, pe dorinţa de salt, setea, arşiţa nepotolită după Înaltul în faţa căruia, omul se pleacă tot mai mult, tot mai aproape de ţărână, dar cu ochii-n sus, se ridică de-o şchioapă, levitând, ca sfinţii-n răpire de Duh, stând de vorbă cu Domnul! >>>>

 

10 Decembrie 2010 – Pavel Panduru: „Ţara Almăjului,străvechi ţinut de continuitate şi simţire românească“, Editura Neutrino, Reşiţa Cezarina Adamescu)

Ce dovadă mai mare de înalt patriotism ar fi, decât aceea ce a-ţi cânta ţara şi neamul în care ai deschis prima oară ochii spre lume? Primii tăi paşi au călcat desculţişori  ţărâna care nu înţeapă nicicum tălpile celor care o iubesc cu sfinţenie!

Ţinutul Almăjului, mirific, născător de legende şi oameni adevăraţi, bravi şi dârzi, se bucură de sute de veacuri de recunoaşterea unanimă a localnicilor, dar şi a celor din alte zone, ba chiar din lume, aşa cum ne-a obişnuit străvechea zicere populară românească: „Banatu-i fruncea” – pe cât de neaoşă, pe atât de adevărată. Observa cineva cu mare bun simţ, că  bănăţenii acestui colţ de lume au o mândrie unică în felul ei, pentru faptul că s-ar fi născut pe aceste meleaguri şi că nu-şi fac niciodată de ruşine rădăcinile, declarându-şi, cu o demnitate rar întâlnită, apartenenţa la arealul lor. Este emblema lor, picătura de românitate pe care o poartă ca pe o siglă, prinsă direct de inimă. >>>>

 

09 Decembrie 2010 – Felicia Colda: „Risipiri“, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, (Monica Grosu)

Volumul de poezii, publicat de Felicia Colda, sub numele simbolic Risipiri (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2008), se pliază pe o gamă largă de stări și sentimente, ţintind așteptările unui cititor modern, încă atras de melancolia și ineditul unei metafore. Este tocmai ceea ce frapează în poezia tinerei poete albaiuliene, acel limbaj accentuat metaforic, mizând pe o simbolistică de substrat, atent construită și chiar ușor voalată de atmosfera stranie a unei singurătăţi obsesive. Poezia ce deschide volumul de faţă, purtând titlul Niciodată, aruncă o rază străvezie asupra imaginarului poetic, grefat de stări contradictorii ce oscilează pe o axă a resemnării și a speranţei, a nostalgiei și a bucuriei de a gusta clipa, iubirea, întâlnirea. >>>>

 

08 Decembrie 2010 – George Baciu: „Gânduri de la marginea lumii“, Ed. Rottarymond (Maria Diana Popescu)08 Decembrie 2010 – George Baciu: „Gânduri de la marginea lumii“, Ed. Rottarymond (Maria Diana Popescu)

Cu volumul de poeme „GÂNDURI DE LA MARGINEA LUMII” (Editura Rottarymond), opera distinsului scriitor George Baciu se adânceşte în limpezime şi în reprezentare. Mult mai nuanţat în inspiraţie, mai adâncit intelectualiceşte, George Baciu, în lepădarea sinelui de esenţe, până la totala jertfă a cuvintelor, elaborează o artă poetică fascinantă, scrie cu preaplinul inspiraţiei, cu duioşie şi cu lirism sublim, una din cele mai bune cărţi ale prezentului. Tratată în spiritul unei reale sensibilităţi, poezia descinde din cadre profund filosofice, din alte determinări psihologice şi existenţiale, din fine nuanţe de sfiiciune, de revoltă şi de duioşie: „M-am uitat în mine şi am simţit lutul, poate orgolios, poate melancolic, prelingându-se înspre cer, ca într-o rebeliune a necuprinsului. Căci sunt asemenea oraşului cu noaptea la gură, unde gândurile mărşăluiesc pe trotuare de păreri, iar singurătatea are sângele-n gât. Nu mă parcurge nimeni, simţurile zornăie pe claviatura plictisului, în timp ce dinapoia mea, zilele-şi aruncă spinarea pe fereastră.” >>>>

 

07 Decembrie 2010 – Gaby Michăescu – „Leonard, soldatul de ciocolată“, Ed. Eicon, Cluj Napoca (Corneliu Stoica)

Publicată pentru prima oară cu 25 de ani în urmă, cartea lui Gaby Michăilescu „Leonard, soldatul de ciocolată” (titlu dat după „Soldatul de ciocolată” de Oscar Straus, scrisă după piesa lui Bernard Shaw), a apărut la sfârşitul anului trecut într-o nouă ediţie, de astă dată bilingvă (română-franceză), graţie Editurii Eicon din Cluj-Napoca, în colaborare cu Biblioteca „V. A. Urechia” Galaţi şi cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Galaţi. Este gestul nobil pe care l-au făcut instituţiile respective de a readuce în prezent memoria şi personalitatea marelui tenor Nae Leonard, născut la 13 decembrie 1886 în Bădălanul Galaţiului, cel care prin dăruirea cu care a slujit Teatrul Liric a fost supranumit „prinţul operetei”.

Despre viaţa şi activitatea inegalabilului cântăreţ, înzestrat cu o frumuseţe fizică unică şi cu o voce care a fascinat publicul din timpul său, au mai scris cărţi Theodor Bălan („Leonard, prinţul operetei”, Ed. Muzicală, 1965) şi Stelian Ionescu-Angel >>>>

 

06 Decembrie 2010 – Mircea Pavel Morariu: „Catacombe“, Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2010 (Al. Florin Ţene)

Cartea “Catacombe “de Mircea Pavel Morariu, apărută la Editura STUDIA, Cluj-Napoca, 2010, narează aventura a unei vieţi umane prinsă în capcanele subconştientului, transcendentului şi reîncărnării..Doctor în ştiinţe medicale, trăitor în Germania şi România, autor a mai multor cărţi, unele publicate  împreună cu soţia, Iudith Ilona Morariu, cartea structurata în două părţi “Vulcanii “ şi “Diafanii “, sub raport metodologic, nu este străină de viziunea asupra vieţii în conexiune cu spiritul, ca esenţă a conştinţei de sine.Cartea se deschide şi se închide ca un cerc.Aventura personajului principal Paul ce a suferit un accident, căzut în stare de comă şi internat într-o secţie de terapie intensivă, păzit de Raza, îngerul său păzitor, îmi aduce aminte de povestirea lui Ulise făcută în insula Feacilor, adică a păcii, la banchetul oferit de Alcinou în cinstea oaspetelui, unde imaginea rătăcirii şi poveşti îi ajunsese pe buzele cântăreţului orb, Demodokus.Şi ceea ce uimeşte este faptul că locurile,”popasurilor “, “etapele “ călătoriei prin marea noapte a “rătăcirii “ sunt douăsprezece. >>>>

 

03 Decembrie 2010 – Marcel Turcu: „Transcendenţa deviată (note la vol „Moartea tatălui“ de Eugen Dorcescu, Ed Marineasa) (Marcel Turcu)

În cele ce urmează, încercăm un modest comentariu critic asupra volumului de poezii, intitulat  Moartea tatălui al scriitorului Eugen Dorcescu, apărut la Editura Marineasa – 2005 – Timişoara. Tema, ca şi titlul au generalitatea lor şi, deci, pot irupe de oriunde şi oricând, cu forţe egale. Cu o prefaţă sensibil-analitică, a lui Ion Arieşanu, volumul imprimă şi se imprimă în şapte trepte distincte, de la acel amor-fati (îndeplinit) al tatălui, până la problematicile prime şi secunde ale fiului – treapta a şaptea, inserată angoasei existenţiale continui. Treptele se duc şi revin ciclic, eul complex şi unitar trebuind să intre prin faţă în cerc şi din interior să parcurgă circumferinţa (v. şi afirmaţia filosofului creştin contemporan A. Scrima, privitoare la dinamica spiritului creator). >>>>

 

02 Decembrie 2010 – George Roca: „Evadare din spaţiul virtual“ (Florilegiu de poezie), Ed. Anamarol, Bucureşti (Al. Florin Ţene)

Un poet cu un evantai liric şi policrom, având o cromatică fluidă deosebită, este George Roca în volumul “Evadare din spaţiul virtual “( Florilegiu de poezie), apărut la Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2009.

Încă din titlu poetul ne face cunoscut că desprinderea de preocuparea sa de  jurnalist şi ctitor de publicaţii pe internet este echivalentul unei evadări în lumea poeziei.

Cunoscând pasiunea sa pentru ziaristică, îmi pun întrebarea retorică, firească, ce a fost întâi poezia sau articolul de ziar? Dar, tot eu răspund, după ce am citit o parte din publicaţiile scriitorului George Roca, inclusiv volumul cu interviuri: a fost, parafrazând Sfânta Scriptură, CUVÂNTUL cioplit cu “dalta “ sufletului.

Volumul de care facem vorbire, deschis de o prefaţă semnată de Maria Diana Popescu, intitulată “Un romantic avant la lettre “, este structurat în şapte cicluri a căror tematică se interferează, fiind un seismograf al vibraţiilor eului pus în diferite ipostaze ale trăirilor:”Evadarea din spaţiul virtual “, “Antipozi “, “Cromatică Australiană “,”Amintiri “, “Dedicaţii “, “De iubire “ şi “Fabule şi parodi “. >>>>

 

01 Decembrie 2010 – Ionel Marin: „Printre ani, lacrima netimpului“, Ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2010 (Gheorghe A. Stroia)

Nu poţi să nu fii mişcat şi sensibilizat de oricare dintre scrierile poetului Ionel Marin, supranumit de critica literară drept: „poet al luminii”. Şi pe bună dreptate, întrucât din scrierile sale se desprind, ca dintr-un mănunchi de veritabili aştri – lumina sensibilităţii, căldura sufletului, dăruirea sa către semeni. Orice scriere a poetului Ionel Marin este o litanie de înalte stele vorbitoare – stelele cerului său interior, purificat de suferinţă şi înnobilat de sentimente înălţătoare. Deşi trăitor al unor experienţe tulburătoare, a ştiut de fiecare dată să treacă peste suferinţa sufletului, pentru a o transforma în nestemate – cuvintele poemelor sale. Ionel Marin este un suflet apolinar, care prin scrierile sale se situează undeva dincolo de răutăţile lumii înconjurătoare, ce nu-i pot atinge sensibilitatea şi devotamentul faţă de oameni.  >>>>

 

29 Noiembrie 2010 – Mihai M. Macovei: „Actorul, otrava şi pâinea“, 2010 (Gheorghe Postelnicu)

Peste 50 de cărţi apărute cu ajutorul Asociaţiei Culturale „Renaşterea buzoiană” în cadrul proiectului „Scriitori buzoieni pentru literatura română”, dintre care aproape jumătate sunt volume de versuri, iată valoarea numerică a unei entităţi culturale vii. Din acest bilanţ pozitiv nu se pot desprinde nişte trăsături caracteristice ale grupului, deşi printre notele specifice s-ar invoca solidaritatea şi gradul de înrudire spirituală dintre membrii lui. Contestatarii ar putea susţine că mai degrabă e vorba de obişnuinţe căpătate în timp, când cenaclul „Alexandru Sahia” se desfăşura sub forma întâlnirilor periodice organizate de Casa de Cultură a Sindicatelor. Dar tot de atunci se păstrează plăcerea de a poematiza, ceea ce a dus la impunerea unui număr însemnat de talente, cum n-au făcut-o nici comunităţile grupate în jurul revistelor literare. Aspiraţia de a conecta existenţa la poezie îi conduce, de cele mai multe ori, la zile faste, când se versifică pe orice poate umple sertarul liric. Autori precum N. Pogonaru, C. Bucur, Şt. Dima, Girel Barbu, D. Istrate Ruşeţeanu pun accentul pe teme scoase din social şi politic, manifestând în acelaşi timp simpatie pentru meditaţie, improvizaţie şi joc. >>>>

 

26 Noiembrie 2010 – Emil Chiriţă: „Rigori şi zboruri“, Bucureşti, Editura Amurg Sentimental, (Ion Pachia Tatomirescu)

Când filosoful şi „baronul“ Mihai Dragomir de Ghiroda mi-a prezentat satu-i natal, Giurgeni-Ialomiţa, prin iulie 1986, şi pe d-l Emil Chiriţă (n. 21 decembrie 1941), directorul Şcolii Generale şi al Căminului Cultural din localitate, nu mi-a spus că am în faţă şi un poet autentic al Câmpiei Dunării de Jos, aşa cum mi se înfăţişează peste mai bine de două decenii, în toamna lui 2009, prin volumul Rigori şi zboruri*, volum însoţit de prefaţa Un act important de restituţie literară, semnată de Valeriu Gorunescu, din care ne îngădu-im a-i „extrage“ aici „grăitorul“ portret: «Poetul Emil Chiriţă este una dintre acele personalităţi cu care Dumnezeu […] a fost generos, înzestrându-l din belşug cu o inteligenţă scăpărătoare, o intuiţie fericită a valorilor, talent literar şi un ascuţit spirit organizatoric. […] Animator în mai multe domenii de activitate, promotor al noului şi al performanţei şi în sectoare de unde i s-a părut că nu poate lipsi, n-a uitat nici o clipă că are în inimă naiul lui Pan şi harfa lui Orfeu. A scris mereu, de-a lungul unor ani ce nu i-au adus gloria imediată, dar i-au oferit răgazul elaborării în linişte a unei opere bine structurată, de limpezime şi de profunzime estetică evidente.»; prefaţatorul ne mai spune că volumul de versuri Rigori şi zboruri de Emil Chiriţă este „dens“, „minuţios construit“ şi are «o transparenţă axiologică de cris-tal» (p. 9 sq.). >>>>

 

25 Noiembrie 2010 – Nicolae Băciuţ: „Arheologia clipei“, Ed. Nico, Tg. Mureş (Cezarina Adamescu)

Cine-şi mai aminteşte de visurile şi dezideratele la care a îndrăznit la un moment dat, ori de ipostazele în care şi-a făurit planuri temerare, asuprit de trecerea timpului, mai cu seamă atunci când se apropie de o vârstă rotundă? Clipele acelea ar rămâne pierdute pentru totdeauna, pentru că memoria emoţiilor e scurtă. Planurile şi visurile se împlinesc şi ele devin praguri şi trepte spre altele aidoma, fără să mai fie amintite clipele de graţie (cu adevărat inspirate) care le-au generat.

Nicolae Băciuţ, hotărât de a învinge această inerţie, a dorit să imortalizeze clipa dintre ani pentru ca acele stări inefabile să rămână. Şi a reuşit. De la visurile încropite (când, decât în clipa dintre ani, moment de bilanţ provizoriu?) el a găsit motivaţia ideală pentru susţinerea unui jurnal, cu tot ce implică el pentru că a dorit ca toate acestea să rămână. >>>>

 

24 Noiembrie 2010 – George Baciu: „Istoria mai aproape de tine“ (Constantin Voiculescu)

Intitulată sugestiv, cartea prof. G. Baciu este scrisă dintr-o perspectivă obiectivă, pe baza unei impresionante documentări, cu mult respect pentru adevărul istoric şi cu multă dragoste pentru istoria neamului.  În viziunea autorului, „istoria este cartea de identitate” a unui neam. În cazul neamului nostru, alături de credinţă, limbă şi tradiţii, istoria stă mărturie grăitoare a existenţei noastre milenare în acest binecuvântat spaţiu. E o datorie sfântă a fiecărui român să-şi respecte credinţa şi limba, să-şi cunoască istoria, păstrându-şi astfel identitatea naţională în contextul istoriei contemporane. Cartea cuprinde şase mari capitole, structurate, la rândul lor, pe subcapitole şi prezintă evenimente istorice, personalităţi, fapte ale acestora mai puţin consemnate de istorie, pentru mulţi cititori fiind chiar inedite. Autorul le redă într-un stil accesibil, atractiv şi pe deplin obiectiv, după cum însuşi mărturiseşte în postfaţă. Încercând o prezentare a acestei cărţi, mărturisesc faptul că mă încearcă un sentiment de nelinişte, de îndoială sau regret că nu pot reda frumuseţea acestei cărţi, bucuria lecturii în fraze cât mai puţine şi cât mai frumos scrise. Aş vrea să scriu despre cât mai multe evenimente şi fapte istorice, dar în cuvinte cât mai puţine. Voi încerca. >>>>

 

23 Noiembrie 2010 – Eugen Negrici: „Iluziile literaturii române“, Ed Cartea Românească, Bucureşti (Monica Grosu)

Cu certitudine, literatura română, ca şi istoria, de altfel, îşi are părţile ei mai puţin arătoase şi deloc lăudabile. Acest segment, unanim recunoscut de critica literară, corespundea, din punct de vedere istoric, epocii comuniste, când mistificările şi înscenările de orice fel nu au încetat să se producă, sub imperiul diverselor directive de partid.

În recenta sa carte, Iluziile literaturii române (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008), atât de îndelung dezbătută în revistele literare sau pe bloguri, profesorul Eugen Negrici demonstrează, cu metodă, că iluziile şi deziluziile literaturii române sunt multe şi ele nu vizează doar perioada mai sus amintită, ci îşi întind tentaculele până spre începuturile istoriei noastre literare. Acest nefiresc fenomen este explicat, în viziunea autorului, prin existenţa în mentalul colectiv, a unor complexe de inferioritate ce nu au încetat să umple spaţiile goale, fie şi din literatură, cu închipuite edificii estetice.  >>>>

 

22 Noiembrie 2010 – Ioan Barb: „Picătura de infinit“, Editura ATU, Sibiu (Melania Cuc)

Cu un debut poetic încă din 1979, urmat de o odisee în care activitatea literară şi cea jurnalisitcă merg mână în mână, Ioan Barb  revine pe piaţa de carte cu  al doilea volum de versuri,  pe care şi-l intitulează  PICĂTURA DE INFINIT. Cartea apare la Editura ATU din Sibiu în Colecţia ,,Raftul de poezie,,.

Aşa cum este firesc pentru poezia pe care un autor o adună între copertele unei cărţi de-a lungul  unui timp în care travaliul poetic a trecut  el însuşi prin etape experimenatle şi convingeri stilistice, şi în volumul de faţă se simte cum scrisul a fost condus cu mână  fermă, adunând  şuvoiele de inspiraţie într-un adevărat fluviu de imagini şi exemple de filosofie ce se sincronizează, elaborat şi aproape elegant ,cu starea de spirit din care se naşte emoţia.

Creaţia lui Ioan Barb este mai mult decât sugestivă, adesea ilustrativă şi conjugată cu întrebări la care autorul le dă, atunci când crede de cuviinţă, răspunsul. >>>>

 

19 Noiembrie 2010 – Ioana Stuparu: „Grădina care s-a suit la cer“, Editura Florile Dalbe, Bucureşti (Cezarina Adamescu)

Există întâmplări care rămân încrustate în memoria inimii. În memoria degetelor şi a ochilor noştri. Şi sufletul are memorie. Există bucurii care nu se pot socoti în bani ori în alte privilegii materiale.

Există lucruri care nu costă nimic dar care sunt inestimabile.

Şi pentru ele ai da întreaga ta agoniseală.

Nimic nu e mai sfânt şi mai de preţ precum surâsul unui prunc. Nimic nu e mai scump decât surâsul unei mame. Acestea, îngemănate, formează un rotund indestructibil. Un rotund care se numeşte IUBIRE.

El nu poate fi smuls, înstrăinat, risipit pentru că el se află în matricea inimii fiecăruia. >>>>

 

18 Noiembrie 2010 – Al. Fl. Ţene: „Cărticica de dat în leagăn gândul“, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu“ Petroşani 2010 (Melania Cuc)

Aflată la a doua ediţie, CĂRTICICA DE DAT ÎN LEAGĂN GÂNDUL,  semnată de Al.Florin Ţene a apărut la Editura Fundaţiei culturale ,,Ion D.Sârbu,, Petroşani, 2010.

Nici nu putea fi altminteri cât această lucrare este una potrivită pentru cititorul grabit, de azi, dar care mai are încă nevoie de vise şi de paşi făcuţi înafara limesului pipăibil al materialismului dialectic.

O carte frumoasă, îngrijit redactată dar care se remarcă şi prin acel ,,lipici,, care te face să parcurgi pagină după pagină, ca şi cum ai aştepta să te întâlneşti la urma urmei, cu propria ta persoană, cu   personajul pe care îl cunoşti deja.

O astfel de lectură este  o duminică-literară calmă, dar defel monotonă.Fiecare pagină este un univers, şi cartea  se alcătuieşte din mai multe detalii fabuloase, ca  un peisaj hiperbolic în jocul de puzlle. Ici este o grafie de situaţii de-a dreptul imaginre, dincolo…  lumea reală vine, pare atât de tangibilă încât îi simţi respiraţia. >>>>

 

17 Noiembrie 2010 – Nina Ceranu: „Heidi n-a văzut Roma Termini“, note de călătorie, Timişoara, Editura Eubeea, 2009 (Ion Pachia Tatomirescu )

Prozatoarea, poeta Nina Ceranu surprinde Distins-Vechiul Receptor, de astă dată, printr-o carte de însemnări de călătorie, Heidi n-a văzut Roma Termini*, un volum-oglindă de vremuri, volum ce stă parcă sub un atotcuprinzător şi atoategrăitor motto: „Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide (…), moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare, de la bucurie, la linişte şi la moarte. Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior.“ (p. 7).

Călătorul-autor-martor încă de la prima pagină a cărţii ne mărturiseşte „un program“: «Voi fi un drumeţ oarecare, mereu în ur-ma grupului, care nu vrea să audă explicaţiile unui ghid „de vacanţă“, nevoit să câştige ceva bani pentru studiile viitoare. Eu voi colecta şi mirosul inconfundabil al locului, dar şi izul emanat de eterogenitatea grupului din care fac parte.» (p. 7 sq.). >>>>

 

16 Noiembrie 2010 – Constantin Voiculescu: „Articole, eseuri, recenzii“, Editura Arefeana, Bucureşti (George Baciu)

M-am aşezat într-o după-amiază de duminică, la masa cu felinar de doină şi duioşie de dor pentru a citi o carte, unică în fiinţa sa, teribilă în rostire şi mai aproape de sfinţenia existenţei noastre româneşti.

„Articole, eseuri, recenzii”, autor Constantin Voiculescu, editor Ion C. Ştefan, Bucureşti, Editura Arefeana – o carte despre noi şi pentru noi, cei ascunşi în spatele prezentului, printre grijile mărunte ale trupului, indiferenţi la sublimul culturii ce ne defineşte printre entităţile lumii.

Profesorul Constantin Voiculescu, după ce ne-a amintit, cu ceva vreme în urmă „Cum vorbim, cum scriem”, acum ne invită pe prispa sufletului şi sub pleoapa mirării curăţeniei de dinspre înlăuntru, aleargă pribeag prin estetismul filosofico-sentimental al unor întemeietori „de legi şi datini” (Neagoe Basarab, Nicolaus Olahus, D. Cantemir, Andrei Mureşanu, >>>>

 

10 Noiembrie 2010 – Eugenia Bulat: „Veneţia, ca un dat… Jurnalul unui evadat din Est“, poeme, Timişoara, Editura Artpress / Augusta (Ion Pachia Tatomirescu)

Noua carte de poeme a Eugeniei Bulat, Veneţia, ca un dat… Jurnalul unui evadat din Est*, i se pare autoarei – într-un Avertis-ment – nu neapărat narcisist, «o simfonie în cheie minoră, cu munţi înalţi şi ape adânci, cu iluzii împlinitoare, dar şi cu tristeţi hăuitoare de neant» (p. 5) şi autorului de „cuvânt însoţitor“, Adrian Dinu Ra-chieru, într-adevăr, «un dar pe care destinul, prin legile lui parado-xale, îl oferă autoarei. Chiar dacă nu a părăsit decât fizic baricadele românităţii din Basarabia, chiar dacă a ars „fără rost“ (cum se măr-turiseşte), poeta încearcă să uite, să se desprindă de nişte realităţi apo-caliptice, să se regăsească / reîntemeieze, reînviind prin poezie.[…] „Bântuită de faceri“, poeta cunoaşte bucuria rodului. Dincolo de u-şoara contaminare cezarivănesciană, preaplină de logos, simţind cum fierbe în ea sămânţa rodirii, atunci când cu unghii înfipte în carne se încredinţează paginii albe. >>>>

 

9 Noiembrie 2010 – Monica Grosu: „Petru Comărnescu, un neliniştit în secolul său“ (Elena Filimon)

Despre Petru Comarnescu nu s-a vorbit îndeajuns, personalitatea sa multilateral revărsată  spre varii domenii nu şi-a găsit în istoriile literare un ecou pe măsură. După cum e bine ştiut, destinul fiecărui scriitor în parte e croit într-un anume fel, nici cu Petru Comarnescu, soarta nu a fost prea generoasă dacă ne gândim la realizările unor colegi de generaţie şi succesul de care s-au bucurat aceştia, evident nu numai în ţară (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran). Şi când ne gândim că au pornit împreună şi că forţele creatoare de care încă de timpuriu Comarnescu a dat dovadă îl plasau în primul rând al excepţionalei generaţii ’30, atunci înţelegem şi mai bine nostalgia ascunsă în spatele rândurilor confesive din masivul său jurnal, publicat în 2003. >>>>

 

8 Noiembrie 2010 – Laurian Lodoabă: „Cenuşa lunii“, poeme, Editura Anthropos, 2010 (Cezarina Adamescu)

Miniatura lirică în spiritul poeziei tradiţionale nipone a sedus şi continuă să-i cucerească,   pe toţi creatorii de poezie, inconştient sau nu, pentru că are o mare priză la public, este sevă proaspătă şi chintesenţă de gând şi fie că se încadrează în canoanele impuse de acest mod de exprimare laconică, fie că nu, ea câştigă adepţi din toate categoriile de creatori şi cititori pentru că, necesită un minimum de timp pentru a o parcurge, dar în acelaşi timp solicită în cel mai înalt grad mintea şi spiritul, fiind ca o respirare, ca o gură de aer proaspăt în  alveolele pulmonare îmbâcsite de noxele veacului. În plus, se poate prezenta într-o formă miniaturală cu un design plăcut care poate fi purtată în buzunarul de la piept, de către oricine. Ea induce o stare de confort intelectual şi de fineţe şi ascuţime de spirit speciale, propice  stării ideatice, de visare.

Foarte mulţi autori români şi străini au fost tentaţi să cultive această specie literară, cu sau fără reguli impuse, dar păstrând spiritul treaz şi îmbinând contingentul cu inefabilul, teluricul cu celestul, într-o armonie perfectă şi cu un final neaşteptat. >>>>

 

05 Noiembrie 2010 – Iulian Patca: „Moara de vânt“, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009 (Al. Florin Ţene)

Parafrazând un dicton de pe vremea lui Napoleon Bonaparte cu bastonul de general în taşca fiecărui soldat, după ce am citit cartea de publicistică a lui Iulian Patca”Moara de vânt”, apărută la editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009,  pot spune că în vârful pixului  unui ziarist militar se află “arma cuvântului în poziţia de bătaie”(Iulian Patca-Argument).

Încă din titlu, autorul face aluzie la  inutilitatea luptei cu morile  de vânt a lui Don Quijote de la Mancha din romanul lui Cervantes Saavedra Miguel. Convins, fiind,  că prin scrisul său poate schimba ceva în societatea în care trăieşte, Iulian Patca în Artgument speră ca ziaristul să reuşească să creeze o stare de spirit sau chiar să schimbe lumea,dar ajunge ,în final, la concluzia că “se bate doar cu sine şi cu morile de vânt.” Cum speranţa moare ultima, ziaristul este convins că aceste memorii ale clipei pot contribui la schimbarea mentalităţii  în timp şi că ele ,articolele, nu vor rămâne doare simple efemeride. >>>>

 

04 Noiembrie 2010 – Ionuţ Caragea: „Poezii de dragoste, antologie“, Iaşi, Editura Fides, 2010 (Ion Pachia Tatomirescu)

A paisprezecea carte semnată de Ionuţ Caragea, Poezii de dragoste (2010), este o antologie* de fermecătoare creaţii, aparţinând unui reprezentant de seamă al „generaţiei Google“, cu o generoasă prefaţă, Deosebirea dintre dragostea de literatură şi adevărata poe-zie de dragoste, de Corneliu Leu, suită de însemnări – după cum se prezizează în subtitlu – «pe marginea volumului selectiv din opera unui tânăr poet român rătăcit pe meridianele lumii, dar bine înrădă-cinat în dragostea pentru poezia limbii lui» (p. 7). Meridianul fru-moasei „rătăciri“ a lui Ionuţ Caragea este Montreal-Canada. Corneliu Leu – cu o „teamă maioresciană de diminutive“ – observă (în prefaţă) că se anunţă deja un anotimp în care „Ionuţ“ devine autenticul, matu-rul Ioan Caragea (de la arţarul Canadei, nu de la dantelăriile vreunui igrasios Fanar cu molii), certificând tânărului teritoriu poetic caragian coordonatele: 1) un lirism erotic de excepţională, teluric-stelară profunzime, antologia de faţă fiind «o demonstraţie bine pusă pe direcţie», «o demonstraţie promiţătoare, meritând a fi călduros primi-tă, cu toate limitele sale; >>>>

 

03 Noiembrie 2010 – Mircea Vac: „Sacuieu – Dăinuire şi trăinicie peste veacuri“, Ed Scheda (Constantin Malinaş)

Motto:

„Aduceţi-vă aminte de faptele străbunilor voştri,

amintiţi-i pe dânşii, întăriţi-vă cu sufletul, c şi

voi înşivă să vă faceţi măriţi în aducerea aminte

a urmaşilor voştri!“

[Biblia, Cartea Macabeilor]

CARTE DE IDENTITATE PENTRU POPOR

Domnul Mircea Vac, până acum cunoscut ca scriitor şi istoriograf de conservare a valorilor şi tradiţiilor româneşti în Bihor, ne prezintă de această dată monografia aşezării, odinioară denumită Râtul Romanilor (ce toponim interesant, care nu este deloc întâmplător, spunându-ne că acolo ţineau şi păşteau caii romanii) aflată de la Huedin către munte, sub altarul natural al Muntelui Vlădeasa, localitate pe care o găsim acum cu numele schimbat în SĂCUIEU, aşezată misterios şi romantic în izolarea dintre satele montane Poieni, Sâncrai şi Mărgău, la o altitudine geografică medie de 700 de metri, însă de o necuprinsă altitudine sufletească, creştină şi românească. >>>>

 

02 Noiembrie 2010 – „Esenţe de primăvară“, Antologie de versuri, Coordonator: Nicolae Stancu, Editura Panfilius, Iaşi, 2010 (Cezarina Adamescu )

În vremurile din urmă, spre bucuria iubitorilor de literatură, tot mai multe Antologii şi culgeri de poezii, proză, epigrame apar din constelaţia sufletească,  şi aceasta cu toată austeritatea economică şi viaţa din ce în ce mai ternă şi mai cenuşie care apasă bolta cerească a sufletelor, semn că omul are nevoie, nu numai de hrană materială, dar şi de cea spirituală. Spiritul trebuie cultivat în orice condiţii şi în orice vremuri, cu atât mai mult în vremurile de restrişte pe care le trăim cu toţii,  când  auspiciile nu sunt deloc prielnice acestui gen de manifestări. Şi totuşi, spiritul triumfă, el sparge gheaţa, înlătură zăpoarele şi îşi face loc, acolo unde trebuie să ajungă.

Austeritate sufletească? Nu, pentru că avuţia de spirit este nepieritoare. >>>>

 

01 Noiembrie 2010 – Iulian Patca: „Moara de vânt”, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009 (Al. Florin Ţene)

Parafrazând un dicton de pe vremea lui Napoleon Bonaparte cu bastonul de general în taşca fiecărui soldat, după ce am citit cartea de publicistică a lui Iulian Patca”Moara de vânt”, apărută la editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009,  pot spune că în vârful pixului  unui ziarist militar se află “arma cuvântului în poziţia de bătaie”(Iulian Patca-Argument).

Încă din titlu, autorul face aluzie la  inutilitatea luptei cu morile  de vânt a lui Don Quijote de la Mancha din romanul lui Cervantes Saavedra Miguel. Convins, fiind,  că prin scrisul său poate schimba ceva în societatea în care trăieşte, Iulian Patca în Artgument speră ca ziaristul să reuşească să creeze o stare de spirit sau chiar să schimbe lumea,dar ajunge ,în final, la concluzia că “se bate doar cu sine şi cu morile de vânt.” Cum speranţa moare ultima, ziaristul este convins că aceste memorii ale clipei pot contribui la schimbarea mentalităţii  în timp şi că ele ,articolele, nu vor rămâne doare simple efemeride. >>>>

 

29 Octombrie 2010 – Iosif Ţon: „„Trăind prezentul în lumina viitorului“ (Octavian Curpaş)

Există cărţi scrise pentru a-ţi delecta simţurile şi imaginaţia. Există cărţi alcătuite pentru a-l înălţa pe autor. Există cărţi scrise pentru a promova o ideologie. Însă există foarte puţine cărţi care să te conducă la izvoarele vieţii şi la o transformare deplină – adică la Dumnezeu. O astfel de carte este şi „Trăind prezentul în lumina viitorului”, realizată pe baza predicilor susţinute în perioada 2001-2002, de pastorul Iosif Ţon.

Iosif Ţon – un nume important al intelectualităţii noastre

„Pastorul Iosif Ţon, reprezentant de seamă nu numai al evanghelicilor români, dar şi al intelectualităţii noastre cu spirit cucernic” (Petru Dugulescu), s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia. Iosif Ţon este pastor mai întâi la Biserica Baptistă din Ploieşti, apoi la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea. Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.  >>>>

 

28 Octombrie 2010 – Gabriela Elamawy: „Toamna iubirii“, Semănătorul, Editura on-line, 2010 (Cezarina Adamescu)

Din teama de a nu răni sunetul divin cu respiraţia (superbă imagine!) – autoarea de faţă, atentă la vibraţiile sonore ale clapelor unui pian, a încercat să descifreze în acordurile înalte şi duioase ale interpretului, chemarea unei vocaţii ancestrale, care se revarsă într-un torent de iubire pe care, nici dacă ar fi vrut, nu mai putea să-i pună stavilă. Firesc, Avea doar 16 ani, vârsta atingerii idealurilor cu aripa gândului. De aici începe istorisirea care te ţine „în priză” pe tot parcursul lecturii.

Tânărul interpret era ca în visele sale de adolescentă „Chipul pianistului, încă transfigurat de preocuparea facerii, revela liniştea şi lumina satisfacţiei c-a putut să transmită celorlalţi, fărâma bucuriei divine. Era frumos, aşa cum cred că sunt toţi oamenii atinşi de aripa angelică a artei.” >>>>

 

26 Octombrie 2010 – Vavila Popovici: „Ultima pirueta“ (Octavian Curpaş)

Motto: “Fericirea este o stare de spirit care trebuie indusă în sufletele noastre.”

« Ultima piruetă », cartea scrisă de Vavila Popovici, este un micro-roman. La fel ca şi în “Cartea mamei”, stilul din « Ultima piruetă » este o împletire de epic şi liric. Naraţiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu pasaje idilice, a căror naturaleţe poetizează epicul cărţii. Autoarea prezintă cu mult har şi originalitate viaţa rurală din Basarabia de dinainte şi de după 23 august 1939, dar şi mediul rural şi citadin din România comunistă şi post-decembristă. Ar mai trebui remarcate naturaleţea şi frumuseţea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformărilor sufleteşti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din “Ultima piruetă” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reuşită monografie a satului moldovenesc, dar şi o carte despre valori şi despre credinţa în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul cărţii anunţă finalitatea tragică a întâmplărilor, precum şi faptul că fericirea este trecătoare. >>>>

 

25 Octombrie 2010 – Titina Nica Ţene: „Scaunul harului“, Editura „Contrafort“, Craiova, 2009 (Antonia Bodea)

“Versuri de suflet” care îndeamnă să răsfoieşti filele celor mai intense trăiri, descoperim în volumul de versuri “Scaunul Harului” de Titina Nica Ţene, apărut la Editura”Contrafort”, Craiova, 2009, să căutăm în rătăcirile clipei şi să ne regăsim în acele vibraţii profunde statornicite în existenţa fiecăruia dintre noi.

Lectura acestor delicate poeme confirmă zicerea blagiană, definitorie pentru perspectiva copilărie- veşnicie:”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.”

Prezentul volum sugerează prin titlu spiritul aprins la cumpăna înţelepciuni, consemnată în versetul biblic, citat drept motto:”Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scunul Harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să Fim ajutaţi la vreme de nevoie”(Evrei 4:16), şi confirmată în experienţa existenţială. >>>>

 

22 Octombrie 2010 – Valeriu Barbu: „a mic de mână“, Editura „Nelinişti metafizice“, Constanţa (Valeriu Cusner)

În primele două volume de poeme, apărute la Editura „Nelinişti metafizice”din  Constanţa, tânărul poet, Valeriu Barbu, îşi încheiase exerciţiul de catharsis iniţiat  prin volumul de debut „Din cioburi”, prin care încerca reconstituirea traumatizantei sale identităţi, disimulând-o subtil în al doilea volum „Arlechinul cu fesul pe dos”, ca mai apoi, (în cel de al treilea),“…lipit pământului” să-şi încheie primul ciclu al redevenirii întru fiinţă, conform sintagmei  lui Noica. De fapt simţise nevoia de a-şi ecologiza existenţa, supunându-se unui exerciţiu intens de purificare morală, asumându-şi, în modul cel mai tranşant, ultimile greşeli.

Spun aceasta pentru că în al  patrulea volum „tablele împărţirii”, poetul trecea la o nouă etapă în devenirea sa şi anume cea prin care se dăruia oamenilor cu toată fiinţa.

Iată că, prin recentul volum „a mic de mână” (al cincilea), apărut la aceeaşi editură, îşi face bilanţul evoluţiei spirituale, constatând că a reuşit să adune „cinci petice de cer / unde libertatea se scrie cu aripa”, fiindcă poetul şi-a realizat cele  cinci volume într-o libertate obţinută doar cu aripa scrisului. >>>>

 

21 Octombrie 2010 – Mariana Solomon Lazanu: „Izvorul zânelor“, Editura Sinteze, Galaţi, 2009 (Cezarina Adamescu)

Cu un farmec încântător, autoarea de faţă de introduce în universal domestic, acolo unde se înfrăţesc om şi animal, natură, cer şi pământ, ape şi aer,  legând prietenii de nedezlegat. Facem cunoştinţă cu personaje care ne devin imediat apropiate: pisicuţa Andruţa o micuţă hoinară care-şi avea reşedinţa într-un parc: “Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă”.

Şi, după o astfel de prezentare, să vedem ce peripeţii a avut această năzdrăvană. Relaţia dintre stăpân şi animal e, de fiecare dată, altcum. Dorinţa de afecţiune e comună şi omului şi animalului, s-ar putea spune că există un transfer de tandreţe de la unul la celălalt şi în cele din urmă aceştia leagă prietenii pe viaţă. >>>>

 

20 Octombrie 2010 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat“, Editura Carpathia, 2009 (Cristina Ştefan)

În prima zi de Paşte, în după amiaza caldă, cu ciripit printre muguri în aşteptare, petrec o oră într-o lectură fascinantă, un album remember, o carte atât de senină în redare încât o citesc avidă, cu sentimentul săvârşirii unei împietăţi. Ce drept am să văd, să ştiu, să înţeleg prin ochii şi mintea uriaşului cerebral Artur Silvestri, în timpul unic al ultimelor sale zile din viaţă? Un timp divin în amintirea soţiei sale Mariana Brăescu Silvestri care prin acest volum postum face un dar neasemuit literaturii şi biografiei scriitorului mult îndrăgit. Citind filă cu filă, zi după zi, fotografie cu fotografie( desenele lui Vasile Cercel par gravuri în contururi impresioniste sentimentale) retrăiesc timpul, imaginea spaţiul şi sensul vizual al acestor relatări zilnice.

N-am mai citit ceva asemănător! Jurnalele marilor autori conţin multă mişcare, acţiune, personaje multe, scenarii, întâmplări, evenimente menite unor istorii voit complete, redate şi interpretate subiectiv. >>>>

 

19 Octombrie 2010 – Constantin Toni Dârţu: „Personalităţi române şi faptele lor 1950-2000“ – enciclopedie (Al. Florin Ţene)

De peste 10 ani prin strădania neobosită a scriitorului Constantin Toni Dârţu, preşedintele filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor din România, apare dicţionarul ”Personalităţi române şi faptele lor-1950-2000 “, care a ajuns la volumul XLII, lucrare enciclopedică ce cuprinde personalităţi din toate domeniile de activitate care s-au remarcat într-un domeniu căruia şi-au dedicat viaţa, obţinând rezultate deosebite, contribuind, astfel, la promovarea culturii şi ştiinţei româneşti în rândul ţărilor europene, şi nu numai.

Printro muncă de cercetare deosebită autorul acestor volume a reuşit prin eseurile dedicate personalităţilor să contureze o enciclopedie unică, în felul ei, de avengură, în spaţiul cultural românesc. >>>>

 

18 Octombrie 2010 – Lucian Hetco: „Despre criză şi morală“, eseuri politologice (Ion Pachia Tatomirescu)

Eseurile de politologie din prima parte (paginile 25 – 110) a recentei cărti, Despre criză şi morală* (2009), de Lucian Hetco, au o admirabilă capacitate de a detecta, de a revela, de a radiografia „maladiile“ statalităţii din primul deceniu al mileniului al III-lea de pe aproape întreaga planetă, ori de a surprinde „mutaţii sensibile“ ale morfologiei sociale contemporane, de la „cancerul înfloritor al corup-ţiei“ din mai toate sistemele, la „pecinginile intercontinentale ale ma-fiilor“, de la „golirea“ sistematică / programatică de „substanţă mora-lă“ a instituţiilor statale, de corodat colorit iluminist, ori de la „anihi-larea sistematizată“ de suflet a ens-ului uman, la vidarea perversă a trezoreriilor naţionale, de la războaiele „stelelor“ cu sofisticate arme atomice, neutronice, meteorologice, tectonice etc., la subtilele „crize“ şi conflagraţii politice, economice, etnic-minoritare, religioase etc. >>>>

 

15 Octombrie 2010 – Ana-Maria Bălaş: „Replay la viaţă. Jurnal de dimineaţă“, Editura Lumen, Iaşi (Simona Ponea)

Iaşi aprilie 2009 –  Romanul de debut al autoarei Ana -Maria Bălaş, „Replay la viaţă. Jurnal de dimineaţă”, descrie viaţa cotidiană a individului aflat în căutarea unui sens.

Volumul de faţă prezintă mărturia de viaţă a autoarei, sau poate a fiecăruia dintre cititori. Un volum care prezintă detaliile minore ale unei vieti cotidiene ce reprezintă drumul spre ăutarea sensurilor existenţei, de căutare a „ceva-urilor” care formează întregul. Autoarea mărturiseste încă din primele pagini că ştie faptul;„că toate zilele trăite formează o viaţă de om, toate foile citite formează o carte, toate literele formează un alfabet…” şi totuşi toate aceastea se află sub umbra misterului.

Romanul „Replay la viaţă. Jurnal de dimineaţă” al autoarei Ana- Maria Bălaş prezintă viaţa de zi cu zi din perspectiva unei tinere ce se află în căutarea sensului vieţii, care doreşte să descopere misterele existenţei, fiind în „căutarea iubirii, descoperirii misterului numit viaţă”. >>>>

 

14 Octombrie 2010 – Djamal Mahmoud: „Albe şi reci“, Editura Vinea (Gheorghe Grigurcu)

Citind versurile lui Djamal Mahmoud, născut în Siria, în 1962, devenit medic în ţara noastră, scriind în limba română cu o surprinzătoare proprietate, nu putem a nu avea în vedere raportul Orient-Occident. Neîndoios, acest poet s-a „occidentalizat” în bună măsură, precum foarte numeroşi congeneri ai d-sale, afirmaţi în planul activităţilor intelectuale. Nu mai puţin, elementele funciare ale Orientului de obîrşie persistă în poezia ce ne-o oferă, aidoma unor fantasme izvorîte din straturile adînci ale fiinţei ce nu încetează a o bîntui. Fantasme ilustrative pentru semnificaţia simbolică a celor două puncte cardinale, cărora le corespund peisaje contrastante. Dacă Occidentul e toposul toamnei, al norului şi mlaştinii, al materiei amorfe, stagnante, Orientul reprezintă primăvara, lumina, căldura, cerul însorit. În gîndirea chineză, cele două mari energii complementare sunt numite yn, puterea feminină, glacială, pasivă, şi yang, puterea masculină, caldă, dinamică. >>>>

 

13 Octombrie 2010 – Paul Polidor: „Pe autostrada socială: utopie şi critică“, Editura Asociaţiei Culturale ,,Iulia Hasdeu“, Bucureşti (Victoria Milescu )

Există cărţi care trec proba timpului uneori nu atât prin valoarea literară cât prin valoarea mesajului civic-moral. Între acestea se înscrie şi Pe autostrada socială: utopie şi critică (Editura Asociaţiei Culturale ,,Iulia Hasdeu‘‘, Bucureşti, 2007, 96 p.) de Paul Polidor, un cantautor care de ani de zile promovează în ţară şi în străinătate conceptul de interferenţe muzicale, susţinând concerte de muzică şi poezie în diverse limbi străine, de la franceză şi rusă la turcă şi azeră. În noua carte de versuri, Paul Polidor îşi dezvăluie   o   altă   faţetă – aceea  de autor de poezie social-politică –, infirmând astfel şi o prejudecată. Poeţii nu sunt nişte visători, cu capul în nori, trăind într-un turn de fildeş, ci sunt poate cei mai sensibili şi lucizi receptori ai timpului în care trăiesc, sunt exponenţii acestui timp. Paul Polidor demonstrează că nu este doar un cântăreţ plurilingv al frumosului, ci şi un cetăţean care nu rămâne indiferent la urâtul, la trivialul şi derizoriul din preajmă pe care încearcă să le exorcizeze prin artă. Se întâmplă uneori să facă rabat lirismului de dragul veridicităţii. >>>>

 

12 Octombrie 2010 – Melania Cuc: „Jurnal de la Lăpuşna“ , Ed. Nico, 2010 (Cezarina Adamescu)

E un lucru costatat: oamenilor le plac jurnalele pentru că le permit să călătorească virtual, alături de autorii lor. Şi e şi mult mai comod: din fotoliu, poţi admira o lume, să cunoşti meleaguri nestrăbătute şi chiar să te înfiori de încântătoarea frumuseţe a naturii. Spiritul de aventură poate înflori şi în faţa calculatorului. Mai mult decât o provocare: să intri în atmosfera magică a creaţiei, să cercetezi retortele unde, printr-o alchimie doar de zei ştiută, se pregăteşte aurul  de gând şi cuvânt care va împodobi sufletul omului. Ceea ce, îndeobşte, se numeşte artă. În cuvântul care ţine loc de prefaţă a cărţii, Nicolae Băciuţ o prezintă pe Melania Cuc în felul următor: „…Melania Cuc recurge la tot arsenalul de care dispune – emoţia poetică, forţa narativă, capacitatea de a surprinde detaliul semnificativ, apetenţa pentru culoare – în toate registrele ei… Fin observator, cu ochiul omului de televiziune care e „one man show”, şi reporter şi operator. >>>>

 

11 Octombrie 2010 – Menuţ Maximinian: „Vremea sintagmelor“, Ed. Karuna (Melania Cuc)

Într-o tinută grafică excelentă, datorată Editurii Karuna, cu coperta elegantă si atrăgătoare,  VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnată de Menut Maximinian este un compediu  de jurnalism cultural de cea mai bună calitate,  care adună în pagini o seamnă de  întâmpinări de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris si le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetărie.

Ziarul Răsunetul din Bistrita, a fost , este si va fi  (si) o scoală de literatură, un atelier literar clar,  în care, în ultimul deceniu, la pagina de cultură au avut loc adevărate mutatii, schimburi culturale eficiente si interesante.

Tot mai multi scriitori si-au dorit, si au putut să-si vadă semnătura în paginile ziarului, sau să beneficieze de prezentarea literară a cărtii pe care au publicat-o. >>>>

 

08 Septembrie 2010 – Ion Cristoiu: „Găina fără bilet“, Editura Adevărul holding, Bucureşti, 2010 (Const. Miu)

Umanitatea înfăţişată de către Ion Cristoiu în noul său volum de proză scurtă – Găina fără bilet, Editura Adevărul holding, Bucureşti, 2010 – este o lume sucită, cu nebunia ei, firească pentru ea însăşi, căci nonvalorile mişună la tot pasul, amintind prin unele situaţii sau personaje de proza lui Caragiale – Cănuţă om sucit.

Prozele acestea satirice – în fond, oglinda fidelă a societăţii româneşti din zilele noastre – pot fi socotite continuarea celor din volumul Veselie generală (1992), dovadă fiind moto-ul noului volum: „Doamne, ce catastrofă o să fie! O să ne stricăm de râs!” Autorul a intuit perfect faptul că într-o lume buimacă – aşa cum apare în cele două volume amintite –, graniţa dintre tragic (în varianta absurdului) şi comic se estompează, încât nefirescul e socotit firesc, aparenţa fiind luată drept esenţă.

Remarcăm faptul că unele proze, prin maniera neutră a notaţiei reportericeşti, sunt foarte aproape de pamfletele argheziene, a căror notă definitorie este satira. >>>>

 

07 Septembrie 2010 – Adrian Păunescu: „Vinovat de iubire“, Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010 (Const. Miu)

În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186). >>>>

 

06 Octombrie 2010 – Ioana Stuparu: „Clipa de lumină“, Editura Miracol, Bucureşti, (Adrian Botez)

… Poetă, prozatoare, eseistă, cronicar de carte, scriitoare pentru copii – IOANA STUPARU nu-şi propune, în  prima sa apariţie editorială, Clipa de lumină[1] (273 de pagini – carte clasificată de critici: “roman de debut”), să atingă culmi de expresivitate estetică. Dacă ar fi făcut eforturi în acest sens – îşi rata cartea.

De ce? Foarte simplu: rolul pe care şi-l asumă în acest scurt Manual de Revelaţie (da, Revelaţie – acesta este, de fapt, numele “Clipei de Lumină”!) nu este acela de Scriitor Profesionist, ci de Mărturisitor “Popular”/Apostolic. Or, un Mărturisitor trebuie să fie, asemeni apostolilor, uluitor de simplu, în expresie – pentru a fi/deveni credibil, pentru cei care-l ascultă. Scriitorul (dacă vrea să se arate/prezinte ca atare) este, prin blestemul “profesiei” sale, artificios, deci puţin credibil. Excepţie fac Geniile, Spiritele Înalt-Ameţitoare – branşate direct la Logos-ul Planului Sacral. >>>>

---

 

05 Octombrie 2010 – Lucreţia Berzintu: „Cetăţeni ai spiritului universal (interviuri)“ (Dan Brudaşcu)

A apărut, zilele astea, o carte de autentic interes, „Cetăţeni ai spiritului universal”, datorată unei ziariste române cu un destin aparte. Plecată din Iaşii Moldovei, ea a decis să trăiască în Israel, unde, în pofida a numeroase neînţelegeri şi chiar greutăţi, continuă, cu o obstinaţie nobilă, să slujească, asemenea unei consacrate vestale a scrisului, limba română şi idealurile de conlucrare şi solidaritate universală. După cum subliniază o serie de confraţi, această carte “poartă o semnătură de seriozitate şi probitate profesională:Lucreţia Berzintu”. Autoarea cărţii, destul de puţin cunoscută în ţară, deşi este prezentă adesea în publicaţii, mai ales on line de pe mapamond, îşi dovedeşte şi prin această recentă apariţie editorială, un talent indiscutabil, dar mai ales – lucru destul de rar în rândurile condeierilor de limbă română – principii morale curate – dar şi “un bun fler profesional!” Spre deosebire de cvasimajoritatea ziariştilor din România, Lucreţia Berzinţu nu este un cititor de prompter sau suport de microfon, ci un interlocutor extrem de plăcut, cu un larg orizont cultural, capabilă să confere discuţiei un nivel elevat, interesant, bogat în referinţe cu certă valoare documentară. În plus, Lucreţia Berzinţu dovedeşte, faţă de fiecare din interlocutorii ei  o vădită prietenie şi consideraţie. Ea nu doreşte să se pună pe sine în lumină, ci, prin întrebări insistente, fără a fi agasante, scoate la iveală date revelatorii pentru personalitatea intervievată. >>>>

 

04 Octombrie 2010 – Theodor Codreanu: „Polemici incorecte politic“, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010 (Adrian Botez)

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.>>>>

 

01 Octombrie 2010 – Valentin Marica: „În apa Duhului“ – Jurnal de reporter în Ţara Sfântă, Ed Nico, Târgu Mureş (Cezarina Adamescu)

„Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu; şi nu îmi mai trebuie decât să întind mâna spre El”. -Constantin Brâncuşi-

După un jurnal liric fascinant în care aflăm locuri şi imagini din Pământul Sfânt, scriitorul mureşean Valentin Marica întreprinde o incursiune iniţiatică, în sine şi dincolo de el însuşi, transpusă sub forma unui jurnal-reportaj, incursiune prilejuită de pelerinajul în Ţara Sfântă, moment crucial în existenţa fiecărui creştin de bună voire.  E vorba mai curând de un buchet generos de gânduri şi impresii, cu adiere de mosc, parfum după care ne-am deprins să-l recunoaştem pe autor, în toate cărţile sale. >>>>

 

30 Septembrie 2010 – Gheorghe Andrei Neagu: „Purtătorul de cruce – povestiri“, Tecuci, Editura Transilvania (Ion Pachia Tatomirescu)

Din Tabelul cronologic cu care se deschide recentul volum de povestiri, Purtătorul de cruce (2009)*, de Gheorghe Andrei Neagu (n. 14 septembrie 1949, Trifeşti-Neamţ), aflăm despre acest autor lu-cruri extrem de importante pentru „condiţia scriitorului român con-temporan“, îndeosebi, din anul 2000 încoace, când, la Focşani, «ia naştere Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu» (p. 17), asociaţie ce scoate revista Oglinda literară, căreia îi devine redactor-şef, calitate în care, vizitând Parisul, «face cunoştinţă cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, şi cu Marcel Shapira, mare maestru al Maso-neriei Române» (p. 18); tot în anul 2000, Gheorghe Andrei Neagu «primeşte titlul de Cavaler al Literaturii Române, acordat de preşe-dintele României, Ion Iliescu» (ibid); în anul 2002, primeşte «Diplo-ma de Binecuvântare Apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea şi Di-ploma de Onoare a Academiei Orient – Occident de la Curtea de Argeş» (ibid); în anul 2005, devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iaşi; etc. >>>>

 

29 Septembrie 2010 – Nicolae N. Tomoniu: „Sfântul Nicodim de la Tismana“, Ed. Cuget Românesc, Bârda, 2010 (Al. Florin Ţene)

Prin cărţile publicate până acum Nicolae N. Tomoniu ne-a obişnuit cu rigoarea şi precizia cercetătorului care cu acribie studiază hrisoave şi documente pentru a aduce la lumina prezentului adevăruri despre personalităţi şi evenimente din zona timpului istoric creator.

O astfel de carte semnată de distinsul profesor a apărut de curând la Editura “Cuget Românesc “-Bârda, 2010, intitulată “Sfântul Nicodim de la Tismana “, ce cuprinde ” noi cercetări privind biografia primului Arhimandrit al Sfintei Mânăstiri Tismana “, având un cuvânt înainte semnat de Pr.Prof.Dr.Al.Stănciulescu-Bârda.

Despre  autorul acestei cărţi Artur Silvestri scria în februarie 2008 că este  un “cercetător în domeniul istoriografiei locale, jurnalist, remarcabil promotor în reconsiderarea  “ regionalismuluicreator”, “webmaster “ cu o uimitoare putere de invenţie şi acţiune articulată; a conceput studii despre Nicodim de la Tismana( biografie, operă, influenţe etc.)”( …). >>>>

 

28 Septembrie 2010 – Corneliu Dimovici: „Vremea trădărilor“, Ed. SIGMA, 2010 (Mariana Cristescu)

Incepe abrupt, cu naduful acela tipic ardelenesc, tasnit violent dupa prea multa adastare, acumulata, veac dupa veac, de traitorii de pe aici, taindu-le piezis si inverzindu-le uitatura: „Si iar accepta, trebuia sa accepte, revoltat, umilit si supus, optimist si trist, inabusit de ura si de mila, ura fata de sine insusi ca trebuie sa existe, neavand incotro, neintrebandu-l nimeni, pe el, materie si existenta si spirit, deci neintrebandu-l, trebuise, repetand si blestemand, mereu repetand, sa accepte, sa indure toata mizeria, si injosirile, si umilintele pe care poate si trebuie sa le accepte un om. Intrebarea, de la inceputul inceputurilor, sau solutia, aruncata in lume, scuipata, construita ca sa fie intoarsa pe toate partile cu acelasi rezultat: de ce eu si numai eu, de ce nu si celalalt, sau nu si ceilalti, in aceeasi masura, pentru ca, la urma-urmei, toti, intr-o forma sau alta (…), toti muritorii sunt loviti, si umiliti, si chinuiti, si aruncati in noroi, si fara acest strop de speranta, de fapt cea mai mareata calitate umana, ei oamenii, ar fi disparut inainte de a fi apucat sa construiasca primele colibe si strazi si cetati si catedrale”. >>>>

 

27 Septembrie 2010 – Dumitru Velea: „Pragul de Sus“, Ed Sitech, Craiova, 2010 (Al. Florin Ţene)

Cartea Pragul de sus, “ediţie de ultimă mână”, (Ed. Sitech, Craiova, 2010), a lui Dumitru Velea, ridică, oarecum inedit, problema raportului scriitorului cu viaţa şi divinitatea.

Cuprinzând treizeci şi trei de eseuri, număr nu întâmplător, volumul se deschide şi se închide ca un cerc. Autorul ştie să îmbine într-o sinteză, rareori întâlnită, cercetarea fenomenului cultural, din unghiul manifestării lui originare, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune. Ambiţia eseistului ţinteşte către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în cadrul relaţiei artei cu divinitatea şi viaţa. Dumitru Velea analizează opere din cele mai diverse locuri şi epoci, în conexiuni ce iluminează un fenomen cultural, o mentalitate a omului ce îşi priveşte rostul în lume, prin analogii rapide şi scenarii de idei, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Cartea, deschizându-se ca un cerc, în primul eseu autorul face o interpretare interesantă a loialităţii faţă de Fiul Domnului a ucenicilor Săi, ce-l părăsesc când este arestat, doar un tânăr cu o “învelitoare de in“ aruncată pe trupu-i gol îl urmează. Alergat de oamenii legii, pentru a-l aresta, scapă aruncându-şi pânza de in de pe el. >>>>

 

24 Septembrie 2010 – Emil Istocescu: „Gib I. Mihăescu“, Ed. Silviana, Râmnicu-Vâlcea, 2010 (Al. Florin Ţene)

Despre scriitorul interbelic Gib.I.Mihăescu s-a scris, relativ, destul de mult, dar nu în de-ajuns şi cuprinzător pe cât ar fi meritat acest autor despre care au scris cu profesionalism: Perpessicius, Ovidiu Papadima, Octav Şuluţiu, Şerban Cioculescu, Papahagi, şi mulţi alţii.

Prima monografie despre autorul romanului” Rusoaica”( “ romanul n- a fost reeditat niciodată în timpul comunismului. Motivul este în primul rând titlu”- N.Manolescu) a apărut în 1973 sub semnătura lui Mihail Diaconescu. Monografie care pentru epoca aceea în care cenzura comunistă avea un cuvânt hotărâtor, nu a putut să aducă originale şi inedite date şi interpretări despre opera acestui scriitor ce apare, în perspectiva timpului, ca un Parâng retezat de fulgere.(Vl.Dogaru). >>>>

 

23 Septembrie 2010 – Artur Silvestri: „Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu“ (Gheorghe Postelnicu)

În 1986, Artur Silvestri considera exegeza poeziei lui Zaharia Stancu inegală şi monotonă, monotonia venind din lipsa de pătrundere şi din gustul apologetic practicat până la moartea marelui scriitor (1974). După 1989, bibliografia s-a îmbogăţit prin studii mai ample şi prin lucrări cu caracter monografic care oferă îndrumări generale asupra operei. Cartea la care ne referim („Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu”) a fost scrisă în 1987 din dorinţa de a servi o operă evaluată până atunci mai mult conjunctural şi festivist. Născut în 1902, Z. Stancu a deţinut în timpul regimului comunist demnităţi înalte, precum redactor şef al unor publicaţii, director al Teatrului Naţional, membru al Consiliului de Stat, preşedinte al USR, academician. Ov. S. Crohmălniceanu îl consideră, alături de Adrian Maniu şi de Ion Pillat, un poet al sevelor pământului natal, cu o carieră literară gorkiană. Ca director al revistei „Azi” a adunat în jurul său generaţia tânără, ajutându-l să scoată în 1934 o „Antologie a poeţilor tineri”. A tradus din Serghei Esenin, uşurând percepţia poetului rus de către scriitorii români. A făcut jurnalism de stânga, ceea ce l-a dus în lagărul de la Târgu Jiu. Marian Popa a remarcat (în 1977) „înclinaţia păgână, de rit autohton, către comuniunea totală cu natura, pentru contactul primitiv cu realitatea”. >>>>

 

22 Septembrie 2010 – Ninei Ceranu: „Imnele neîntoarcerii“ (Florin Contrea)

Despre arta narativă a prozatoarei timişorene Nina Ceranu s-au mai scris recenzii şi studii aprofundate de multă vreme, de către autori prestigioşi. Cu modestie şi smerenie mă opresc acum asupra versurilor conţinute în recentul volum, de poezie al autoarei.

Imnele neîntoarcerii – poartă pe coperta iniţială o imagine simbolică, densă în sugestii spirituale şi  din care cititorul este cuprins de o copleşitoare emoţie, greu de definit. O cale ferată părăsită, o poartă de tunel sugerând infernul din care nici o ieşire nu se întrevede…  Vegetaţia sălbatică ivită printre traverse duce gândul către o pustietate greu de suportat…

Din ferestruica turnului ideal de fildeş al poeţilor, criticul, – neavând acces la nici un fel de informaţii concrete despre ce anume a stat la temelia inspiraţiei artistice, – trebuie să se mulţumească cu ceea ce dau de înţeles enigmaticele versuri. E limpede că e vorba de o suferinţă copleşitoare, de o tragedie reală, cu care realitatea vie îl încearcă, deseori, pe nefericitul muritor. >>>>

 

21 Septembrie 2010 – Gheorghe Şoptirean: „Dorinţă împlinită“, Editura ETA, 2009 (Al. Florin Ţene)

Primul roman al lui Gheorghe Şoptirean , intitulat simptomatic, “Dorinţă împlinită“ , apărut la Editura ETA, 2009, este structurat în trei părţi şi “În loc de epilog”. Fiecare parte având  un număr variabil de capitole, în care autorul îşi dapănă amintirile în stil romanesc.Romanul încearcă, şi reuşeşte în parte, să se construiască asemeni unei fresce, policoloră, despre o parte a istoriei veacului trecut.Nu este de neglijat nici aspectele privind marea tragedie a românilor din Ardealul de Nord din septembrie 1940.

Firul narativ al cărţi urmăreşte viaţa copiilor lui Vasile Sălăgean, întors după patru ani  de pe front, rănit, şi al soţiei sale Veronica.

În următoarele capitole naraţiunea se desfăşoară prin povestirile bătrânului Vasile Sălăgean către nepotul său Tudor, băieţel născut într-o perioadă nefastă , în preajma declanşării marii conflagraţii  al celui de-al doilea război mondial. Interesante şi plastice sunt pasajele în care sunt descrise anotimpurile, ce se construiesc ca adevărate pastele. >>>>

 

20 Septembrie 2010 – Constantin Munteanu: „Ziua magnoliilor viscolite“, Ed II, Ed Junimea (Valentin Ciucă)

În cenuşiul anilor anterevoluţionari, când ziarele şi cele două ore de televiziune glorificau performanţele iluzorii ale socialismului „multilateral dezvoltat”, puţini scriitori şi-au păstrat cu adevărat luciditatea. Triumful era forma de exprimare şi elogiul nemăsurat ducea la saţietate. Valorile se confundau cu succesele măreţe ale industriei grele iar vizitele de lucru, interne sau externe, trebuiau să determine nelimitate entuziasme. Cu toate acestea, oamenii vorbeau în şoaptă iar tăcerea era o formă de apărare. Îndrăzneţii lansau bancuri şi asemenea supapă devenea antidotul pentru frica sau poate laşitatea generală. Constantin Munteanu, la Piatra Neamţ, continua, ca orice intelectual veritabil, să rămână lucid şi sceptic. Scria romane, scenarii de film şi piese de teatru. Era publicat după succesive execuţii ale cenzurii, dar tot rămânea ceva. Rămânea ceea ce românii înţelegeau la lectura printre rânduri din profilul şi nuanţele unor personaje confruntate zi de zi cu rigorile absurde ale vieţii.

Plasate mai întotdeauna în atmosfera marelui combinat chimic de la Valea Brânduşelor (gândit pe structura celui de la Săvineşti, unde autorul însuşi muncea zi de zi ca fizician), conflictele directe sau doar mocnite contraziceau flagrant declaraţiile triumfaliste ale puternicilor zilei. >>>>

 

17 Septembrie 2010 – Gheorghe Andrei Neagu: „Nunta Neagră“, Editura Valman, Focşani (Dan Brudaşcu

La cei 60 de ani ai săi, maestrul Gheorghe Andrei NEAGU este una din personalităţile proeminente ale vieţii culturale, literare şi spirituale vrâncene. În ultimii 20 de ani, el s-a remarcat nu numai prin ctitoriile sale în domeniul mass-media, ci şi prin numeroase volume literare publicate. Cu deosebire în ultima vreme, Gheorghe Andrei NEAGU  a reuşit ca, aproape an de an, să adauge creaţiei sale literare noi volume, diferite tematic şi ca gen literar, dar care au un numitor comun: sensul pasiunii evidente a autorului pentru cuvântul scris şi, totodată, al dorinţei de a exprima trăiri şi sentimente profunde şi autentice.

Tot în ultimul deceniu, în calitate de fondator şi director al publicaţiei „Oglinda literară”, poetul şi scriitorul Gheorghe Andrei NEAGU a contribuit decisiv la renaşterea vieţii culturale şi literare vrâncene. Număr de număr, publicaţia, deschisă, deopotrivă, scriitorilor vrânceni şi moldoveni, dar şi celor din ţară şi de peste hotare, subliniază nivelul elevat al scriiturii, dar şi înscrierea publicaţiei în dezbaterea marilor teme ale actualităţii cultural-spirituale româneşti fierbinţi. >>>>

 

16 Septembrie 2010 – Marcel Turcu: „EURORERO – poezii trilingve“, Ed Mirton, Timişoara, 2010 (Florin Contrea)

Volumul poetului Marcel Turcu apare la editura timisoreană Mirton în 2010, cu trei versiuni: în română, germană – traducerea aparţine lui Andrei Pogany (cu referiri la dificultăţi şi suprarealism), şi în franceză, de Marius Turcu (fiu al poetului care afirmă în preambul, – „traduce”, şi nu „descifrează” textul patern).

Despre copertă – remarc chipul autorului redat în culori albastre, unghiuri „ascuţite” tăios, şi o privire autoritară de „şef suprem” al stărilor de spirit poetice ce îmbogăţesc afectiv textura lirică.

Din prefaţa la secţiunea germană, Dr. Peter Erli constată: „poeziile sunt… la fel de suprarealistice  ca şi ermetice… foarte fermecătoare. Cititorului i se prezintă lumea împrăştiată, simultan… i se permite să ia parte la încercările de a reasambla aceste fragmente – cu un deliciu edificator al formei lirice.” >>>>

 

15 Septembrie 2010 – Nicolae Băciuţ: „O istorie a literaturii române în interviuri“, vol. I, Editura SEMĂNĂTORUL, Online, 2010 () (Cezarina Adamescu)

Am ales să încep cea de-a treia parte a marginaliilor cu Romulus Guga, ştiind ce a însemnat această  personalitate  carismatică, pentru mişcarea culturală românească în general şi mureşeană, în special. Un mentor strălucit care a focalizat în jurul său oameni de spirit, prin revista “Vatra” şi prin întreaga operă lăsată moştenire.

Un scriitor, publicist şi dramaturg despre care s-a vorbit necontenit,  se mai vorbeşte şi se va mai vorbi încă.

Nicolae Băciuţ care este şi domnia sa un reprezentant al culturii mureşene şi continuator al spiritualităţii “Vetrei” ni-l face cunoscut prin această  “Istorie a literaturii române în interviuri”, prin revista “Vatra Veche” şi cu orice prilej, pentru a-i scoate în evidenţă valoarea şi meritele, a-l cinsti şi a-l aşeza pe locul care i se cuvine. Interviul a fost realizat în 1981 şi a fost publicat în “Echinox” nr.4/5 din 1081. >>>>

 

14 Septembrie 2010 – Nicolae Băciuţ: „O istorie a literaturii române în interviuri“, vol. I, Editura SEMĂNĂTORUL, Online, 2010 () (Cezarina Adamescu)

Străduinţa cărturarului Nicolae Băciuţ de a alcătui sui-generis, din bucăţele de sticlă colorată şi ingenios îmbinate,  o frescă-vitraliu a literaturii române contemporane, cu străfulgerări reflexive în opera clasicilor noştri, este mai mult decât lăudabilă. Este o performanţă foarte rar de atins pentru că implică un travaliu de zeci de ani, o capacitate de sinteză remarcabilă în ordonarea materialului şi, nu în ultimul rand, fler, intuiţie, har.

Criteriul de bază în selecţie este valoarea şi notorietatea unui autor şi nu cumetrismele, nepotismele ori cercul de prieteni. Din acest punct de vedere, ca şi din altele, desigur, Nicolae Băciuţ nu face rabat de la calitate şi de la propria conştiinţă. Nu trebuie scăpate din vedere, în acest sens, jertfele şi dăruirea totală unei vocaţii certe pe care autorul le-a pus în slujba oamenilor.  Trebuie evidenţiată, desigur, imensa bibliografie parcursă, practic, întreaga operă a tuturor celor intervievaţi,  articole din publicistica vremii precum şi reactualizarea informaţiilor până în zilele noastre. >>>>

 

13 Septembrie 2010 – Nicolae Băciuţ: „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri“, Volumul I , Ed on-line Semanatorul, 2010, partea I (Cezarina Adamescu)

Jurnalistica literară – dincolo de opera în sine a autorului, te face să intri în intimitatea persoanei autorului, să trăieşti crâmpeie din viaţa şi gândurile sale, din structura lui sufletască şi din mecanismele ontologice care-l definesc,  să-i dezvălui puţin din misterul care-l învăluie ca un halo de lumină. Şi mai înseamnă să ţi-l faci „aproape”, semen, să intri în comuniune cu el şi cu toate personajele lui, cu esenţa de spirit a firii lui fizice şi psihice.  Aceasta presupune, deopotrivă, încredere, deschidere, tact, discreţie totodată. Şi mai înseamnă, acel discernământ de a şti să-l abordezi ca să îi câştigi  toate acestea. Nu toţi jurnaliştii pot lua un interviu care să-l oglindească pe cel intervievat cu fidelitate. Şi aceasta este o ARTĂ. Se deprinde fără manuale, însă cu reguli deontologice bine fixate. >>>>

 

10 Septembrie 2010 – Nicolae Băciuţ: „O istorie a literaturii române în interviuri“, vol. II, Editura SEMĂNĂTORUL, Online, 2010 () (Cezarina Adamescu)

Consider un  privilegiu de a putea începe ultima serie a comentariilor asupra Istoriei… cu o personalitate care a continuat şi continuă să fascineze generaţii întregi de  scriitori şi poeţi,  cu Nichita Stănescu. Nicolae Băciuţ însuşi îşi manifestă admiraţia faţă de cel care a devenit o emblemă a Poeziei româneşti a veacului XX: „Un început de octombrie adevărat mi-a revelat un adevărat Nichita Stănescu întrecându-se pe sine într-o competiţie care există doar în imaginaţia mea împătimită de drag de poezia lui Nichita Stănescu. Am văzut cum arată o zi fără început şi fără sfârşit a unui poet. A fost exact aşa cum mi-am reprezentat în copilărie imaginea unui scriitor, imagine formată doar din lecturi şi din, vai, atât de reci fotografii de manual. Ţinând parcă dinadins să-mi arate că poate există un scriitor ideal a cărui biografie nu se desparte cu nimic de opera sa. Poetul, încetul cu încetul, mi-a impus un portret care să refuze orice altă înfăţişare a sa. Trupul masiv al Poetului înveşmântat în ţinuta celui mai banal trecător de pe stradă, tocmai poate pentru a nu atrage atenţia asupra sa, mergea cu paşi silenţioşi, tăcându-şi liniştea pe care o rupea din când în când cu câteva vorbe care nu aşteptau replică”.>>>>

 

09 Septembrie 2010 – Nicolae Băciuţ: „O istorie a literaturii române în interviuri“, vol. II, Editura SEMĂNĂTORUL, Online, 2010 () (Cezarina Adamescu)

Criticul Alex. Ştefănescu afirmă despre „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”:

„Nicolae Băciuţ are vocaţia dialogului, pe care şi-a afirmat-o încă dinainte de 1989, când monologul dictatorului, întrerupt doar de aplauze, acaparase viaţa publică. În aparent inofensiva revistă Vatra din Târgu-Mureş, tânărul (pe atunci) poet oferea, în avanpremieră, captivante talk-show-uri tipărite, la care participau scriitori importanţi. El a dus mai departe această îndeletnicire subversivă după 1989, când a dispărut cenzura, dar nu şi un stil al ipocriziei creat şi consolidat în timpul comunismului.

Acum, Nicolae Băciuţ, poet talentat şi interlocutor profesionist, ne pune la dispoziţie o amplă selecţie (920 de pagini) din interviurile sale. Volumul aduce succesiv în prim-plan nu mai puţin de 120 de scriitori din toate generaţiile, angajaţi în dialoguri revelatoare. Este vorba, practic, de o istorie a literaturii române contemporane dialogată.” >>>>

 

07 Septembrie 2010 – Victoriţa Duţu: „Cuvintele“, Editura Muzeului Literaturii Române (Octavian Curpaş)

Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul şi nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul  S-a făcut trup şi a locuit printre noi, în viziunea Victoriţei Duţu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Linişte”, “Linie”, “Frumuseţe”, “Drum” şi “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele vieţuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginaţie, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezentă/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.”

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a apărut la  Editura Muzeului Literaturii Române în noiembrie  2005.

Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie   „NAJI  NAAMAN”, obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM cultural şi educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”. >>>>

 

06 Septembrie 2010 – Ion Untaru: „Floare de lotus“, Editura Semne, Bucureşti, (Victor Sterom)

De pe poziţiile unui tradiţionalism, Ion Untaru cultivă în – Floare de lotus, a treisprezecea carte de poezii, un lirism confesiv-elegiac cu accente meditative şi uneori cu implicaţii baladeşti.

“Iluzie de dincolo de stele/Întoarce-te în visurile mele/Coborând pe geana unui rid/Sunt cel din urmă fluture lucid/Să ne umplem ochii de candoare/Să ne crească aripi de răcoare/Să zburăm pe-aceeaşi filieră/Pe toate florile din seră” (Ultimul concert-p.88).

Motivele predilecte în aceste poezii sunt erosul, trecerea, cunoaşterea şi logosul creator care stă sub semnul luminii lăuntrice, fiind rădăcina tuturor lucrurilor, prin ea realizându-se posibila dăinuire întru perpetua devenire. „Această toamnă timpurie/Căzută peste noi precum o rană/Să o primim contemporană/Şi sublimat de apă vie/Amăgirea, cel dintâi narcotic/A despărţit ţinuturile-n două/Oraşul nostru dac-a prins să plouă,/Capătă un aer gotic/Cel mai frumos din lume, un amurg/Zugrăvit de pictor în acest tablou/Viaţa lui e numai un halou/Prin care-a evadat din propriul burg” (Aceste paravane-p.70). >>>>

 

23 August – „55 de poeţi contemporani. Pagini alese. Antologie de poezie coordonată de Valentina Becart“, Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010 (Cezarina Adamescu)

Cine nu-şi doreşte o întâlnire romantică? Cine, în iureşul nebulos al cotidianului, nu are nevoie de un răgaz, prilej de tihnă şi  bucurie lăuntrică, gustată pe îndelete, cu pipeta ca să-i simtă mai bine aromele?

Cine spune că nu mai e nevoie de Poezie, se înşeală amarnic.  E nevoie, mai mult ca oricând. Poezia, doar ea îţi mai conferă o armură trainică împotriva săgeţilor, a lăncilor  şi săbiilor care stau la pândă. Ea a fost, este şi va rămâne o STARE DE NECESITATE. Şi uneori, de urgenţă, o terapie absolut necesară,  e TERAPIA CU LUMINĂ, e gura de oxigen care-ţi intră-n plămâni şi apoi, în fiecare fibră a inimii, trecând prin artere şi vene, până în vârful degetelor. >>>>

 

20 August 2010 – Carmen Tania Grigore: „Pulsul ţărânii“, Editura Rafet, 2009 (Cezarina Adamescu)

Volumul recent apărut în cadrul proiectului „Scriitori buzoieni pentru literatura română” – sub egida Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană” – cu o scurtă prezentare alcătuită de  Marin Ifrim, intitulată „Poeţi români din Anglia” – se înscrie în linia liricii de ultimă oră, de factură modernistă,  într-o tonalitate intimistă, caldă, încărcată de sensibilitate.

Autoarea este o poetă a stărilor. Poezia ei este una de stare. Poemele sunt parcă strânse într-un căuş, precum  un şuvoi stelar de metafore, azvârlite de un magician precum licuricii noaptea, în ţărână. Un pumn de stele împrăştiate în iarbă.         >>>>

 

19 August 2010 – Doina Drăguţ: „Nelinişti prin timp“,Ed. Sitech, Craiova, 2010 (N.N. Negulescu)

Scriind şi publicând la braţ cu aceeaşi călăuză harică: „Ceasuri de îndoieli”, versuri, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1994; „Arabescuri”, eseuri, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1995; „Detaşare într-un spaţiu dens”, versuri, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1995; „Individualitatea destinului” (eseuri asupra individualităţii destinului în artă), Ed. Spirit românesc, Craiova, 1996; „Spaţiul din nelinişti”, versuri, Ed. Scribul, Slatina, 1998; „Ochiul de lumină”, versuri, Ed. Fundaţiei Scrisul românesc, Craiova, 2000; „Suferinţele unui redactor”, roman-jurnalier, Ed. Alma, Craiova, 2006; spiritul introspectiv al scriitoarei Doina Drăguţ a convins critica literară că se află pe traiectul descoperirii unor esenţe ale adevărurilor ascunse sub suprafeţele sferei lumii fenomenologice. >>>>

 

18 August 2010 – Viorel Cacoveanu: „Învinşii“, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca (Dan Brudaşcu)

Recent, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, cunoscutul ziarist şi prozator Viorel CACOVEANU a tipărit romanul „Învinşii”, carte cu totul singulară în peisajul prozei româneşti a ultimelor decenii.

Cartea diferă de alte romane şi datorită caracterului său documentar, autorul propunându-şi să abordeze, tema dintr-o altă perspectivă, deşi romanescă, totuşi lipsită de edulcorări sau abordări siropoase, ceea ce o menţine, de la prima la ultima sa pagină, tot timpul, în atenţia cititorului.

Autorul, deşi nu este un om al locului, doreşte să prezinte, de o manieră mai exactă, obiectivă şi precisă, celebrul „caz Şuşmann”.  În ultimii aproximativ 35 de ani, subiectul a mai atras atenţia şi altor autori, fie parţial, fie complet. >>>>

 

~17 August – Ion Untaru: „Paso doble•, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009 (George Bădărău)

Ultimul volum semnat de Ion Untaru, cu o prefaţă de Vasile Moldovan, cuprinde poeme haiku, poeme într-un vers, aforisme, poezii. Un haiku aminteşte de fabula ” Iepurele şi broasca ţestoasă” evidenţiind prin antiteză perseverenţa. De astă dată, protagoniştii sunt un globe- trotter şi un melc, mereu în criză de timp; umanul pierde în faţa gasteropodelor, fiinţe aproape inerte : ” Globe- trotter odihnindu-se/ pe lângă el / trece un melc ”. Altădată mica vietate, nevinovată, inconştientă, în afara timpului şi spaţiului, se complace într-o calmitate dezarmantă. Calea ferată, simbolizând materializarea timpului, asigură protecţie unui melc inocent : ” Între şinele / de cale ferată / liniştit melcul ”. Motivul poetic al senectuţii reliefează melancolia, nostalgia, fiind asociat cu trecerea timpului şi comuniunea om- natură. >>>>

 

16 August 2010 – Vasile Gh.Pascal: „Traiectorii interzise“, Editura Limes, Cluj-Napoca, (Al. Florin Ţene)

Romanul memorialistic cu un titlu simptomatic “Traiectorii interzise “ de Vasile Gh.Pascal apărut la Editura “Limes”, Cluj-Napoca, 2006, face o radiografie romanţată a vieţii unui ofiţer în armata română înaide de mişcarea revoluţionară din decembrie 1989, şi după. Pentru a înţelege mai bine semnificaţia titlului să vedem ce înseamnă traiectorie.Conform Dicţionarului Academiei acest cuvânt exprimă drumul parcurs în spaţiu de un corp în mişcare, sau linia curbă descrisă de un punct material. Cuvântul interzis este explicat prin a nu permite să se facă un anumit lucru. Astfel, încă din titlu, autorul ne pune în temă că evoluţia normală a vieţii personajului din roman a întâmpinat oprelişti din partea unor factori sociali şi politici.

Cartea este structurată în 17 capitole plus un Prolog prin care autorul ne introduce retroactive în atmosfera cazărmi, dar şi în cea familială de la Braşov, în primul său concediu de odihnă. Acest roman se încheagă prin independenţa fiecărei capitol ce are un titlu şi poate fi considerat o povestire independentă luată ca atare.Personajul principal este un tânăr ofiţer sosit la unitatea militară din Florieni, de fapt acesta nu este altcineva decât autorul.Dar nu întotdeauna personajul din carte se suprapune asupra imaginii autorului. Între cei doi intervin gândurile ascunse, ne rostite , datorită necesităţii autocenzurii, de teama regimului politic în care trăia. >>>>

 

13 August 2010 – Liviu Antonesei: „Anatomia unui sentiment“, Editura LiterNet 2004, ediţia a II-a (Carmen Cătunescu)

Un subiect fad, plictisitor, banalizat prin epuizare şi vulgarizare a devenit, iatǎ!, proaspǎt, efervescent, luminescent, clocotitor, pasional. E vorba despre dragoste. „Despre dragoste. Anatomia unui sentiment”, apǎrut on-line la Editura LiterNet 2004, ediţia a II-a, corectatǎ şi adǎugitǎ, se numeşte şi volumul scris de Liviu Antonesei. Atâţia creatori de frumos au fost tentaţi de a alege ca temǎ iubirea, cântând-o în nesfârşite poeme ori dezvoltând-o în prozǎ, în subiecte palpitante. Ba, mai mult, psihologia dragostei a fost dezbatutǎ pe larg în lungi şi obositoare eseuri, disertaţii, conferinţe, convorbiri, interviuri etc. Ne-am obişnuit cu jurnalistul Liviu Antonesei, cu stilul sǎu ironic, uşor detaşat, ori prea implicat, emiţând judecǎţi pe cât de aspre, pe atât de obiective. Scriitorul Liviu Antonesei e însǎ altfel, dezvǎluitor, plin de surprize şi neaşteptat de sentimental, cald, apropiat, dincolo de tǎietura precisǎ a specialistului. >>>>

 

12 August 2010 – Adrian Paparuz: „Edmundo avea două inimi paparuz, poezii“, SEMĂNĂTORUL, Editura – online, 2009 (Cezarina Adamescu)

Ar trebui să ne întrebăm, unde se termină realul şi unde începe absurdul? De cele mai multe ori acestea se amestecă inseparabil… Dar ce-ar fi viaţa reală fără mirajul absurdului?  Şi nu din real se hrăneşte fantasticul?

Originalitatea acestui tânăr poet a devenit deja notorie, de când a publicat câteva volume de poeme în care îşi urmează traiectul propriu  fără a ţine prea mult seamă de convenienţele care mai ţin legat cu sfoara, zmeul imaginaţiei sale. Zborul său este liber, practic, fără coordonate geografice ori temporale. Paparuz este aidoma unui vultur care se simte bine doar pe înălţimile  stâncoase de unde i se desfăşoară pe dinaintea privirii agile, o întreagă panoramă a umanului cotidian. El îşi ţinteşte obiectivul  şi nu-l slăbeşte până ce nu-l secătuieşte de sensuri.

Adrian Paparuz  este un copil teribil a cărui joacă predilectă  este de-a zmeii. >>>>

 

11 August 2010 – Aurel M. Buricea: „Cântecul Reginei“ (Neagu Perianu)

Titlul cărţii transformă în simbol un  element al naturii, regina albinelor şi-l  adaptează unei idei  esenţiale a cărţii, continuitatea vieţii în alt plan, prin moarte, încununarea acestui miracol fiind creaţia. De altfel, această idee poetică, forma fixă a versurilor  şi recurenţa  unor motive cum sunt  câmpia, satul natal, ulmul privit  ca un copac  simbolic (în realitate, pe cale de dispariţie), moartea, amintirea părinţilor conferă unitate universului  poetic al cărţii.

În unele sonete, adresarea către divinitate  ca principală  caracteristică a rugăciunii se integrează tonului confesiv, dominat de prezenţa implacabilă a morţii.  În    contextul unei  permanente visări pe tema destinului, natura  şi satul natal sunt un leagăn  al revelaţiei şi, concomitent, realităţi atemporale. Când nu se raportează la divinitate,    eul poetic se   izolează într-o ipostază aproape ermetică, de tip meditativ, care se defineşte în mod paradoxal  prin imagini exterioare ale naturii populate de diverse simboluri, expresii ale unei melancolii reţinute  şi ale unui echilibru afectiv impus prin     contemplaţie. >>>>

 

10 August 2010 – Mirela Roznoveanu: „Viaţa pe fugă“ (Octavian Curpaş)

Roman de factură psihologică, “Viaţa pe fugă” de Mirela Roznoveanu se remarcă prin interesul pentru social, pentru descrierea de persoanje şi evocarea în detaliu a mediului, dar şi prin modul exemplar în care autoarea ştie să surprindă exteriorizarea sufletului, mutaţiile sufleteşti sau interiorizarea lumii în conştiinţa personajelor. Volumul este scris în exil şi zugrăveşte cu măiestrie nu doar Lumea Nouă, ci şi momente cheie din trecutul României comuniste.

Mirela Roznoveanu, deţinătoare a Premiului pentru literatură  comparată 2008

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără:  „Civilizaţia romanului”  (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, scriitoarea obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România. >>>>

 

09 August 2010 – Mircea Stănescu: „Reeducarea în România comunistă (1945 – 1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov“ (George Baciu)

Istoricul Mircea Stănescu, doctor în filosofie al Universităţii Bucureşti, consilier principal la Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale a scris această carte-document îmbinând excelent informaţia istorică cu analiza sociologică într-un clişeu psihologic, creând, prin mărturii sau descrierea unor fapte, uneori trecute de logica raţionalului, imaginea „activităţii de reeducare”, adică a genocidului sufletelor, cum bine spunea Virgil Ierunca.

Lucrarea, prima dintr-o suită de trei volume ce reprezintă o istorie a reeducării comuniste de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, are o structură interesantă, de adevărată lecţie de istorie cu rigoare de tratat ştiinţific. Debutează cu o succintă analiză a pedagogiei lui Makarenko, considerat fondatorul acestei noi metode, şi care a fost însărcinat în anii 1920-’30 de către autorităţile sovietice cu reeducarea tinerilor delicvenţi din coloniile „Maxim Gorki” şi „Dzerjinski”. >>>>

 

05 August 2010 – Graţian Cormoş: „Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989)“, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009 (Monica Grosu)

Segment mai puţin investigat de literatura genului, detenţia feminină în România anilor 1945-1989, constituie o arie de studiu de o vădită importanţă şi un real interes, nu doar pentru cercetători, ci şi pentru publicul larg. Este tocmai ceea ce îşi propune studiul tânărului şi activului cercetător Graţian Cormoş, Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009, studiu aflat deja la a doua ediţie, din raţiuni pe care însuşi autorul le clarifică în Prefaţă: ,,Am constatat că volumul a trezit interesul unor oameni cât se poate de diferiţi… Deşi poate părea ciudat, Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989) este pentru mulţi dintre cititorii mei, o poveste atemporală, care poate fi înţeleasă fără probleme şi de un chelner din Malaezia sau de o coafeză din Manhattan, pentru că ea penetrează rapid schemele intuitiv-emoţionale ale oricui.’’ (p. 9). >>>>

 

04 August – Marcela Marin şi Iuliu Marin, „La poalele Istriţei. Breaza – Merei – Năeni – Pietroasele. Album monografic“, Ed. Vega, Buzău (Ilie Mândricel)

În ultimii ani asistăm la o modă a albumelor monografice. Pentru judeţul Buzău, unde cunosc mai bine situaţia, începuturile pot fi fixate în 2001 când sub egida Consiliului Judeţean a apărut un „Ghid micromonografic al localităţilor judeţului Buzău”, dar iniţiatorul direcţiei a fost sociologul Gh. Petcu. După ce a scos (coautor şi coordonator) o monografie a Buzăului (2002), el a editat „Municipiul Buzău. Album monografic”, 2003, „Judeţul Buzău. Album monografic”, 2004, apoi în 2005 „Municipiul Râmnicu Sărat. Album monografic” (în colaborare). Chiar autorii volumului pe care îl vom comenta au antecedente în domeniu – Marcela Marin a publicat în 2005 cartea „Sărata Monteoru. Album monografic”. Bucurându-se deci de o mare frecvenţă şi răspândire (semnalez chiar apariţia unui album sătesc: Preot Ion Gh. Ceauşu, „Satul Găvane în imagini”, Ed. Grafica prahoveană, 2006), albumul monografic este înainte de toate o scriere care ne invită să ne pronunţăm asupra rosturilor şi specificului său. O vom face, descifrând răspunsuri la întrebările noastre chiar cu ajutorul cărţii soţilor Marin din Monteorul Buzăului. >>>>

 

03 August 2010 – Gheorghe Daniliuc: „Cântece de dor“, Ed. Sitech, Craiova, 2010 (Dan Lupescu)

Muzeul de Artă-Palatul Jean Mihail din Craiova a găzduit, în Sala oglinzilor (veneţiene) o după-amiază de muzică şi poezie. Cunoscutul duet concertistic format din Octavian Gorun (vioară) şi Corina Stănescu (pian) au asigurat un inspirat preludiu cu piese de muzică clasică de mare popularitate, după care directorul instituţiei gazdă – posesoare a celei mai bogate colecţii de picturi şi desene de Ion Ţuculescu -, criticul şi istoricul de artă Florin Rogneanu, a descris contextul în care se înscriere noua manifestare.

Intrând în atribuţiile de moderator, Iulia Negrea, secretar literar la Filarmonica Oltenia din Craiova, i-a invitat pe cei înscrişi pe afiş să comenteze cele două cărţi scrise de Gheoghe Daniliuc, lansate chiar cu acest prilej. Rând pe rând, şi-au exprimat opiniile critice: Dan Lupescu, Bianca Predescu, George Popescu, Florea Miu, Gheorghe Barbărasă. În final, Gheorghe Daniliuc a făcut o mărturisire de credinţă, după care a dăruit câte un exemplar din cele două volume şi a oferit autografe iubitorilor de literatură.

Prezentăm mai jos comentariul critic realizat şi prezentat de Dan Lupescu. >>>>

 

02 August 2010 – Adrian Botez: „Aici la-ntâlnirea tuturor câinilor“, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2009 (Cristian Neagu)

Cercetând cu atenţie structura scrierilor sale, definindu-i cu răbdare portretul psihologic, atunci când vorbim despre calitatea intelectuală a prof. dr. Adrian Botez, nu vom putea să nu-i atribuim coincidenţe spirituale regăsite în doxografiile filosofiei postaristotelice. Fără a expune aici ideologiile lui Agathinos, Speusip, Empedocle sau Sextus Empiricus, şi fără a analiza doctrinele filosofiei stoice, sceptice, sau epicuriene, remarcăm faptul că avem de-a face cu o personalitate în care s-a localizat şi vibrează, unda transcedentală a românului veritabil, naţionalist legat prin cordon ombilical de ţară, dar mai ales, cu un cărturar elitist. Constatările unui atât de pătrunzător exeget merită întreaga atenţie. Dându-şi seama de cauza accentuării decadenţei în cultură, periclitându-se astfel consistenţa spirituală a poporului român, Adrian Botez îşi asumă vigurozitatea atitudinii de demascare a planului premeditat, cu privire la intenţia de subculturalizare României.

Prin 1979, Eugen Jebeleanu îi dedica poetului grec Yannis Ritsos următoarele versuri: „Nu cred în poeţii care nu ştiu să sufere/ nu cred în poeţii care suferă doar pentru ei” (Credo)  Într-adevăr, prin intuiţia mijlocitoare a trăirii în lumea concretă, a zbuciumului care destramă sufletul, Adrian Botez ştie să sufere, şi nu doar pentru el, după cum vom vedea aplecându-ne asupra volumului de versuri semnat de domnia-sa, intitulat „Aici la-ntâlnirea tuturor câinilor” (Ed. Rafet, Râmnicu Sărat- 2009) >>>>

 

30 Iulie 2010 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat“ (Ecaterina Chifu)

De ce revin şi recitesc mereu cartea „ Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat”? Cartea este oglinda sufletului lui Artur Silvestri. O recitesc cu multă plăcere, deoarece doresc să retrăiesc ca şi autorul, frumuseţea clipelor în care el a trăit zile de neuitat şi a descoperit, ca şi noi, frumuseţea lumii cunoscute. Şi cum să nu ne regăsim în aceste pagini, când descoperim că am gândit şi am simţit la fel cu o fiinţă pe care nu am întâlnit-o niciodată, autorul volumului? Artur Silvestri, cel care a dat multora speranţe şi imboldul de a scrie literatură, a aşternut pe hârtie amintiri emoţionante, a lăsat pentru posteritate impresiile inedite ale vieţii cotidiene, în care totul este aşa de viu, de fumos colorat, totul palpită şi intră în rezonanţă cu inima autorului. Este o lume magică, plină de frumseţe şi de culoare, de muzicalitate, redată în cuvinte mişcătoare, căci ne face să retrăim şi noi aceleaşi emoţii avute poate în aceleaşi locuri descrise de autor. Suntem, împreună cu autorul impresionaţi de lumea miniaturală a insectelor sau în cea plină de tandreţe a animalelor, cea plină de culoare a florilor sau arborilor, vedem, până la durere, frumuseţea trandafirului înflorit, ne plimbăm prin dulcea lumină a sudului Franţei pe Canal du Midi şi asistăm la jocul vidrelor în apă, ne înfioară moartea unui porumbel sau ne plimbăm pe străzi şi parcuri cunoscute din Bucureşti. >>>>

 

29 Iulie 2010 – Al. Florin Ţene: „Cu inima în palmă“, Ed Contrafort, Craiova (Petru Birău)

Recenta carte publicată de scriitorul Al Florin Ţene la Editura ,,Contrafort” din Craiova, carte intitulată ,,Cu inima în palmă”, reprezintă istoria formării unui scriitor autentic, cu parcursul său remarcabil, relatarea procesului de coagulare în jurul operei sale literare a unui fenomen literar-artistic,  împlinit prin constituirea unei instituţii de cultură cum este Liga Scriitorilor din România şi potenţialul acesteia de a capacita şi susţine relaţii de promovare culturală reciprocă (aşa cum este fructuoasa colaborare cu Asociaţia Română pentru Patrimoniu), dar mai ales ne este relevată în această carte gândirea, concepţiile despre viaţă, literatură şi artă ale unui scriitor şi promotor cultural reprezentativ pentru cultura română contemporană.

Extrem de condensat, volumul ,,Cu inima în palmă” cuprinde în doar 40 de pagini o prezentare esenţială a demersului literar artistic contemporan, desfăşurat pe parcursul a peste cinci decenii în ţara noastră, precum şi raportarea sa la fenomenul literar internaţional, într-o viziune ce denotă studiul amplu întreprins de autor în cunoaşterea contextului cultural actual şi intuiţia prefigurării direcţiilor avangardiste viabile. >>>>

 

28 Iulie 2010 – Dumitru Cerna: „Panait Cerna, scepticul luminos“, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2009 (Maria Vaida)

Poetului Panait Cerna i-au fost consacrate numeroase studii monografice, mai ales din deceniul patru al secolului XX, semnate de critici români sau străini, iubitori de poezie, poate chiar datorate destinului tragic al poetului dobrogean, care acţionează cu atracţie fascinantă asupra lectorilor. Cercetări temeinice asupra vieţii sau operei lui Panait Cerna au semnat : Lucian Predescu (1933), Marcello Camilucci (1935), Ion Cheşcă (1935), Hristo Kapitanov (1936), George Dumitrescu (1939), Luiza M.Ungureanu (1955), Aurel Munteanu (1974), Valeriu Râpeanu (2006), Olimpiu Vladimirov (2006) şi, iată, altă valoroasă monografie semnată de poetul Dumitru Cerna, realizată cu un spirit de devoţiune demn de toată lauda, amplă, sintetizatoare, ce completează lista precedentelor nume. Lucrarea lui Dumitru Cerna (Panait Cerna, Scepticul luminos, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, 470 de pagini) este teza de doctorat a autorului, realizată sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Cubleşan la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, titlu conferit cu distincţia cum laude, în 2007. >>>>

 

27 Iulie 2010 – Ionuţ Caragea: „Guru amnezic“, Editura Fides, Iaşi, 2009, prefaţă de Constantin Miu şi postfaţă de Angela Furtună (Cezarina Adamescu)

Noul volum de versuri al poetului Ionuţ Caragea, „Guru amnezic”, apărut la Editura Fides, Iaşi, 2009 confirmă vocaţia de căutător în materia arzătoare a Cuvântului, ca-n izvoarele freatice ale neliniştii, cu ochii mâinilor scormonind

prin zăpada în flăcări. Şi de data aceasta autorul propune o poetică a meditaţiei profunde şi a trăirilor lăuntrice obţinută în urma unei purificări spirituale, a unei abluţiuni cu apă lustrală şi a unui catharsis la care se poate accede după zile şi nopţi de luptă cu tine însuţi.

La „clipa de liniştită durere” – s-au adăugat umbre care „pleacă la drum” cu umerii lăsaţi, dincolo de porţile caselor, departe, lăsând în urmă „umbre/ dragoste/ umbre” (Este o clipă de liniştită durere). >>>>

 

26 Iulie 2010 – Toader T.Ungureanu: „Al cincilea anotimp“, editura Napoca Star, 2009 (Al. Florin Ţene)

Autor a şapte volume de proză şi patru de poezie, Toader T.Ungureanu se prezintă în faţa cititorilor săi cu un nou roman intitulat “Al cincelea anotim”, apărut la editura Napoca Star, 2009, Cluj-Napoca  şi care este structurat în următoarele capitole:”Cumpăna”, “Verdictul”, “Încăutarea unei stele”, “Un ultim vis”, “Răbojul”, “Iar, printre semeni” şi “Şoimii”. Încă de la titlul , aşa cum specifică în “Cuvântul autorului…”,Toader T.Ungureanu se destăinuie că refugiat”în lumea mea, o lume creată de propria-mi imaginaţie, lume în care mă simţeam aât de bine câteodată, departe, un”Ariel” al epocii moderne şi-n care rătăcesc fără voie…”, a luat naştere acest volum despre  anotimpul copilăriei ,al cincelea anotimp al omului despre care Lucian Blaga spunea:”Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Iar Monseniorul Vladimir Ghika spunea că”Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trece cel mai repede”, fapt ce se confirmă şi în desfăşurarea acţiuni acestui roman. >>>>

 

23 Iulie 2010 – Nicolae Zainea Vornicoff: „În aşteptarea Augustei“, Editura Olimpias, Galaţi, 2010 (Cezarina Adamescu)

A transfigura realitatea, a o recompune după  propriile meandre psihologice şi spirituale, fără să părăseşti firul epic al delimitărilor legate de timp şi de spaţiu, dar uneori, fiind nevoit să le transgresezi, fie şi cu închipuirea, atunci când se impune, constituie, într-adevăr, o artă scriitoricească.

Prozatorul Nicolae Zainea Vornicoff face parte din categoria scriitorilor care nu se abat, decât în mică măsură de la canoanele clasice ale construcţiei epice.

Volumul recent editat se înscrie în linia prozei realistico-fantastice, fixat spaţial şi temporal (dar unde se termină  realitatea şi unde începe ficţiunea?) – autorul uneori sare din tiparele fireşti ale timpului şi spaţiului şi survolează spaţii şi realităţi transcendente, cu traiectorii precise, de parcă s-ar afla într-un observator astronomic şi urmăreşte evoluţia unor constelaţii sau al unor fenomene cereşti. >>>>

 

22 Iulie 2010 – Victoriţa Duţu: „Spaţii“ – Versuri despre „veşnicia coborâtă printr-un cânt”, Editura Muzeului Literaturii Român (Octavian Curpaş)

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr. >>>>

 

21 Iulie 2010 – Mariana Strungă: „Alb din marele ascuns“, Editura Eurostampa, Timişoara 2009 (Mariana Gurza)

În volumul Marianei Strungă, „ALB DIN MARELE ASCUNS”, apărut la Editura Eurostampa, Timişoara 2009, cuvântul triumfă, „Dincolo de viată,/dincolo de moarte,/ aburi de lumină/urcă dinspre soarte”.

Volumul de vesuri al poetei, de o sensibilitate covârşitoare, cuprinde trei cicluri : „Cantată sibilină” , „Rouă astrală” şi „Alb din marele ascuns”.

Ca o „Atlantidă scufundată” respiră în lumină, „şi din cuvânt-lumina avidă”, dorind să înalţe o nouă Atlantidă. Caută visătoare clipa  vieţii pentru a reînvia eterna iubire.

Autoarea „se altoieşte mereu” cu „Visul, Clipa, Dorul, Gândul”, îşi poartă „voalul

de-amărăciune” dorind să stăvilească „urgia lumii”.

„Şi ca un val reverberând,/mor spre-a renaşte din Cuvantul/Poemelor, ca Visul, Gandul…”

Poeta Mariana Strungă ne avertizează : “Nu mă iubiţi, cu tot ce doare,/Eu sunt cătuşa lucitoare,/Ce adună-ntruna, prin cuvânt,/Destine, vise, dor şi gând…” >>>>

 

20 Iulie 2010 – Luminiţa Zaharia: „Băiatul cu cărţile”, Editura Eminescu, Bucureşti, 2009 (Cezarina Adamescu)

Recent am primit, graţie unei bune prietene, cartea de poeme a Luminiţei Zaharia, „Băiatul cu cărţile”, apărută la Editura Eminescu. Mărturisesc că am avut o plăcută revelaţie şi o surpriză de proporţii deşi, pe Luminiţa am mai întâlnit-o deseori pe reţelele literare on-line,  ori în revistele de cultură ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Un volum destul de consistent şi edificator în ceea ce priveşte poezia tânără, dar, în acelaşi timp o carte cât se poate de originală, pentru că această poetă nu e  în trend, ea  nu străbate  nici o plajă lirică la modă, deşi scrie poezie modernă.

Luminţa Zaharia, după propria mărturisire, „nu se aliniază”, nu se pliază, nu se mulează pe nici o altă direcţie existentă deja în poezie. Ea are teribilul orgoliu de a rămâne ea însăşi.

„mi s-a spus: / aliniază-te dacă vrei să exişti / învaţă de la tinerii ăştia injurios geniali/ cum mătură ei cu realitatea frustă / uliţa prăfuită a vechilor trubaduri / poezia ca şi antimateria dragii mei/ numai după infarct viaţa îşi câştigă / un sens / poezia modernă seamănă cu precipitarea / (i)spăşită la un psiholog/ îndrăgostit şi el de psihologia modernă/  şi care ha îţi dă brânci în hipnoză / pe un pat de fachir”(mă aliniez). >>>>

 

19 Iulie 2010 – Emil Istocescu: „Folcloristul Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea“ (Al. Florin Ţene)

Istoricul literar Emil Istocescu , după publicarea cărţilor:”Gib I.Mihăescu-Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei”,(1970),”Marin Sorescu-La Lilieci-Exegeză. Deschidere hermeneutică”,(în colaborare cu Teodora Albu) şi ”Marin Sorescu în scrisori”, (în colaborare cu George Sorescu), şi a zecilor de studii şi articole despre Gib I.Mihăescu, este din nou în librării cu studiul “Folcloristul Gheorghe N.Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea”, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu-Vâlcea, 2009, ce cuprinde etape şi ipostaze inedite despre “ilustrul preot-învăţător Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa, fondatorul revistei de folclor”Izvoraşul”, susţinută cu o tenacitate exemplară, în toată perioada interbelică, şi emeritul profesor şi cercetător drăgăşenean Emil Istocescu, folclorist şi istoric literar, specializat în studiul operei con-orăşeanului său, prozatorul Gib Mihăescu”(“O rază de civilizaţie” de Conf.univ.dr.Ioan St.Lazăr).

Lucrarea structurată în două capitole:”Studiu introductiv “, cu două subcapitole, ”Corespondenţă”,cu încă două subcapitole, “Epilog”,”Anexe” şi “Indice de nume”se deschide cu Cuvânt introductiv de Ioan St.Lazăr şi o Motivare preliminară semnată de Autor, în care se >>>>

 

16 Iulie 2010 – Elena Buică, „Oglindiri“, Editura Anamarol, Bucureşti, 2009 (Cezarina Adamescu)

Există un timp al memoriei şi al  spiritului neamului nostru. El este cel adevărat, cel care rămâne încrustat în scoarţa cerebrală. Celălalt, timpul fizic, nu este decât relativ. Şi spre acest timp al memoriei îşi îndreaptă atenţia scriitoarea de faţă.

„Scrisul este  pentru mine, singura cale care duce spre lumină” – spune Elena Buică în cartea sa „Oglindiri”.

Un titlu atât de sugestiv, nu te poate duce cu gândul decât că, în cartea cu pricina, desigur ai să te regăseşti într-o oarecare măsură. Şi nu e de mirare pentru că scriitorul, atunci când aşterne ceva pe hârtie, trăieşte atâtea vieţi, câte personaje zămisleşte în ipostaza de creator. Şi fiecare dintre ele, îşi cere dreptul legitim la viaţă, are o personalitate, este un UNICAT. Aşadar, am pornit de la gândul că mă voi regăsi în cartea Elenei Buică şi într-adevăr, aşa a fost. M-am transpus, i-am trăit destinul, m-am încărcat cu toate bucuriile şi emoţiile unei persoane care acum, nu are mai mare bucurie decât aceea DE A SE DĂRUI. >>>>

 

15 Iulie 2010 – Ioan Barbu: „Italia, pământul de acasă“, Editura Conphys 2010 (Dan Brudaşcu)

Recent, a avut loc, la Cluj-Napoca, lansarea cărţii  Italia, pământul de acasă, care îl are ca autor pe ziaristul şi scriitorul vâlcean Ioan Barbu. Autorul, cu o carte de vizită impresionantă, este, pe lângă un condeier remarcabil, şi un veritabil globe trotter, mereu preocupat să vadă şi să cunoască locuri şi oameni, să stabilească noi contacte, să pună bazele unor relaţii de colaborare în interes naţional.

Recenta lucrare, apărută la Editura Conphys, în anul 2010, poate fi considerată, până la un punct, şi un jurnal de călătorie, autorul consemnând impresii ale voiajurilor şi întâlnirilor avute în Italia. În acelaşi timp, ea cuprinde şi extrem de interesante şi pertinente date şi informaţii de natură istorică, dar şi de istorie literară, având în vedere textele (publicate iniţial în revista noastră Cetatea culturală) despre Leopardi şi Eminescu.

Ioan Barbu parcurge, în Cetatea Eternă, o serie de locuri strâns legate de istoria poporului român, începând cu celebra Columnă traiană şi se bucură la întâlnirea cu istoria străveche a locurilor vizitate. Într-un alt text este preocupat de prezenţa ortodoxismului în Roma şi evocă, din această perspectivă, relaţiile, de natură religioasă, dintre spaţiul românesc şi cel peninsular. >>>>

 

14 Iulie 2010 – Mircea Vulcănescu, „Bunul Dumnezeu cotidian“, studiu despre religie, ediţie de Marin Diaconu, Ed Humanitas (Petre Bucinschi)

În perioada ultimilor ani ne bucurăm de apariţia multor cărţi, de precizat că nu toate au şi valoare din punct de vedere literar, dar cele care au astfel de valoare aşa-zis „scoase în faţă”, în întâmpinarea cititorilor iubitori de valoare literară autentică. Ei bine, a apărut o carte a unui laic, o carte de teologie foarte ciudată care amestecă politologia, istoria mentalităţilor cu teologia: Mircea Vulcănescu, „Bunul Dumnezeu cotidian”, studiu despre religie, ediţie de Marin Diaconu, apărută la Humanitas. Este pentru  prima dată când cineva adună toate preocupările teologale ale lui Mircea Vulcănescu, un om care până acum a fost important pentru noi numai pe latura generaţiei 27, numai pe latura intereselor lui faţă de romanitate, dimensiunea românească este foarte prezentă la el iar noi am fost interesaţi de suma de ispite pe care le au românii în sufletul lor, identificate de Vulcănescu: ispita dacică, ispita romană, ispita turcă, evreiască, elină, etc.

Găsim şi câteva texte care adună conferinţe, articole, studii, arătând şi preocupările lui faţă de existenţialismul precreştin, faţă de neotomism, faţă de tot ce înseamnă relaţiile între iudaism, catolicism, ortodoxie, sunt multe lucruri de dogmă teologală pe care numai doxologii trebuie să le lucreze. >>>>

 

13 Iulie 2010 – Rodica Lăzărescu: „Lectura – sub presiunea canonului?“ , Editura Gabriel 2005, Bucureşti, 2010 (Adrian Botez)

Pe 20 aprilie 2010, la Colegiul  Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, au avut loc lucrările Simpozionului Internaţional, Ediţia a III-a: Lectura – sub presiunea canonului? Referatele prezentate, cu această ocazie, la cele patru secţiuni ale Simpozionului (Secţiunea I – Canon/Anticanon/Dincolo de canon; Secţiunea a II-a – Lectura – între bucurie şi obligaţie; Secţiunea a III-a – Primii paşi spre lectură; Secţiunea a IV-a – Bibliotecă, internet sau televizor?) au fost culese cu hărnicie şi judicios organizate şi echilibrate, într-o carte, de către doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU.

Toţi autorii referatelor sunt profesori/pedagogi, dascăli şi bibliotecari (dimpreună, FORMATORI DE SUFLETE!), cu lungi „stagii” de îngenunchere la Altarul Revelator al Cărţii. Adică, îngrijoraţi că învăţământul mondial şi naţional actual hiperbolizează maladiv latura informativă a educaţiei şcolare (creând premizele apariţiei unor generaţii de „roboţei” şi de monştri gelatinoşi, „tobă” de informaţie haotică, neselectată valoric, paralizantă intelectual – dar complet lipsiţi de afecte, de empathie şi de un spirit de discernere activă şi reactivă, în cadrul Cetăţii sub Asediu!) – şi eludează aproape complet latura moral-formativă din educaţia tinerilor intraţi în „tocătorul de suflete, voinţe şi minţi” al şcolii, până la nivelul la care se poate bănui o strategie a deformării şi imoralităţii, infiltrată, pe căi cu totul „neortodoxe” (de către liderii sociali şi politici ai lumii), în zona învăţământului. >>>>

 

12 Iulie 2010 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute. Zile zile de neuitat“, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009 (Const. Miu)

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri,” Frumuserţea lumii cunoscute. Zile zile de neuitat„ –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuiam în aceste zile dădea semne că urmează să înflorească (…) Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie (…), după-amiază, îmi păruse deodată ofilit, cum stătea cu petalele desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene (…) Dar seara, (…) când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor, biruitor (…), în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.” (s. n., p. 8). >>>>

 

09 Iulie 2010 – Menuţ Maximinian: „Cornel Pop şi rugăciunea cântată“, Ed. Eikon, Cuj-Napoca, 2010 (Vasile Găurean)

Totdeauna am fost de părere că este util să cunoaştem şi să ne preţuim valorile, personalităţile care trăiesc printre noi. Întâi ca un omagiu adus lor, iar apoi ca un exemplu pentru vieţile noastre. Pe acest traiect spiritual se înscrie cartea a tânărului publicist şi scriitor menţionat în titlu, după trei „şedinţe” confesive cu subiectul opului domniei sale. Acum, reputatul dirijor bistriţean priveşte –prin această lucrare- parcursul propriei vieţi, de la altitudinea frumoasei vârste de 70 de ani şi o face cu legitimă satisfacţie şi mândrie.
Intuim că prezentul demers al dlui. Menuţ Maximinian este rezultat al unei „subterane” colaborări între factorii de decizie culturală de la nivelul judeţului -recte preotul şi scriitorul Ioan Pintea, ce prefaţează elogios cartea- şi ceilalţi factori la vedere, rezultând un beneficiu absolut remarcabil pentru cititori. >>>>

 

08 Iulie 2010 – „Şiragul mărgaritarului“ sau Hronicul Împăraţilor creştini ai Bizanţului“ (Ioan Miclău)

Am obtinut 3 exemplare din aceasta carte, carte  inedita ce ajunge sub lumina tiparului pentru prima data pe pamant european. In respect pentru relatia dintre Autori si Cititori, eu doar amintesc cu uimire cat de alese sunt caile Divine, astfel, aceasta carte sa apara nu in vreo metropola mare a lumii, ci intr-un sat romanesc din tinutul Mehedintului, la Malovat, Editura “Cuget Romanesc”, 2009.

Cartea “Siragul Margaritarului”sau  Hronicul Imparatilor crestini ai Bizantului”, este     intradevar un “sirag de margaritare” intins pe multe veacuri, adunat si pastrat de numerosi iubitori a  istoriei crestinismului ortodox.

Deci pentru o buna prezentare a cartii, redam din  studiul introductiv al cartii, studiu realizat de Pr. Prof.Dr.Al. Stanciulescu Barda:

“Actuala lucrare reprezinta un nou cronograf bizantin, care, prin stradania Domnului Dr. Dumitru Chican, vede acum pentru prima data lumina tiparului pe pamant european. Domnia sa a considerat ca diplomatul poate sa realizeze mai mult decat o activitate diplomatica propriu-zisa intr-o tara straina. >>>>

 

07 Iulie 2010 – Ion Urdă: „Solie cu pană de înger“, Editura Corvin, Deva (Adrian Botez)

Un volum parţial bilingv (prima parte este tradusă în limba maghiară, de doamna Sarolta Kapiller), cu un titlu de rafinată frumuseţe: Solie cu pană de înger – postfaţat de un mare poet – Eugen EVU.

Volumul (având 130 de pagini) are patru părţi: 1- Poeme bilingve (estetico-valoric, sunt vădit superioare celorlalte) – 20 de poeme; 2- Alte poeme – 7 poeme; Poeme pentru semeni dragi – 4 poeme; 4- Delincvent de opinie (conţine cronici, eseuri, publicistică – 10 articole, majoritatea culese din revista ctitorită şi coordonată de Eugen Evu, Provincia Corvina/Nova Provincia Corvina).

De la început menţionăm că poezia cu vers liber este, aproape mereu, înfrântă, la Ion Urdă, de cea având metrică (armonizatoare şi disciplinantă spiritual) clasică. Ceea ce domină, însă, deasupra formelor, este viziunea sincer (nu şi puternic…) religioasă, a Poetului Ion Urdă, asupra lumii şi destinului ei – este prezenţa neîntreruptă a Lui Dumnezeu, în istorie – este prezenţa unui Dumnezeu care este exasperat (manifestându-se precum un bocet infinit-cosmic, deasupra/asupra Creaţiei) de tot mai proastele, ba chiar autodistructivele alegeri ontologice ale omului: „Şi peste toate / imaginea lui Dumnezeu/lăcrimând…”(Postapocaliptică 1, p. 36). >>>>

 

06 Iulie 2010 – Stan. M. Andrei; „Flori de gând”, postfaţă de Constantin Dimofte, Editura Mongabit, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Izvorâtă  parcă dintr-o euritmie cosmică, poezia lui Stan M. Andrei vine de undeva, din primele pagini ale Genezei, când toate cele create erau bune şi omul nu căzuse în, ceea ce teologii numesc îndeobşte, „felix culpa”.

Având sugestii eufonice şi un ritm interior fără cusur, chiar dacă  e scrisă în vers alb,  poezia lui Stan M. Andrei urmăreşte, chiar fără o intenţionalitate explicită, o libertate intrinsecă, mai mult decât libertatea exterioară, având conotaţii biblice şi „acel ceva plăpând”, care face  farmecul lirismului de tip orfic.

Aş  zice că este extrasă din propriul paradis de dinainte de cădere. În aşteptarea parcă, a şarpelui, omul primordial se plimbă nestingherit pe alei, „în răcoarea serii” şi uneori stă de vorbă cu Dumnezeu.

Paradigma cunoaşterii este începutul discernământului între bine şi (ne)bine. „Abia acum/ sufletul are o axă/ şi se-nvârte în jurul ei/ căutându-şi echilibrul” („Izbânda”). >>>>

 

05 Iulie 2010 – Ioana Andrei: „Răstignire în amintiri“, Editura Andrew, Focşani, 2009 (Al. Florin Ţene)

Romantismul din poemele Ioanei Andrei frisonate de un realism având rădăcinile în amintiri este liantul unificator al celor 30 de poeme din volumul”Răstignire în amintiri”,apărut la Editura ANDREW,Focşani,2009,cu o prefaţă de Irimie Străuţ.

În acest volum ,având un titlu simptomatic, descoperim un amestec de trăiri în amintire, pe de o parte, şi de o discursivitate îmbibată de seva realităţii.Poemele au o cantativitate ce dă cursivitate textului, iar ideile încărcate de imaginile părinţilor, a animalelor care s-au încrucişat cu copilăria poetei, sau conflictele stârnite de refuzul intrării ţăranilor în CAP-uri ,contribuie la rotunjirea ritmurilor sempiterne în efervescenţa lor subterană .E o poezie a transparenţelor ,în care putem presimţi şi o amintire numenalului, o reproducere lirică de real, de iubire faţă de părinţi:”Bătrână şi timidă,/Cu lacrimă în geană,/Mă aşteptai adesea/În poarta şcolii,mamă.(Mama).Despuiate de fenomenal şi cultivând imaginea hieratică, lirica aceasta aminteşte de rafinamentul unui Wallace Stevens, mai puţin construcţia stilistică având elemente de baladă populară.Eul liric este suspendat de reţeaua imaginii, anihilat de aspectul sticlos al metaforei:”Mi-am ridicat privirea către cer/Şi l-am privit în ochii lui albaştri./Aşteptam să-şi închidă pleoapele/Să-şi plouă lacrimile,/Să-mi ude obrazul,/Să-mi spele necazul/De o mie de ani,/logodit cu mine.(Iluzie). >>>>

 

02 Iulie 2010 – George Anca: „Partea nimănui“, Semănătorul, Editura Online, 2010 (Cezarina Adamescu)

Personalitatea lui George Anca nu mai are, de câteva decenii bune, nevoie de nici o recomandare.  El este prezent în Dicţionarele de cultură ale lumii, ca poet, traducător, doctor în filologie, eminescolog, eseist, om cu o copleşitoare erudiţie care duce faima României şi  a valorilor ei în lume.Ca şi  Mircea Eliade, George Anca este specializat în indianistică şi a  construit de-a lungul vremii o operă vastă, „de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant” aşa cum îl prezintă Editura SEMĂNĂTORUL. Este preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.

George Anca este autorul unor „studii, eseuri, prezentări la nenumărate conferinţe din ţară şi din străinătate (India, SUA, Franţa, Anglia, Italia, Portugalia, Rusia, Germania, China, Corea, Malta, Trinidad Tobago, Tailanda, Israel, Argentina). George Anca este menţionat în dicţionare de referinţă (Who’s Who in Romania, Who’s Who in the World, World of Learning, The Encyclopaedia of Distinguished Leadership etc.) şi în bibliografii locale şi internaţionale precum şi pe pagini web” – aflăm din aceeaşi sursă. >>>>

 

01 Iulie 2010 – Victoriţa Duţu: „Spaţii“, Editura Muzeului Literaturii Române (Octavian Curpaş)

Motto: „Vreau/ Să pot/ Să regăsesc/ Visarea”

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr. >>>>

 

29 Iunie 2010 – Vol. colectiv al cenaclului Arionda (Galaţi): „Armonii celeste”

Sub magneticul titlu „Armonii celeste”, a apărut cel de-al patrulea volum editat de Cenaclul „Arionda” (Galaţi). Culegerea cuprinde poezii şi două scrieri în proză. Nu-mi dau seama dacă este o antologie sau un florilegiu*, adică dacă selecţia a fost sentimentală ori imparţială. Amănunt care va interesa, peste ani, istoria literară. Acum, contează mai puţin.

Sunt, în carte, scriitori consacraţi şi scriitori debutanţi, dar a căror valoare nu este dată de vechimea în literatură.

RADU BOTIŞ. Armonii într-adevăr celeste. Stihuri în care se îngână lira cu panseul, zicerea cu struna. Dumnezeu – totdeauna prezent, numit, cu siguranţă şi cu veneraţie, în simbol antonomazic, „Cel Bun, „Cel Blând”, „Tatăl Bun”. Un imperativ plin de cumpăt şi de cuviinţă – „Vorbeşte Doamne, vremea e puţină / […] / Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / […] / Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti”. O exprimare enunţiativ-reală – „Voci divine însoţesc / Revederea–n sfânta taină, / Solii în divină haină / Ai tărâmului ceresc”. >>>>

 

28 Iunie 2010- Valentin Ciucă: „Un secol de arte frumoase în Moldova”, Ed. Art. XXI (Corneliu Stoica)

După ce în anul 2004, reputatul critic şi istoric de artă de la Iaşi, Valentin Ciucă, autor a peste 30 de cărţi, a publicat albumul de artă „Un secol de arte frumoase la Iaşi” (Ed. Art XXI), urmat în 2005 de „Un secol de arte frumoase în Bucovina” (Ed. Muşatinii, Suceava), iată că el a publicat recent încă un album, „Un secol de arte frumoase în Moldova” (Ed. Art XXI, Iaşi, 2009), lucrare apărută în două monumentale volume (ambele însumând 1275 de pagini), lansată şi la Galaţi, în ziua de 24 noiembrie, în cadrul Muzeului de Artă Vizuală. În felul acesta, proiectul de mare anvergură „Un secol de arte frumoase”, asumat de autor cu maximă responsabilitate, se încheie, el marcând o apariţie editorială de referinţă, performanţă încă neatinsă înainte de nimeni în România, dar, similar, ea existând în ţări ca Germania, Franţa sau Italia. >>>>

 

25 Iunie 2010 – Angela Baciu-Moise: „Trei zile din acel septembrie“, Editura LIMES, Cluj-Napoca (Cezarina Adamescu)

Spaţiul cultural în care glisăm fiecare pe propriile şine, are aspectul unei insule populate cu naufragiaţi care, deşi utilizează acelaşi sistem de semnalizare, după ani petrecuţi alături, sunt marcaţi de o stranie şi deloc productivă însingurare-mpreună. Demersul singular al creaţiei, cu toate impresiile sale de colocvialitate este mai evident şi cu atât mai întristător, cu cât ar  fi loc şi timp berechet pentru toţi.

Dar cum locurile pe podium sunt puţine, de aici suverana îmbrâncire spre Arca Bunei Speranţe – numită generic, nemurire.

Până şi nemurirea s-ar afla însă, berechet dacă vom şti s-o  drămuim încă de pe aici şi încă de pe acum.

Civilizaţia cozilor interminabile şi dezordonate demonstrează, cu toate acestea, contrariul. De ce n-am sări peste rând (peste cal?) dacă tot acolo trebuie să ajungem? A străbate distanţa din treaptă în treaptă, step by step, este pentru unii un demers insuportabil, aşa că, din coate, din mâini, din picioare dând se obţine un rezultat cu mult mai rapid şi mai eficace, chiar cu riscul unor ghionturi şi vânătăi, dar ce contează, când miza este propria glorie veşnică? >>>>

 

24 Iunie 2010 – Florica Gh. Ceapoiu: „Aur şi ivóriu“, Editura Semne, 2009 (Ioana Stuparu)

17 martie, 2010. Primăvara mult aşteptată şi-a răsfirat, în sfârşit, peste ţară, inegalabila mireasmă de pământ reavăn şi pomi înmuguriţi.

În sala Mircea Eliade a Bibliotecii Metropolitane Mihail Sadoveanu, din Bucureşti, pluteşte în aer parfum de sonet. Sub un titlu sugestiv – Aur şi ivóriu, doamna Florica Gh. Ceapoiu şi-a alcătuit o antologie cu cele mai frumoase sonete şi rondeluri. Volumul apărut la Editura Semne, în 2009, beneficiază de o prefaţă semnată de poetul Radu Cârneci, unul dintre cei mai mari iubitori de sonet, totodată unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi scriitori, aceasta demonstrând-o, printre altele, şi ploaia de aplauze cu care a fost întâmpinat la intrarea în sală. Pe coperta patru, cartea beneficiază de un material ce poartă semnătura scriitorului şi criticului literar Aureliu Goci. >>>>

 

23 Iunie 2010 – Dan Floriţa-Seracin: „Scrisul românesc în Banat. Lirica interbelică“, Editura Semănătorul, 2009 (Cezarina Adamescu)

La ce ar fi de folos  un text de critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă. Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă, are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală. E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros în  cultura românească. E vorba de acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai ales pentru  generaţiile care s-au succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.

Pentru Banat – zonă magică prin ea însăşi, apariţia  acestor scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi, peste munţi  şi în lume, a fost, este, dar mai ales,  va fi întotdeauna, mai mult decât necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. >>>>

 

22 Iunie 2010 – Angela Monica Jucan: „De la neant la încredere“, Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca (Octavian Curpaş)

Se spune despre Bacovia că este un poet trist, că versurile sale sunt deprimante. Şi totuşi, Bacovia este poetul unei imense vitalităţi. În sprijinul acestei idei vine şi cartea Angelei Monica Jucan, intitulată „Optimismul bacovian”, apărută la Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru că este simbolist pur, la Bacovia «plouă, plouă, plouă», dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui «ploioase», el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă masiv comasată în câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol”, spune autoarea.

Şapte poeme

În „Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizează şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustră”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarnă”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, şi trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri). >>>>

 

21 Iunie 2010 – Arcadie Opaiţ: „Unu şi Pluralul“, Ed. Talgerele de Aur, 2007 (Angela Furtuna)

Prin volumul Unu şi Pluralul, de Arcadie Opaiţ, asistăm la un moment de înseninare a destinului auctorial, când scriitorul iese din Salonul de reanimare vindecat de bolile narcisice ale tinereţii şi de falsele teme ale existenţei şi intră în liniştea unei metafizici care îl învaţă cu acribie care sunt, de fapt, întrebările la care răspunde propria viaţă şi propria poetică.

Înseninarea spirituală  şi vindecarea de excesele introspecţiei sunt dorite şi lăudate încă din salonul de resuscitare („fluxul s-a retras/ ochii s-au stins/ au rămas catarge negre/ şi…/ vinovăţia”, p.92, Salonul de reanimare, 2003); tragicul se diluează şi se retrage din compoziţia lumii percepute; imaginarul se cuminţeşte, fără a se banaliza ci dimpotrivă, dar se şi clasicizează prin recurs la miturile fundamentale ale antichităţii sau la temele biblice esenţiale; toate aceste semne ale unei renaşteri îl pregătesc pe poet pentru un botez noematic, discursul său de acum se raportează mai mult la idei şi mai puţin la stări, nevoia sa de a abstractiza devenind irepresibilă şi instituind noi legi ale construcţiei poetice. Însăşi nevoia de linişte prin oratio mentis devine precisă şi explicită. Aşadar, textul îşi schimbă culoarea: mai puţină imagine, mai multă reflecţie; impresionismul este substituit, cu prioritate, de sentinţe morale şi de un anecdotic seren. Poezia lui Arcadie Opaiţ atinge o  tensiune e meditaţiei care refuză biografismul ca subliminal deşi îi scanează proiecţiile din perspective imposibile: o poetică a memoriei fragmentelor, care reduce descriptivismul la absurd,  care asumă imaginarul ca produs al supravieţuirii de după sublimarea fiinţei şi de după apocalipsele existenţei. >>>>

 

18 Iunie 2010 – Angela Baciu: „De mâine până mai ieri, alaltăieri“, Editura LIMES, Cluj-Napoca (Cezarina Adamescu)

Prezenţă frapantă în peisajul liricii actuale, din toate punctele de vedere, Angela Baciu-Moise ştie să-şi valorifice calităţile, resursele, datele esenţiale primite la naştere, talantul ce i s-a dat să-l sporească, să-l pună în valoare, să-l facă să strălucească.

Şi poate că în aceasta constă adevărata sa artă, în a şti să se aşeze în lumina cea mai favorabilă, cea mai prielnică. Şi, o dată cu persoana sa, aşază şi lucrurile din jur, şi oamenii, după un scenariu prestabilit, astfel ca imaginea, decorul să prevaleze asupra sentimentului.

De ce atâta nevoie de imagini exterioare? Trebuie să ai curajul să sapi adânc, ca să dai de plămada aceea de inefabil, rămasă genuină.

Şi totuşi, atâtea văluri acoperă adevăratul chip, încât devoalarea devine anevoie de înfăptuit. Dar ce vei descoperi, merită osteneala. >>>>

 

17 Iunie 2010 – Djamal Mahmoud: „Albe&reci“, Editura Vinea (Octavian Soviany)

Poetica hieroglifei

Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu.

El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde se sfârşeşte limbajul de zi cu zi. Ca şi patria sau Dumnezeu, ea ţine de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care îşi mărturiseşte astfel propria neputinţă în faţa a ceea ce nu se poate spune şi nu se poate dezvălui pentru că e taina însăşi, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun” (mut).

Aşa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e un alfabet mut, mai lesne de tradus în mişcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rosteşte şi de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mişcări şi din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă şi duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni / nici pe câinii lor / el doar îi priveşte-n tăcere / iar din când în când / cu privirea-n sus se aşază la umbră” (lanţuri).  >>>>

 

16 Iunie 2010 – Nicolae Băciuţ: „Boemia“, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010 (Cezarina Adamescu)

În lumea derapajelor de fiecare zi, când manelele sunt ridicate la rang de artă cultă, chiar pentru intelectualii zilei, un grup de „frumoşi nebuni ai marilor oraşe”, ba, aş putea spune, ai mapamondului literar,  şi-au unit inimile, minţile, gândurile şi cuvintele într-o superbă alcătuire  care îmbină poezia, proza şi arta picturală şi fotografică, mărturie că visele nu se sting, că spreranţele nu sucombă, că nădejdea într-un lume frumoasă şi dreaptă, triumfă. Este o realizare de proporţii, dacă ne gândim la deviaţiile de tot felul care bântuie societăţile, ceea ce demonstrează că oamenii au nevoie de frumos, că „frumosul  poate salva lumea”.

E ca o întoarcere Acasă, unde lucrurile şi oamenii, chiar dacă nu au rămas la fel, te întâmpină în prag cu nerăbdare şi dor, pe tine, care plecaseşi să colinzi alte lumi, după alte himere. Da, lumea trebuie să se întoarcă acasă unde-i aşteaptă, nu viţelul cel îngrăşat, nu inelul cu diamant pus în mână de tatăl, ci amintirile dintâi, copaia care ţi-a legănat primele vise, prichindeii de joacă ajunşi astăzi maturi, dar care n-au uitat nici ei arşicele, poarca, bâza, 9 pietre, campionatele de nasturi şi mingea de cârpă bătută cu sârg pe malurile râului, în ogradă, pe maidan ori pe uliţă. >>>>

 

15 Iunie 2010 – Ion Constantinescu: „Cu şi fără ricoşeu“, Editura Tipolitera, Cluj-Napoca (Al. Florin Ţene)

Scriitor polivalent , abordând cu succes  mai toate genurile literare, de la proză satirică, teatru, reportaj, până la epigramă, Ion Constantinescu este din nou în librări cu un volum de catrene, intitulat simptomatic “Cu şi fără ricoşeu”, apărut la Editura Tipolitera, Cluj-Napoca. Originalitatea şi ineditul acestui volum constă în faptul că aceste catrene, însoţite de o mică prezentare a firmelor, inclusiv cu fotografia personajelor abordate , sunt dedicate unor oameni de afaceri de succes. Cartea cuprinde 228 de castrene dedicate celor 76 de patroni de firme din Cluj-Napoca şi judeţ. Prin acest volum Ion Constantinescu întinde o punte de legătură între creatorul de artă şi creatorul de valori materiale şi economice, fapt mai puţin abordat în cultura română. Catrenele sunt adevărate “imagini”ce surprind profilul de succes al patronilor de firme din judeţul nostru, şi nu numai. Asemeni clic-clacului aparatului de fotografiat ce imortalizează cu ajutorul luminii eternitatea clipei, aşa sunt şi catrenele, având rime încrucişate sau pereche, din acest volum. Întradevăr  versurile ce ţintesc direct spre activitatea principală a firmelor şi  a patronilor ce le conduc, sunt scrise cu sentiment, fără ricoşeu, conturând calităţile manageriale ale acestor protejaţi ai Zeului Mercur ,sau Hermes.Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de ce spunea Emil Cioran:”Cu cât îţi controlezi sentimentele mai puţin, cu atât  ele te îndepărtează mai mult de viaţă.” >>>>

 

14 Iunie 2010 – Cezar Cherciu – „Focşanii – O istorie în date şi mărturii (sec. XVI-1950)“ (Valeriu D. Cotea)

După  o susţinută muncă pe tărâmul culturii şi educaţiei de aproape o jumătate de secol harnicul profesor de istorie, Cezar Cherciu, fiu al acestor meleaguri, consideră că mai are o îndatorire importantă: să pună în lumină şi cunoaştere trecutul istoric al pământurilor natale, Vrancea şi Ţinutul Putnei, valorificând tezaurul informaţional scris şi arhivistic.

Astfel, în ultimuu douăzeci de ani foloseşte cu pricepere materialul documentar strâns cu multă migală, scoţând din „tiparul timpului”câteva lucrări importante şi foarte speciale de istorie locală, pe care cercetătorul sau iubitorul de istorie nu le poate ocoli. În 1995 scoate prima lucrare Vrancea şi Ţinutul Putnei – Un secol de istorie 1820-1920, în 2005 editează Vrancea şi Ţinutul Putnei – O lume de altădată 1921-1945, iar în 2007 tipăreşte o lucrare monografică de excepţie, închinată celei mai întinse podgorii putnene şi locuitorilor ei, Jariştea – Vatră de istorie şi podgorie românească, toate reprezentând un adevărat dar oferit vrâncenilor şi iubitorilor de istorie. Generaţii de elevi, studenţi şi cercetători se vor inspira din acest generos fond documentar. >>>>

 

11 Iunie 2010 – Marcela Ciortea: „Metrice“, Editura ASTRA Blaj, 2009 (Francisc-Mihai Lörinczi)

Citind aceste versuri mi se pare că mă aflu într-un palat minoic la o serată dansantă, iar printre coloane imense se naşte o lume afundă din ale căror adâncuri răzbat – ca astăzi relicve ale unei civilizaţii dispărute – cuvinte care nu au fost spuse încă. Ascunse parcă într-o amforă cu gâtul alungit, ar creşte înaripate spre cerul unui suflet care le potenţează taina – poetul care le dă din nou viaţă: “Străluci-n amiaza soarelui Egeii, / Aducând cu sine un întreg ospăţ: / Dănţuiau Bachante, iar, la proră, zeii / Îl ţineau pe Dyo-Nyssos în răsfăţ.” (“Final”)

Volumul de versuri al Doamnei Marcela Ciortea reuneşte pagini de largă respiraţie poetică, de la destinul perechii primare, la însufleţirea adamică sau păcatul originar – pecetea păcatului înnobilându-l: “Ai pângărit Edenul, grădina fericită, / Fii blestemat! De-a pururi pedeapsă-ţi dau IUBIREA” –  până la un prezent dezbrăcat de miracol, fără darul divin,  învăluit în glazura superficialităţii, “…şi-atâţia farisei, / Că Pasărea Phoenix, sătulă de ei, / Cenuşa-o bău dinainte!” >>>>

 

10 Iunie 2010 – Dumitru Hurubă: „Cobaii“, Editura Eubeea, 2009 (Al. Florin Ţene)

Profunzimea reflecţiei, relatarea unor întâmplări dramatice din timpul când membrii societăţi noastre erau cobaii unui experiment utopic numit socialism multi lateral dezvoltat găsim în romanul”Cobaii” de Dumitru Hurubă, Editura Eubeea, 2009, subintitulat”fragmente din Jurnalul unui Cobai al Destinului”.Prozatorul nu pare, în acest roman, deloc străin de un anumit clasicism al meditaţiei asupra unui jurnal, trăsătură vizibilă în efortul de a sonda şi reda întâmplări dintr-o perioadă tristă a societăţii româneşti. Personajele, Roxania Popa, profesoră de limba română, pictorul Andrei Rangu , sunt personajele în jurul cărora se ţese un covor cenuşiu de întâmplări de pe şantierele patriei socialiste. Romanul este construit prin metoda redări scrisorilor lui Andrei către Roxania, condamnat la ani de închisoare comunistă datorită faptului  că a fost martor când un ofiţer de securitate sub acoperire “a început să injure democraţia, regimul şi pe Ceauşescu de mamă, iar pe Ceuşeasca a făcut-o capră emancipată şi curvă care-şi plimbă prin ţară şi prin străinătate “codoiul” ei de satană, pe banii noştri.”,iar faptul că pictorul i-a ţinut isonul, securistul provocator îl arestează. >>>>

 

~09 Iunie 20201 – Ana Bondar: „Vânare de Vânt“, Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2009 (Emil Bucureşteanu)

Dacă mergi de la Piatra-Neamţ, pe firul Bistriţei în sus, la Vatra Dornei, cam la jumătatea drumului dintre cele două localităţi se află comuna Borca, parte componentă a judeţului Neamţ. În această comună, în satul Mădei, vecin cu Broştenii  unde Ion Creangă a  învăţat carte, a locuit la mătuşa Irinuca şi i-a stricat bordeiul, prăvălind o stâncă de pe munte, s-a născut, a terminat şcoala generală şi după ce a urmat liceul, ceva mai la vale, la centrul de comună, şi Facultatea de Biologie a Universităţii din Bacău, s-a întors în sat şi a învăţat carte pe consătenii ei, Doamna Ana Bondar. De când a ieşit la pensie, cu câţiva ani în urmă, s-a apucat de scris articole la ziarul „Mesagerul” din Piatra Neamţ, ziarul domnului Ghile,  şi el om al catedrei, metamorfozat în  editor de ziar.

Doamna Bondar nu este un  reporter în adevăratul sens al cuvântului. Articolele  domnea-ei  sparg tiparele genurilor gazetăreşti,  multe dintre ele, dacă nu majoritatea, sunt creaţii literare, cu eroi  din spaţiul în care trăieşte, dar  pe care cititorul atent îi va întâlni şi în alte spaţii carpato-danubiene  ale începutului de mileniu III. Totodată, le-am putea trece în categoria însemnărilor, unor meditaţii pentru sine însăşi, pentru unii apropiaţi, cu „imprudenţa”, poate la îndemnul altcuiva şi nu a propriului simţ, de a le lăsa să plece în lume. >>>>

 

08 Iunie 2010 – Anastasia Dumitru: „Cântecul lirei“, Ed Europolis, Constanţa, 2009 (Aurica Văceanu)

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul este o respiraţie lirică prin intermediul micropoemului de factură japoneză. Dacă vreun cititor se va întreba: De ce am căzut în mrejele acestei specii minuscule? Îi vom răspunde: oare nu cumva într-un bob de rouă se poate reflecta azurul? Oare nu cumva dintr-o geană de lumină se naşte o nouă zi? Oare nu cumva dintr-o firavă sămânţă se iveşte un stejar ce dăinuie peste ani? Exemplele pot continua. Minunea şi misterul lumii se reflectă în orice floare, tocmai de aceea îl invităm pe iubitorul frumosului să îşi oprească mult prea grăbitul pas, să iasă pentru câteva clipe din ritmul ameţitor al labirintului vieţii şi să inspire boarea binefăcătoare a poeziei. Contemplarea ne aminteşte de mitul peşterii lui Platon, ne face să privim viaţa altfel. Dacă nu avem timp să studiem filozofia sau religia, atunci poate că invitaţia la parcurgerea celor câteva rânduri ale cărţii ne va ridica pe treptele luminii, ne va purifica sufletele.   >>>>

 

07 Iunie 2010 – „Jertfe”-le lui D. Velea în memoria lui Ion D. Sîrbu (Al. Florin Ţene)

Aproape 20 de ani scriitorul Dumitru Velea i-a consacrat editării şi promovării operei dramaturgului I.D.Sîrbu. Ca director al Teatrului de Stat din Petroşani a făcut toate demersurile ca această instituţie de cultură să poarte numele autorului piesei “Arca Bunei Speranţe”.Tot la începutul anilor 1990 a înfiinţat Fundaţia Culturală”I.D.Sîrbu” , având ca scop principal promovarea operei scriitorului născut în Petrila în 1919.

De-alungul anilor Dumitru Velea a publicat peste opt cărţi ,îngrijite şi cu Postfaţe semnate de el, bine documentate şi cu analize profunde ,despre opera lui I.D.Sîrbu.Acestea sunt:”I.D.Sîrbu ,Atlet al mizeriei”,”Ion D.Sîrbu, Obligaţia morală”,”I.D.Sîrbu, Între Scylla şi Carybda”,”Ion D.Sîrbu, Cu sufletul la creier”,”Ion D.Sîrbu, Râs-cu-plânsul nostru valah”,”Ion D.Sîrbu,Un deget pe o rană”,”Ion D.Sîrbu,Între timp murisem”,”Ion D.Sîrbu, Horia Stanca, Printr-un tunnel”şi”Ion D.Sîrbu, Jertfe”,carte apărută recent, şi asupra căreia ne vom apleca.Dacă nu mă înşel, despre cărţile enumerate mai sus , am scris cronici pe care le-am publicat în presa vremi. >>>>

 

31 Mai 2010 – Costea Marinoiu: „Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic (17o5-1830)“, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea (Al. Florin Ţene)

Cărturarul vâlcean, promotorul cultural şi scriitorul Costea Marinoiu este din nou în librării cu un studiu  intitulat Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic(1705-1830),apărut la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.Carte primită cu dedicaţia: Domnului Al.Florin Ţene,în semn de preţuire pentru nobila activitate ce o desfăşuraţi pe ogorul culturii româneşti.Cu respect,Costea Marinoiu,20 februarie 2009,Rm.Vâlcea.Am specificat acest lucru pentru a consemna faptul că această carte am primito în cadrul unei frumoase manifestări culturale , şi de înaltă ţinută spirituală, organizată , printre alţii,şi de acest inimos scriitor  în colaborare cu Forumul Cultural al Râmnicului şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea Antim Ivireanu , dedicată unui alt scriitor vâlcean , Petre Petria.

Cartea ,de care facem vorbire , structurată în nouă capitole:Predoslovie,Râmnic,veche tiparniţă românească,Şcoala de la Râmnic,Cărturarii,Literatura,Tezaur de înţelepciune,Circulaţia cărţilor,Catalogul cărţilor tipărite la Râmnic(1705-1830) şi Bibliografie selectivă ,se constituie în tabloul focului sacru al cărţii ce arde pe meleagurile vâlcene de mai multe secole pentru iluminarea neamului ,cum frumos scrie autorul în Predoslovie. >>>>

 

26 Mai 2010 – Anastasia Dumitru: „Cântecul lirei“ (Adina Enăchescu)

După dublul debut cu haiku din 2007 în lucrările colective Scoici de mare / Sea shells şi Antologia congresului de haiku, 1-5 iunie 2007/ Haiku Congress Book, Haiku Colection, apărute la Editura Ex Ponto din Constanţa, poeta Anastasia Dumitru publică prima carte de haiku şi haibun la prestigioasă Editură Europolis, carte inspirat intitulată Cântecul lirei/ La chanson de la lyre/ Song of the Lyre. Haikuurile apar în română, engleză şi franceză. Traducerile în engleză sunt realizate de Alexandra-Flora Munteanu, Mihaela Sterescu şi de autoare, iar cele în franceză de Luiza Vlad. Cartea a fost realizată în cadrul Proiectului Internaţional Interculturalitate Româno-Japoneză,  prilejuit de  sărbătorirea a 50 de ani de la reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi Japonia, proiect ce face parte din Programul Cultural ,,Japan Danube Friendship Year 2009”. De remarcat faptul că acest proiect este înscris în calendarul activităţilor educative ale profesorilor de haiku din întreaga lume. >>>>

 

25 Mai 2010 – Petre Bucinschi: „Joc monoton“, Editura Transilvania Express (Mircea Doreanu)

”Joc monoton” este un roman de aventuri sentimentale în linia capodoperei lui Ibrãileanu aduse,aici, la zi, atât din punct de vedere al tehnicii literare cât şi al moralităţii : avem în carte nu o Adela, ci patru :Lavinia,Xenia, Simona, Miriana. Alecsit, protagonistul cvadrupului amor, are câte un fel de dragoste pentru fiecare din ele. Are naivitatea necesară pentru ca, practic, să nu înşele, să nu îşi parceleze inima şi sexualitatea, ci sã treacă elegant sau cu nonşalanţă barbară de la una la altă membră a haremului personal;fiecare din ele suferă de ceea ce se numeşte personalitate accentuată. Între ele, Lavinia este mai echilibrată, mai aproape de normalitate:profesoară de română şi autoare, între altele, a unui roman al cãrui nume m-a fãcut iniţial sã zâmbesc :”Cârtiţa cu bretele”.”Lavinia era o tipă remarcabilă, uimitoare prin precizie, prin ton, prin stil”, ne spune interpusul romancierului, Alecsit. >>>>

 

24 Mai 2010 – Paul Spirescu: „Eu, adică umbra mea“, Ed. Andrew, Focşani (Adrian Botez)

Noul volum de versuri al Poetului autentic (tot mai orficizat, în ultimele sale scrieri) şi profesorului de Filosofie adjudean, PAUL SPIRESCU, Eu, adică umbra mea (Ed. Andrew, Focşani, 2009), este a patra apariţie editorială autonomă a artistului (după Metafizica lacrimei, Strigăt clandestin şi Domnule Judecător!).

Închinarea cărţii se face, patetic, către un mare şi regretat poet dispărut al Vrancei: „Se închină această carte Umbrei din Cer a poetului Constantin Ghiniţă”.

Tripartiţia cărţii ascunde mistica Treimii, dar şi depăşirea dublului umbrei, prin „trei” al Revelaţiei – drumul fiind dinspre frigul funebru către mistica umbrei, prin care se poate dobândi Revelaţia lumii de dincolo, a „dublului celesto-hristic” al lumii terestre – intermediarul transfigurator fiind „nomen”-ul/verbum-ul magic al Poeziei: I- Povestiri despre frig (30 de poeme); II – Est in nomina (26 de poeme);    III – Eu, adică umbra mea (22 de poeme). >>>>

 

20 Mai – Prof.univ.dr. Dumitru Burghelea: „Probleme actuale ale Ecopolitologiei şi Dreptului românesc“, Editura Pim, Iaşi (Pompiliu Comşa)

Recent a văzut lumina tiparului o valoroasă lucrare elaborată de Prof.univ.dr. Dumitru Burghelea, cu titlul ’’Probleme actuale ale Ecopolitologiei şi Dreptului românesc’’, care se înscrie în aria exigenţelor, a cerinţelor societăţii informaţionale contemporane, fiind concepută şi realizată, într-o viziune interdisciplinară. Autorul, personalitate de prestigiu a vieţii ştiinţifice şi publicistice din Iaşi şi Chişinău, jurist şi ecolog de notorietate, consacrat, porneşte de la relaţia indisolubilă dintre Ecopolitologie şi Drept, demonstrând faptul că nu putem asigura protecţia mediului înconjurător, numai pe cale educaţională, mai ales când este vorba de O.N.G.-uri, ca mari poluanţi, ci este necesară şi implicarea Dreptului, a normelor juridice bazate pe constrângere, pe sancţiune. Este adevărat că ’’Dura lex, sed lex’’, dar experienţa universală arată că o societate armonioasă, trebuie să îmbine normele morale, educaţionale, cu cele juridice, întemeiate pe răspundere. >>>>

 

19 Mai – Nancy Friday: „Fantasmele erotice ale femeilor“, Editura Trei (Petre Flueraşu)

O carte halucinantă, o carte şocantă, o carte care a schimbat lumea, “Fantasmele erotice ale femeilor” impresionează încă de la primele pagini printr-un ton ferm şi cu toate astea lipsit de aroganţă. Aşa cum mulţi poate au presupus eronat, volumul nu este doar o altă carte scrisă de o feministă frustrată, ci este una dintre lucrările de referinţă ale mişcării revoluţionare care a demonstrat la începutul anilor 80 că diferenţele dintre bărbaţi şi femei nu sunt, cel puţin în universul sexual, chiar atât de mari. Probabil că femeile care vor citi această carte vor zâmbi regăsindu-se în multe dintre poveşti în timp ce bărbaţii, în marea lor majoritate, vor avea un şoc refuzând să creadă, cel puţin la început, că partenerele lor se pot gândi la astfel de lucruri în timpul unui act sexual.

Volumul este alcătuit din mărturiile unui număr impresionant de femei, care reuşesc să acopere prin varietate întreg spectrul social. Demasificarea celor intervievate nu oferă cărţii un caracter ştiinţific, însă îi sporeşte credibilitatea şi ne face să credem că această cercetare este una autentică şi edificatoare pentru a izola anumite patternuri în comportamentul sexual al femeilor. >>>>

 

18 Mai – Vavila Popovici: „Cartea mamei“ (Octavian Curpaş)

Motto: „Amintirile, aşa cum mi-au fost relatate, năvălesc asupră-mi ca un torent. Au prea multă realitate în ele, o junglă a realităţii, frumoasă  şi dureroasă… Ca într-un vis îmi imaginez secolele trecute…”

Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri şi proză. Printre acestea se numără „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Totuşi, între atâtea tomuri semnate cu numele ei, unul singur conţine în titlu cuvântul „carte”. „Cartea mamei” se detaşează între scrierile Vavilei Popovici ca o creaţie specială,  ca o Carte a cărţilor, ca o carte de căpătâi, de o certă valoare sentimentală. >>>>

 

17 Mai – Constantin Mîndruţă: „Emanuel”, Poezii creştine, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti (Cezarina Adamescu)

Moto:

„Când zarea din privire-ntinereşte

Te am în suflet şi mă cred iubit”.

De la experiment literar la trăire autentică, poeziile creştine ale lui Constantin Mîndruţă glisează sugestiv în realitatea contingentă şi, o dată cu veghea de rugăciune şi visul, se înalţă în transcendent pe calea Luminii divine, singura de urmat de orice creştin pentru a-şi asigura viaţa veşnică.

Îl aflăm pe autor în ipostaze creatoare diferite, de la poezia spirituală la cea satirico-umoristică şi de expresie socială, creaţia sa constituindu-se într-o permanentă, plăcută şi edificatoare surpriză. >>>>

 

14 Mai – Constantin Marafet: „Rădăcină înstelată“, Ed. Mesagerul, Chişinău (Adrian Botez)

Poet, om de cultură, editorul cel mai harnic din judeţul Buzău, Constantin Marafet îşi lansează, azi,  al optulea volum de poezie: după surprinzătoarea poemă din poeme, Eu şi sora mea, umilinţa, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2008 – Constantin Marafet îşi consolidează, prin noul său volum, RĂDĂCINĂ ÎNSTELATĂ (Ed. Mesagerul, Chişinău, 2009) caracteristica de Duh, pe care i-o remarcam şi semnalam în precedentul: franciscanismul de tip mioritic, adică adaptat la văzduhul şi mitologia tăinuită, încă nedezgropată complet, a Râmnicului Luminat. Râmnicul Sărat a devenit, în viziunea Poetlui Marafet, din simplu topos laic şi „vatră” a Focului Vieţii („desprinsa vatră: Râmnicul Sărat” – cf. Alean) –  topos sacru şi simbol al Iazul Iluminării, Iazul  Ascuns în Cer, al Fiinţei/Fiinţării Autentice („mi-e soră luna, soarele mi-e frate/ şi Râmnicu e basmul înecat”; „oh şi ah lumânăresc/ Doamne, mă Râmniceresc” – cf. Ravac). Un fel de „mă grăniceresc”, „mă fac vecin, prin hotarul iniţierii, cu Lumina Lui Dumnezeu”.

Autorul fiind adept fervent al „muzicii sferelor” platoniciene” şi al orfismului, poezia lui C. Marafet îşi alternează, firesc, pe ison când de doină, când de blestem popular, diezii şi bemolii: >>>>

 

13 Mai – Gavril Moisa: Fabule trăsnite”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, prefaţă de Constantin Cubleşan (Titina Nica Ţene)

Cunoscut ca poet şi epigramist, Gavril Moisa ne face o surpriză plăcută  publicând volumul de fabule, intitulat simptomatic”Fabule trăsnite”,Editura Grinta, Cluj-Napoca,2009,cu o prefaţă de Constantin Cubleşan.

Pentru a înţelege mai bine rolul şi sensurile fabulelor lui Gavril Moisa e necesar să facem un mic istoric al acestei specii literare atât de gustate de cititori. După cum se cunoaşte, fabula este o scurtă  naraţiune alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personifică animalele, plantele şi lucrurile, satirizând anumite moravuri, mentalităţi, deprinderi sau greşeli cu scopul de a le îndrepta. Ea este structurată astfel: povestirea propriu-zisă şi morala. Pentru realizarea fabulei se foloseşte, ca figură de stil , personificarea. >>>>

 

12 Mai 2010 – Olga Alexandra Diaconu: „Năstrapa nevăzută“, la Editura Semănătorul (Al. Florin Ţene)

Opera poetică de până acum a Olgăi Alexandru Diaconu presupune precedentul absolut al unei experienţe-vitale şi mentale-a iubirii faţă de divinitate şi oameni, determinând atât fascinaţia ambiguă pe care o stârneşte scrisul unei poete talentate, cât şi acel sentiment de uşoară, dar persistentă, bucurie, înregistrat ca un “văl tandru de lumină” atunci când citim volumul de poeme „Năstrapa nevăzută”,apărut la Editura Semănătorul,2008. Folosind în titlu un arhaism, năstrapă, cu înţeles de vas de lut, cană sau cupă, poeta îi dă conotaţia de înţelepciune a divinităţii din care soarbe lumina iubirii.Volumul este structurat în două cicluri: „Năstrapa nevăzută „şi „Căruţa cu flori” a căror tematică se tangenţiază prin consensul neliniştii, indus stilistic printr-o profuzie de întrebări şi îndoieli: ”Dar noi tot nu te-am crezut , /chiar de viaţa ne-a durut/ şi ne-am revoltat mereu/ crezându-ne Dumnezeu” (Ce e trupul cel de lut) sau „De ce scriu mereu poeme/ ca să vărs al meu pahar/ tot crezând că pe-al meu creştet/ Domnul S-a lăsat cu har?…(De ce scriu?…). >>>>

 

11 Mai 2010 – Lucian Mănăilescu: „Am auzit că viaţa e frumoasă“ Buzău, Editura Teocora (Corneliu Vasile)

Antologia de versuri a poetului Lucian Mănăilescu este structurată în ciclurile „Patria amară”, „Foşnetul grecilor”, „Lacrimi de Murano şi alte poezii”  şi „Lumea din nori”. „Câteva explicaţii” de la pag.120 arată că că sunt atât inedite, cât  şi poezii reluate din volume anterioare, iar unor scriitori consideraţi a-i fi fost alături (Constanţa Buzea, Passionaria Stoicescu…), autorul le mulţumeşte aici. „Datele despre autor” prezintă un scriitor cu volume, colaborator la mai multe reviste de cultură: Oglinda literară, Cronica, Viaţa românească, Luceafărul, Cetatea literară.

Poezia „Îmi iubesc patria”  sugerează lipsa unui motiv vizibil pentru acest sentiment, întrucât  ţara a evoluat cu „indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile”, iar „umbra viitorului refuză să vină”.Aceeaşi atmosferă, care evocă mistificarea istoriei şi a mitologiei,  apare în poezia „Sfântul Gheorghe”.Iar în „Dezertare”, patria este văzută ca o abstracţiune constrângătoare, dar acceptată, poate din inerţie.Însă gândul soldatului ,care clamează  slujirea  necondiţionată , este, în realitate către acasă:  „aleargă/ de rupe pământul/ către casă”. >>>>

 

10 Mai 2010 – Daniel Grosu: „Dincolo de iubire“, Editura ,,Savia“, Iaşi (Monica Grosu)

Dincolo de iubire nu este doar o sintagmă cu rezonanţe poetice, ci şi titlul unui roman (Editura ,,Savia’’, Iaşi, 2002), scris de un profesionist al condeiului, ziaristul vasluian Daniel Grosu, ce nu se află la prima lui încercare de a cocheta cu literatura, ţinand cont că a scris şi un roman umoristic, Eu şi Păcăliciul.

Cartea reflectă mai mult fluxul conştiinţei eroului principal, nimeni altul decât un jurnalist, dezvoltând mai puţin o acţiune propriu-zisă, care de altfel, nu lipseşte întru totul. Din acest unghi, dezvoltarea epică tinde mai mult spre confesiune, spre conturarea unui dosar de existentă, cu toate că, în paralel, pelicula narativă cuprinde în perimetrul ei şi alte poveşti de viaţă, imagini caleidoscopice ale realităţii, toate contopite într-o nevoie aproape fluidă de comunicare şi destăinuire. După cum ne sugerează şi titlul, romanul supune atenţiei tema iubirii, o iubire dincolo de care protagonistul descoperă cu stupoare tot iubirea, stările pe care le încearcă fiind, în mod surprinzător, contradictorii celor aşteptate. Duelul amoros ni se dezvăluie acum sub o altă definiţie, aceea că viaţa nu poate fi trăită în absenţa iubirii, că orice experienţă, fie ea şi una dramatică, lasă loc unui alt orizont al aşteptării afective. >>>>

 

07 Mai 2010 – Constantin Marafet: „Rădăcina înstelată“, Ed „Mesagerul“, Chişinău, 2009 (Traian Gh. Cristea)

Recentul volum de poezii, inspirat denumit „Rădăcina înstelată”( Ed. „Mesagerul”, Chişinău, 2009), semnat de Constantin Marafet, atrage atenţia prin două elemente importante: profunzimea ideilor poetice şi originalitatea viziunii lirice.

Pornind de la structurarea inedită a cărţii, constatăm că secvenţele lirice sunt dispuse astfel încât să se asigure volumului  simetrie: incipitul conţine poezia „rădăcini” iar finalul – poezia „vatră”.  Corelând  titlul cu piesele din interiorul volumului,  înţelegem că „rădăcina” ca simbol al permanenţei telurice este în relaţie cu spaţiul celest, ambele  stând sub pavăza credinţei.  Grupajele de poezii  au o anumită fluenţă  dictată de logica poetică originală. După grupajul „Din frunză” curg celelalte grupaje: „Cerească mană”, „Jertfelnic”, „Smerenia icoanei”.

Este de subliniat faptul că autorul cărţii a ajuns la o conştiinţă poetică superioară. Aceasta se poate observa din crezul poetic situat în fruntea volumului său. La curtea Poeziei, creatorul este eternul  ucenic, adăpându-se din izvoarele pururi reîntineritoare ale creaţiei autentice : >>>>

 

06 Mai 2010 – Sorin Cerin: „Revelaţii – 21 Decembrie 2012“, aforisme, Bucureşti, Editura Paco (Ion Pachia Tatomirescu)

În 17 făurar 2009, bucureşteanul Sorin Cerin (născut la 25 noiembrie 1963, în Baia Mare) îmi expediază un volum de aforisme, Revelaţii – 21 Decembrie 2012, paradoxiste în majoritatea lor, salvându-se printr-un „curcubeu“ în treizeci şi şase de „culori-teme“ – un curcubeu propriu deci –, ca un steag fluturând în cerul, în priveliştea Fiinţei (luăm sintagma în accepţiunea lui Platon, din Phaidros, 248-b), ori din înrăzărita margine a Ei, pentru că autorul, deopotrivă poet, romancier şi sofist, „părinte al coaxialismului“, sau lirosof, după cum i-ar fi zis Vl. Streinu (pe vremea cercetării operei lui Lucian Blaga), ştie să se exercite întru catharsis pe arcul-orizont al cunoaşterii metaforice din complementaritatea bătrânei, veşnicei Câmpii a Adevărului.

Din epistola-i însoţitoare de volum, aflu: «Dintre cărţile mele publicate până acum pot să amintesc Destiny şi The Origin of God, ambele apărute în America. În România, mi-au apărut: Destin (2007), Coaxialismul (2007), Moarte, neant, aneant, viaţă şi Bilderberg Group (2007), Starea de concepţiune în fenomenologia coaxiologică (2007), >>>>

 

05 Mai 2010 – Gheorghe P. Lăzanu: „Filosofia schimbării climatice şi viaţa veşnică“ (Al. Florin Ţene)

Filozoful grec Constantin Tsatsos scria:Nimic din ceea ce obţinem pe cale logică nu ne dă atâta satisfacţie cât o pasiune împlinită.De aceea,din pasiune preferăm să ne chinuim;şi să punem în seviciul pasiunii,fără împotrivire,frântura de logică ce ne-a mai rămas.În acest context se înscrie şi activitatea profesională,dar mai ales extraprofesională ,de-alungul anilor,a octogenarului Gheorghe P.Lăzanu,născut în urmă cu 86 de ani în Mânzaţi,localitate aflată la 25 de km de Bârlad ,stabilit în Capitala Ardealului după întoarcerea sa din cel de-al doilea război mondial,rănit şi cu gradul de sublocotenent.Iată ce scria acesta în volumul Patria şi oştenii, autori dr.Gheorghe I.Bodea,Gheorghe P.Lăzanu,Vasile Caia:Orice apariţie a unei cărţ reprezintă o sărbătoare,dar şi o obligaţie de recunoştiţă.Cu atât mai mult am resimţit acesta conotaţii la apariţia lucrării memorialistice Patria şi oştenii,pentru că mă consider un oştean şi pentru că patria este chitesenţa celor mai profunde valori.Trebuie să remarcăm faptul că Gheorghe P.Lăzanu,în prezent colonel în rezervă, este şi a fost un oştean, inclusiv pe „frontul”promovării culturii în întreprinderile unde a lucrat. >>>>

 

04 Mai 2010 – Belle de Jour: „Noile aventuri ale unei prostituate de lux londoneze“ (Petre Flueraşu)

Sunt anumite cărţi în care te recunoşti, anumite cărţi pe care ai vrea să le păstrezi mereu alături de tine. Sunt acele volume care par să vorbească despre viaţa ta, franc, direct, fără să se ascundă în spatele cuvintelor frumoase. “Noile aventuri ale unei prostituate de lux londoneze” este una dintre acele cărţi, un volum din care musteşte viaţa, un volum despre oamenii de astăzi, despre problemele şi stilul lor de viaţă. Un mozaic extraordinar între sentimente şi sex, între lux şi simplitate, o carte care trece prin toate obsesiile minţii umane doar pentru a ajunge la sensibilitatea ascunsă în fiecare dintre noi. Belle de Jour, devenită deja o icoană pentru milioane de cititori din întreaga lume, reuşeşte cu acest nou volum să ofere o dimensiune nouă şi fascinantă poveştii…

Îndepărtându-se puţin de lumea glamour a prostituatelor de lux, Belle păstrează totuşi farmecul acesteia, reuşind să scoată în evidenţă motivele pentru care în Europa prostituţia este considerată ceva normal şi, mai ales, sănătos. Vocea autoarei impresionează prin fermitate şi printr-o luciditate împinsă câteodată la extrem. Cartea evită clişeul ipocriziei, iar sfaturile pe care le întâlneşti aproape la fiecare pagină sunt cugetări de bun simţ ale unei persoane care a făcut ceea ce cei mai mulţi dintre noi nu îşi pot nici măcar imagina. Belle însă nu regretă nimic din viaţa ei, insistând pe puterea de transformare a fiecărei experienţe şi demonstrându-ne încă o dată că, în esenţă, suntem ceea ce facem. >>>>

 

03 Mai 2010 – Ligia Seman: „Domnind peste împrejurările vieţii“ (Octavian Curpaş)

Feminitatea este o calitate şi o caracteristică importantă, ce ţine de latura psihologică  a unei femei. Componentele ei sunt blândeţea, răbdarea, bunătatea, sensibilitatea. Feminitatea se poate învăţa şi educa şi se poate manifestă în funcţie de împrejurări. Societatea noastră apreciază feminitatea şi aşteaptă de la orice femeie să fie feminină în felul ei propriu. Despre feminitate şi despre modul în care aceasta trebuie înţeleasă şi dezvoltată vorbeşte şi  cartea Ligiei Seman, „Domnind peste împrejurările vieţii. Un studiu devoţional despre: valoare, putere, scop şi psihoterapie feminină”.  Autoarea li se adresează femeilor, în dorinţa de a le ajuta în depăşirea problemelor personale. Cum să faci faţă momentelor dificile din căsnicie, cum să îţi susţii şi să îţi formezi copilul, cum procedezi atunci când totul pare să îţi fie împotrivă, cum te manifeşti faţă de cei cu care te întâlneşti pentru închinare şi părtăşie sunt tot atâtea întrebări la care cititoarele vor găsi răspuns, în studiul realizat de Ligia Seman.  >>>>

 

30 Aprilie 2010 – Daniel Mureşan: „Lumea şi noi“, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca (Vasile Morar)

Comentariul la cartea “Lumea si noi – prozo-poeme” – Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007 – il vom incepe zabovind cateva clipe la portretul fotografic al d-lui Daniel Muresan – autorul cartii – de pe coperta a patra, pentru a incerca o avancronica a continutului literar ce urmeaza. Cu gatul infasurat in naframioara aristocrata, camasa alba din borangic subtire si costum impecabil, poetul priveste lumea, in general si societatea romaneasca, in special, cu o doza de ingaduinta filosofica, de detasare rece: “trecand inspre semeni cuvant necrutator: voi scrie despre voi si faptele voastre totul. Nu va fi vina mea ca nu veti intelege nimic. Sau nu veti vrea sa-ntelegeti”.
Poemele din cartea “Lumea si noi” par a fi poemele inceputului de lume unde autorul, asezat pe o margine, si-a propus sa atinga, cu versul, toate cele vazute si nevazute, intr-o incercare sisifica de a face pe hartie portretul lumii acesteia. Incepand dintr-un capat, trece cu poemul fara sa selecteze. Atinge locul comun, bate la portile sublimului, nu ocoleste banalitatea si “dumnezeiasca viata a puritatii/ Dar iata/ Pe cat de castigatoare/ Pe atat de infrante gandurile”. Demersul liric al d-lui Daniel Muresan se asaza intr-o miscare pendulatorie intre rostirea in cadenta psalmica, in albii bine conturate, din care nu se poate iesi, urmand relieful si privirea ciclopica, intr-un spectacol imens, ce ne inconjoara. >>>>

 

29 Aprilie 2010 – Colectiv: „Mehadia – vatră istorică milenară”, Redactor coordonator: Nicolae Danciu Petniceanu), Editura Gordian, Timişoara (Cezarina Adamescu)

Dăunăzi, mânată de-un tainic îndemn, aveam să purced, fără rucsac, fără provizii de drum, fără busolă ori hartă, doar cu inima doldora de cuvinte şi cu o carte-manual în mâini, spre o vatră istorică milenară cu nume ciudat: Mehadia. Un ţinut fascinant, încărcat de spiritualitate, de frumuseţi naturale şi de miresme tari şi proaspete, pentru mine, necunoscute şi mult râvnite.

M-au însoţit la drum cuvintele lui Iancu Panduru, primarul localităţii şi ecourile rămase-n auz ale publicaţiei lunare „Vestea”  – pe care-o frunzăream cu plăcere de fiecare dată:

„Este important să ne cunoaştem istoria şi strămoşii, să ştim cine suntem şi de unde venim, să izvodim dovezi care atestă spiritualitatea patrimonială a unui loc de legendă numit MEHADIA”.

Dar cine mai are nevoie de istorie, când prezentul impetuos, te acaparează,  şi te izbeşte cu fruntea de ziduri, îndeobşte? Ziduri, ziduri, peste tot numai cuşti de metal şi de sticlă, ziduri de beton şi armături, cât vezi cu ochii. Ba cât nu cuprinde privirea. Unde e verdele meu din copilărie? m-am întrebat şi am pornit în căutarea lui.  Ei, uite că sunt oameni care au nevoie de Istorie, m-am bucurat, aflându-i. Şi m-am alăturat lor în spirit. Pentru că şi eu am nevoie. >>>>

 

27 Aprilie 2010 – Petru Lascău: „Semnătura iubirii“ (Octavian Curpaş)

Motto: “De focul tainelor ce-am cunoscut,/ Mă-ntorc ca-naintaşii, orb şi mut.” (“Taine”)

“Sub paşii noştri se despică marea”

Petru Lascău a devenit cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. Poetul este stabilit în Lumea Nouă din 1985. Primii 16 ani i-a petrecut la Chicago, iar din 2001 este stabilit în Phoenix, Arizona. Aici, Petru Lascău este pastor al bisericii „Elim”. Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. „Semnătura iubirii” poate fi considerată un manifest şi o pledoarie pentru cel mai nobil sentiment uman – dragostea. Într-o formă metaforică, autorul cântă dragostea faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. Mistuirea interioară este reformulată la Petru Lascău şi se numeşte “iubire”. Prin ea, autorul are şansa să trăiască o experienţă individuală, particulară, plină de o încărcătură simbolică, menită să îl înalţe. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare. >>>>

 

26 Aprilie 2010 – Costea Marinoiu: „Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic (1705-1830), Editura Offsetcolor, Rm.Vâlcea (Al. Florin Ţene)

Cărturarul vâlcean,promotorul cultural şi scriitorul Costea Marinoiu este din nou în librării cu un studiu  intitulat Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic(1705-1830),apărut la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.Carte primită cu dedicaţia: Domnului Al.Florin Ţene,în semn de preţuire pentru nobila activitate ce o desfăşuraţi pe ogorul culturii româneşti.Cu respect,Costea Marinoiu,20 februarie 2009,Rm.Vâlcea.Am specificat acest lucru pentru a consemna faptul că această carte am primito în cadrul unei frumoase manifestări culturale , şi de înaltă ţinută spirituală, organizată , printre alţii,şi de acest inimos scriitor  în colaborare cu Forumul Cultural al Râmnicului şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea Antim Ivireanu , dedicată unui alt scriitor vâlcean , Petre Petria.

Cartea ,de care facem vorbire , structurată în nouă capitole:Predoslovie,Râmnic,veche tiparniţă românească,Şcoala de la Râmnic,Cărturarii,Literatura,Tezaur de înţelepciune,Circulaţia cărţilor,Catalogul cărţilor tipărite la Râmnic(1705-1830) şi Bibliografie selectivă ,se constituie în tabloul focului sacru al cărţii ce arde pe meleagurile vâlcene de mai multe secole pentru iluminarea neamului ,cum frumos scrie autorul în Predoslovie. >>>>

 

23 Aprilie 2010 – Daniel Mureşan: „Cunoaştere şi creaţie artistică“ (Călina Marc)

Încerc să fac o scurtă prezentare a gândurilor melc acum, la recitirea capitolelor cc au ca obiect cunoaşterea artistică.

.Lucrarea (în această formă) constituie o încercare de a schiţa „o scurtă teorie a cunoaşterii artistice”. In aceşti termeni mi se pare interesant proiectul, după care Daniel Mureşan îşi înfăţişează,  în prezent, propria sa interpretare a temei.

Proiectul aşează într-o nouă lumină cunoaşterea şi creaţia artistică – chiar dacă cl presupune şi alte comparaţii cu alic tipuri dc cunoaştere.

Pentru a realiza o cunoaştere dc un mod deosebit, artistul crează ceva deosebit, care reprezintă fereastra lui spre lume şi spre sine. De aici nevoia artistului creator dc a găsi căi, noi, ieşite din comun, dc acces la mintea şi sufletul celor cărora li sc adresează, receptorilor. ‘

Şi iată că dintr-o dată ne aflăm în faţa temelor principale ale lucrării. În primul rand autorul a selectat şi sintetizat  puncte esenţiale de vedere, existente în literatura de specialitate, cc i-a fost accesibilă. In al doilea rând, cl a dezvoltai, in procesul de selecţie şi sinteză, un punct dc vedere personal cu un simţ dialectic al măsurii, cc nu sc întâlneşte prea des.

Punctul dc vedere personal este argumentat cu convingerea şi pasiunea unui artist, într-un limbaj accesibil şi cititorului nespecializat în domeniu.   >>>>

 

22 Aprilie 2010 – Titina Nica ŢENE: „Scaunul harului“, Editura Semănătorul, online, 2009 (Ioana Stuparu)

Mănunchiul de poezii publicate de Titina Nica Ţene în volumul intitulat “Scaunul Harului”, aduc a romanţă cu parfum de amintire, ferestre cu gutui păstrate una lângă alta ca nişte candele luminânde sub bolta seină a iernii, credinţa că există un rost bine stabilit de Dumnezeu în toate, nădejdea că după iarnă va veni iarăşi primăvară: “Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt / ca o primăvară, când învie toate”, spune autoarea în poezia “Sfânta Primăvară”.

Când sufletul i-a fost legat de locurile natale, nimeni, niciodată, nu i-l va putea dezlega, dă de înţeles delicata în cuvânt Titina Nica Ţene, venită pe lume în satul Uşurei, judeţul Vâlcea, sat din care a plecat de multă vreme, urmându-şi destinul . Versurile simple ca apa izvorândă din crestele munţilor spun foarte multe: “Ce fericită eram, Doamne, / Şi ce departe sunt acum!” (De Paşte); “Merg încet cu sufletul pustiu, / singură printre atâta lume, / timpul a trecut când nici nu ştiu, / oamenii din juru-mi nu au nume” (Toarcem amintirea).

Puterea obişnuinţei nu-şi găseşte locul în inima poetei Titina Nica Ţene. Ea nu poate să privească numai înainte, fiindcă dorul vetrei strămoşeşti dă în clocot şi cheamă necontenit. El, DORUL nu va putea fi ostoit decât odată cu poposirea autoarei, trup şi suflet pe plaiurile natale: “M-am întors la mine-n sat / şi-am găsit casa-ntr-o rână / Părul, nucul şi gutuiul / sânt deja cam ofiliţi / nu e nimeni prin ogradă / să vadă că sunt iubiţi” (Aşa-i viaţa). >>>>

 

21 Aprilie 2010 – Theodor Damian: „Exerciţii de înviere“, Universalia, Bucureşti, 2009 (Cezarina Adamescu)

Încă din titlul, foarte tentant, recunoaştem atitudinea creştină a prelatului, omului  şi poetului Theodor Damian, cel care îi adună pe scriitorii valoroşi din întreaga lume, sub oblăduirea revistei Lumină Lină, la colocvii de taină despre mântuire, Viaţă-Moarte-Înviere – Misterul credinţei care se proclamă la fiecare Sfântă Liturghie.

Şi de această dată, dascălul sacerdot ne introduce în universul adevăratei credinţe pe care o propovăduieşte de la amvon, la catedră ori în paginile prestigioasei reviste de cultură şi spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învaţă şi în aceste pagini, nu numai trăirea, dar şi murirea, însă mai cu seamă, ne oferă fărâme din cuminecătura Învierii particulare şi universale de la sfârşitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie ţinut seamă în aceste vremuri care prefigurează sfârşitul iminent al lumii, aşa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă.

Profesiune de credinţă, dar şi de viaţă, Apostolatul Cuvântului dă  roade neaşteptate în toată lumea, în conştiinţele, nu numai ale românilor, dar ale creştinilor de toate confesiunile. >>>>

 

20 Aprilie 2010 – Maria Diana Popescu: „Restul este legendă”, Editura CONPHYS (Laurenţiu Bănuţ)

Recenta apariţie, la prestigioasa editură CONPHYS, a volumului „… RESTUL ESTE LEGENDĂ”Despre mine,/  nimic pe de-a-ntregul./ Locuiesc  împreună cu pămîntul / care se coace,/  se răscoace,/ în verile strînse /ca pumnul./ semat de erudita creatoare de frumos, Maria Diana Popescu, nume consacrat pe firmamentul astral al literaturii româneşti contemporane, ca poet, jurnalist, eseist şi critic literar remarcabil, nu a trecut neobservată iubitorilor de cultură.  Conţinutul liric al volumului, asemenea unui interlocutor intim şi demn, invită cititorul să participe la fascinatul joc al punctului şi al contrapunctului afectiv-ideatic din universul real, dar şi să asculte vocea auctorială ce îndeamnă la respect pentru artă:

Fiecare poem are un mesaj personal pe care îl emite în felul în care numai un poet avizat îl poate transmite:  dragostea faţă de cititori, lirismul curat, temperat şi binecuvîntat, care împovărează cu greutatea unei nobile sensibilităţi: „Foşnetul de nuntă al amiezei/ inel imi pune pe deget./ Deşi nu ştiu încotro se îndreaptă alaiul,/ vă aştept să-mi cunoaşteţi pruncii/ care dorm  şi plîng/ pe zidul de miază-noapte”. >>>>

 

19 Aprilie 2010 – Grigore Radu Stănescu: „Răsărit de lacrimă“, Ed. Valman, Rm. Sărat, 2009 (Adrian Botez)

Am primit, zile astea, cartea lui Grigore Radu Stănescu: Răsărit de lacrimă, Ed. Valman, Rm. Sărat, 2009. Un caiet/jurnal, cu candori aproape de farmec, dar şi cu multe locuri comune. Cartea are 84 de pagini:

1-prima parte, până la pagina 37, conţine 28 de poeme (care escamotează, cu maximă dezinvoltură, orice clasare/plasare în vreun curent literar, dar şi orice constrângere de versificaţie, semănând, uneori, cu respiraţia calmă  – poate mult prea calmă… – din somn…),

2-a doua parte, intitulată Poeme Tanka, conţine 44 de poezii, pe care poetul năzuieşte să le ordoneze după un străvechi model nipon (din păcate, reuşeşte doar la nivel formal…şi asta, doar rareori… – în niciun caz, nu şi conţinutistic, pentru că Grigore Radu Stănescu nu are cunoştinţe despre starea interior-spirituală a buddhistului japonez, creator de „tanka”…[1]).

Departe de a fi o „capodoperă” poetică, departe de a emite pretenţii de „includere într-o ierarhie” a valori/valorilor, cartea lui Grigore Radu Stănescu dezvoltă, totuşi, prin versurile sale, o naturaleţe a spunerii despre mediul rustic (SATUL CA UNIVERS LIBER este „personajul principal” al volumului, „personaj” despre ale cărui forme, încă vii, dă senină mărturie Grigore Radu Stănescu!)  – naturaleţe frustă (…şi, totuşi, conţinând unduirile princiar-regale, mistic-alchimice,  ale Lebedei!) care ne trimite cu gândul la maniera (evident, nu şi la geniul şi  valoarea artistic-creativă…) a pictorului francez, creator de „artă naivă”, Henri Rousseau, poreclit „Le Douanier”[2]: „Ne-ntorceam, ca-ntotdeauna, de la câmp, / noapte era,/ pe ceruri roiuri de stele” (cf. Crochiu I); „aş fi scris versuri îndelung,/ sărutând pana unei lebede albe” (cf. Sărutând pana unei lebede albe, p. 23). >>>>

---

 

16 Aprilie 2010 – Victoria Milescu: „101 POEME“, Editura Biodova, Bucureşti, 2009 (Ioana Stuparu)

Într-un cadru specific întâmpinării  Sfintelor Sărbători de iarnă, când mâinile slujesc simţirea sufletului, pictând icoane – picuri de Lumină ce împodobesc pereţii, sub privirile blajine ale Maicii Domnului şi Mântuitorului, mânuitorii cuvântului scris s-au adunat la Muzeul Municipiului Bucureşti, cunoscut  mai mult ca Palatul Şuţu, să se bucure de încă o carte a poetei Victoria Milescu, 101 POEME, carte ce face parte din Colecţia ,,Ideal”, iniţiată şi îngrijită de scriitorul Vasile Căpăţână, colecţie ce cuprinde nume reprezentative de poeţi. După cum chiar titlul spune, cartea cuprinde 101 poeme, selectate din publicaţiile anterioare ale autoarei, dar şi versuri inedite.

Este o dublă sărbătoare pentru Victoria Milescu, 18 decembrie fiind şi ziua ei de naştere.

Din scurta prezentare a moderatorului Vasile Căpăţână, aflăm că  Victoria Milescu, născută în municipiul Brăila, este licenţiată a Facultăţii de Filologie, lb. română/engleză, Universitatea din Bucureşti; studii postuniversitare. Debutul literar a avut loc în 1978, în revista ,,Luceafărul”, iar cel editorial în 1988, prin concurs, concomitent în vol. Prier (Editura Cartea Românească, Bucureşti) şi în vol. Argonauţii (Editura Facla, Timişoara). Este o scriitoare complexă, a publicat poezie, proză, critică literară, literatură pentru copii, a făcut traduceri din limba engleză. >>>>

 

15 Aprilie 2010 – Artur Silvestri: „Perpetuum mobile. „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”, Ed. Carpathia Press (Const. Miu)

Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.” (Belle qui tient ma vie, p. 7). Proza aceasta este concepută ca metatext, scriitorul-creator fiind el însuşi personaj: „Privise lung către mare, peste terasa pustie unde alesese să se odihnească, să-şi bea cafeaua de după-amiază şi să scrie (…)>>>>

 

14 Aprilie 2010 – Valentin Văran: „După Douăzeci de ani. Pleonasmul retrăirii unui deja vu al manipulării şi al dezinformării“, Editura Semănătorul, 2010 (Cezarina Adamescu)

Fiecare om, când se citeşte ceva deosebit,se duce cu gândul la ce ar fi făcut el în aceeaşi situaţie. Devenim eroii cărţilor citite şi uneori intervenim în desfăşurarea naraţiunii cu varianta  convenabilă nouă. Se zice că un actor trăieşte atâtea vieţi câte personaje interpretează. Suntem victimele propriei noastre imaginaţii.  Uneori ne transpunem într-atât încât uităm să trăim viaţa aşa cum este, împrumutând de la personaje stări, sentimente, acţiuni. Nu am putut deschide cartea lui Văran fără să mă aventurez în divagaţii şi să caut similitudini. Unde eram eu acum 20 de ani?  Ce statut aveam?  Cât de implicată eram într-un regim căruia îi slujeam, de bine de rău, într-o slujbă funcţionărească? Ce am făcut în zilele cruciale ale lui decembrie şi mai târziu, când lucrurile păreau să se fi potolit, dar s-au învolburat şi mai rău, ca atunci când totul se răstoarnă şi ochiul e silit să vadă invers?

Pornind de la aceste gânduri m-am avântat în  parcurgerea paginilor –  nu multe – dorind să cunosc experienţa acestui tânăr (şi eu eram pe atunci foarte tânără!) – care s-a văzut aruncat în vâltoarea revoluţiei – sau ce-o fi fost – aidoma sutelor şi miilor de tineri români, care doreau cu ardoare schimbarea. >>>>

 

13 Aprilie 2010 – Angelei Baciu: „Mărturii dintre milenii“, Editura Limes din Cluj (Octavian Curpaş)

“Mărturii dintre milenii”, cartea Angelei Baciu, a apărut la Editura Limes din Cluj, în 2007. Volumul a fost premiat în cadrul festivalului “Porni Luceafarul-Hyperion”, care a avut loc la Botoşani, în anul 2008. De asemenea,  “Mărturii dintre milenii” a obţinut şi Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, 2008, la secţiunea eseu/publicistică. Volumul cuprinde  63 de interviuri inedite cu mari nume ale literaturii române contemporane, printre care Radu CÂRNECI, Barbu CIOCULESCU, Constantin CIOPRAGA, Dan Al. CONDEESCU, Alexandru GEORGE, Al. HUSAR, Emil IORDACHE,  Cezar IVĂNESCU, Dumitru MATALA, Emil MANU, Dan MANUCA, Mircea MICU, Ion MILOS, Mircea MUTHU, Fănuş NEAGU, Ion POP, Cornel REGMAN, Ion ROTARU, Mircea SÂNTIMBREANU, Eugen SIMION, Mircea Horia SIMIONESCU, Radu G.ŢEPOSU, Laurenţiu ULICI, Lucian VASILIU, Teodor VÂRGOLICI, Mircea ZACIU.

Angela Baciu – poet şi publicist

Angela Baciu este poet, publicist, consilier şi promotor cultural, membru în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi.  Autoare a unor cărţi de poezie, publicistică şi literatură pentru copii, poezia sa este tradusă în franceză, engleză, cehă, maghiară, slovacă, arabă, etc. >>>>

 

12 Aprilie 2010 – Olga Alexandra Diaconu: „Zbor de dragoste târzie“, Editura online Semănătorul (Al. Florin Ţene)

Se vorbeşte mult despre lirica femenină,dar o spun de la început că-mi displace împărţirea pe sexe a literaturii.Însă felul de a scrie al poetelor ne dă de gândit pentru că în psihologia lor s-a strecurat ceva dramatic,o nostalgie discretă,în sensul emanicipării spirituale, pe care o descoperim şi în volumul „Zbor de dragoste târzie” al poetei Olga Alexandra Diaconu ,apărut la Editura online Semănătorul,iunie 2008.

Confesiunea lirică este sinceră,ea dezavuează timiditatea şi se identifică cu Eva din mitul biblic:Sunt Eva şi mănânc un măr/să aflu cum a-nceput viaţa/şi port în sufletun pridvor/ca să contemplu dimineaţa.(Sunt Eva şi mănânc un măr).Poeta îşi asumă păcatul primordial,iar eul ei retrovertit  îşi caută expansiunea în discursul transparent şi cristalin .

Iubirea este o flacără care ţine poemul treaz ,cu antenele în alertă,pentru a face cititorul să descopere criza lăuntrică,provocată de amintirea inocenţei originare:Am sufletul transparent/de iubire/şi păsările se rotesc/atât de sus,/pacă/ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus(Azi ,un strigăt neauzit).Jumătatea mitologică a femeilor,bărbaţii sunt percepuţi ca un rău necesar,sau ca nişte cariatide ce ţin pe umeri cerul,…sunt/tot ce-I mai rău şi mai bun/pe Pământ-aerul sunt.(Bărbaţii). >>>>

 

09 Aprilie 2010 – Victor Gaetan şi Ciprian Nastasiu: „Prădarea României“, Editura Compania (Corneliu Florea )

Acesta este titlul şi subtitlul volumului care mi-a  fost dăruit de un bun prieten. Îi mulţumesc. Întâi, volumul a apărut în ediţie samizdat în tiraj limitat ce s-a epuizat imediat. În  2009, Editura  Compania  a scos o nouă ediţie. În Noiembrie  2009, la Hotelul Hilton din Bucureşti a avut loc lansarea volumului şi o conferinţa de presă cu autorii care au răspuns întrebărilor. Volumul s-a bucurat de un imens interes de la început datorită subtitlului „CUM PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA”, atât de direct şi incitant.

Citind volumul, descoperim cu surprindere ca şi conţinutul este incitant prin dezvăluirea atâtor fărădelegi din partea celui ce a fost ales tocmai să vegheze la respectarea legilor, nu să le nesocotească pentru putere şi avere personală. Mai mult, Traian  Băsescu nu a ripostat cu contra argumente ci cu insulte, într-o conferinţă de presă, ceea ce este încă o dovadă în plus că cele prezentate de autori sunt adevărate.

Autori sunt doi români cinstiţi şi curajoşi.

VICTOR GAETAN este un scriitor româno-american care trăieşte de mulţi ani la Washington, împreună  cu familia. S-a  stabilit de tânăr în Statele Unite şi s-a realizat prin el însuşi, întâi pe plan academic, la Harvard  University, iar apoi  la  Washington. A rămas sufleteşte ataşat ţării sale, neamului şi este intrigat de ceea ce se întâmpla datorită impostorilor de la conducere. >>>>

 

08 Aprilie 2010 – Cezarina Adamescu „O nuntă de cuvinte – 333 de sonete“, Editura Arionda, Galaţi (Aurel Anghel)

Îmi iau un curaj prea mare pentru a scrie o cronică la o carte a Cezarinei Adamescu. De fiecare dată când citesc pe Internet cărţile, cronicile, poeziile, eseurile acestei autoare cu peste 50 de cărţi publicate am sentimentul alunecării ca o pisică cu ghearele tăiate,  încercând zadarnic să se agaţe de o rogojină aşezată în plan vertical. Insolita „rogojină literară” a fost şi va rămâne în mod cert un motiv al prieteniei literare dintre mine şi autoarea C.A. întâlnită întâmplător, dar providenţial  în paginile Revistelor ARP.

Cele 333 DE SONETE DE IUBIRE, pe care mi le-a trimis autoarea constituie cea mai frumoasă surpriză oferită de aprope trei ani de când comunicăm. Ne-m întâlnit într-o împrejurare tristă, la parastasul de un an de la intrarea în veşnică tăcere ca om a celui care a fost şi va rămâne pentru noi ”patronul spiritual”, Artur Silvestri.

În memoria afectivă rămâne timpul comemorării de la Durău, unde Cezarina Adamescu, sprijinită uşor de curtea unei  locuinţe, ţinând în mână un carneţel de însemnări, scriind neîntrerupt, chiar şi în autobuzul călătoriei noastre. După câteva zile, am citit cel mai competent eseu despre acest eveniment,”Tovarăşi de drum spre Patria Veşnică” trecând  în cuvinte sentimentele a zeci de participanţi prezenţi. >>>>

 

07 Aprilie 2010 – Julia Maria Cristea: „Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri“, Bucureşti, Editura Oscar Print (Corneliu Vasile)

Fiind înzestrată cu pregătirea şi experienţa din domeniul etnografiei , folclorului şi mitologiei româneşti, autoarea mărturiseşte că a fost determinata să scrie cartea pornind de la minunatele doine cântate de tatăl său în biserica din Blaj, având nostalgia identitară şi un mare respect pentru spiritualitatea românescă.

Lumea satului este un topos primordial, începând cu binecuvântarea pâinii facând o cruce, dar contemporanii s-au depărtat de valorile tradiţiei, care ar trebui duse mai departe.

În Prefaţa cărţii, scrisă de Ion Ghinoiu, este remarcată frumuseţea acestui volum, care dezvăluie panteonul românesc creştin, clendarul popular şi originale reprezentări mitice naţionale.

Structura cărţii cuprinde 28 de capitole, câte zile are luna februarie, lună de iarnă cu ger şi zăpezi, încălzită de poveştile spuse la gura sobei. Sunt prezentate tradiţiile de Anul Nou, sărbătorile folclorice de Dragobete, Mărţişorul, babele, marea sărbătoare a Învierii Domnului,  duminica Floriilor, Rusaliile, Drăgaica, Sânzienele, Sânedrul, Sfântul Andrei şi cealaltă mare sărbătoare, a Naşterii Domnului, iar ultimul capitol documentează cimitirul vesel de la Săpânţa. >>>>

 

06 Aprilie 2010 – Nicolae Steinhardt: „Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ“, Ediţia a V-a (revăzută şi adăugită), Semănătorul, Editura Online, 2010 (Cezarina Adamescu)

Cine nu-i cunoaşte biografia şi opera postumă a Parohului de la Rohia are acum un prilej binecuvântat de a-l afla pe autorul „Jurnalului fericirii” – conceput mental în închisoare unde ispăşea o vină imaginară şi anume, faptul că nu şi-a trădat prietenii.

Evreul convertit la ortodoxie în spirit ecumenic, botezat de părintele Mina Dobzeu în celulă, cu „apă viermănoasă şi cu Duh rapid” – devenit după eliberarea din 1964, exemplu de creştin şi aflându-şi liniştea în umbra luminoasă a mănăstirii maramureşene, un om cu o minte ascuţită şi cu un spirit înalt care ne-a lăsat o moştenire nepreţuită: cuvintele sale, devenite axiome, iată-l acum, evocat de profesorul Nicolae Băciuţ, cel care a avut privilegiul de a-l întâlni şi a coresponda cu această personalitate zdrobitoare a culturii româneşti. Documentele inedite din cartea aceasta, stau mărturie. >>>>

 

02 Aprilie 2010 – Gheorghe Doca: „Eminescu – o perspectivă dialogică“ (Nae Georgescu)

Mi-e greu să-i zic carte lucrării masive a d-lui Gheorghe Doca „Eminescu – o perspectivă dialogică” (vol.I 366 p., vol.II  472 p.), pentru că nu respectă proporţiile obişnuite dintre citate şi contribuţia proprie; cu multă îngăduinţă, răsfoind a doua şi a treia oară,  dau citatelor aproape două treimi şi apreciez că autorul acoperă cu vorbele sale cam o treime din spaţiul tipărit. Ar fi vorba mai degrabă de „caiete” – şi îmi vin în minte, ca termen de comparaţie, „Caietele Principelui” de Eugen Barbu (sau, mă rog,  „Caietele albastre, filozofice” ale lui Lenin care ni se recomandau ca bibliografie obligatorie în facultate…). S-ar putea vorbi de o antologie eminesciană comentată – dar lipsesc criteriile şi, mai ales, trimiterile la surse – şi, în plus, comentariile se pretează, şi ele, unei antologii paralele – aşadar: citate masive din Eminescu, din comentatori ai lui Eminescu, citatele comentate, comentariile idem – un fel de morişcă pusă între vânturi pentru a le capta suflul către un urdiniş. >>>>

 

01 Aprilie 2010 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute (zile de neiutat)“, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009 (Const. Miu)

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri, Frumuserţea lumii cunoscute (zile de neiutat) –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuiam în aceste zile dădea semne că urmează să înflorească (…) Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie (…), după-amiază, îmi păruse deodată ofilit, cum stătea cu petalele desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene (…) Dar seara, (…) când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor, biruitor (…), în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.” (s. n., p. 8). >>>>

 

31 Martie 2010 – Monica Mureşan, Costel Iftinchi, Menuţ Maximinian, Ionuţ Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif: „Cu inima în palmă. Dialoguri privilegiate – Volum de interviuri cu Al. Florin Ţene, Ed Contra (Angela Monica Jucan)

De câte ori scriu sau vorbesc, scriu şi vorbesc cuiva anume, calitatea cuvântului meu este corespunzătoare calităţii celui care mă  citeşte sau mă ascultă (Al. Florin Ţene)

A apărut deja, în contul anului 2010, la Editura Contrafort din Craiova, CU INIMA ÎN PALMĂ. DIALOGURI PRIVILEGIATE – un volum de interviuri cu Al. Florin Ţene realizate de Monica Mureşan, Costel Iftinchi, Menuţ Maximinian, Ionuţ Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif. Pe copertă, o imagine a idealului exprimat (greu de zis) material – substanţă sugestivă şi de o formă superbă, sculptura Vol de nuit a lui Marian Sava. Cartea – nu întâmplător închisă într-o asemenea copertă – a avut, în ce mă priveşte, puterea de a întinde pânze pentru o navigare de-o clipă înspre finele mileniului de un deceniu încheiat, când, într-o redacţie, dorind să facem cunoştinţă, cineva de-al casei a luat un ziar, mi-a arătat o semnătură şi a spus: „Ăsta sunt eu”. Numele şi omul erau Al. Florin Ţene. Citind, acum, dialogurile strânse în prea puţinele pagini ale cărţii Cu inima în palmă, concluzia se conturează în vechea prezentare. „Ăsta” este cel care semnează Al. Florin Ţene – omul care a răspuns „cu inima în palmă” la toate întrebările; scriitorul care îşi afirmă plastic punctul de vedere, observaţiile, explicaţiile, mărturisirile, chiar destăinuirile din viaţa personală, omul care contribuie la reuşita dialogului (cu dezvoltări şi completări ale temei propuse, când e cazul) scăpând de banalitate ori de saturaţie unele întrebări; promotorul cultural care nu e loc unde să nu vorbească şi despre alţii. >>>>

 

30 Martie 2010 – Elena Cimpan: „Poezia noastră cea de toate zilele; 100 de poeme scrise din 21 mai până în 28 august 2009“, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2009 (Maria Vaida)

Recentul volum de versuri al Elenei Cîmpan, Poezia noastră cea de toate zilele; 100 de poeme scrise din 21 mai până în 28 august 2009, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2009 este parcă un soi de pariu al autoarei cu sine însăşi, vrând să ne demonstreze că hrana noastră zilnică poate fi şi doar spirituală, poezie adică, deşi dumicatul de poezie poate avea şi gustul dumicatului de pelin… În fiecare zi, începând cu sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena şi până înaintea Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, poeta caută (şi găseşte) aspecte ale sacralităţii cotidiene, pe care ni le aduce spre lectură ca întâmplări fireşti, din care străbate doar aura liricului, fără tendinţa de a căuta monumentalul, eternul, marea Poezie. Ci doar pe aceea a gesturilor, trăirilor şi activităţilor cotidiene, spre care se îndreaptă privirea atentă a autoarei.

Poeziile acestui volum se desfăşoară între un Cuvânt de început, încheiat cu un citat din sensibila poetă contemporană Ileana Mălăncioiu, prin care Elena Cîmpan defineşte poezia: „A fi poet înseamnă să ai o aripă ruptă, fericirea. >>>>

 

29 Martie 2010 – Const. Miu: „Balsam de suflet“, Ed. Virom, Constanţa 2009 (Cristian Neagu)

Goethe susţinea ideea că pentru a cunoaşte poetul, trebuie cunoscută mai întâi urbea în care acesta trăieşte. Medgidia este reprezentată în plan literar la scară naţională, prin profesionalismul scriiturilor semnate de Prof. Dr. Constantin Miu. Explorând structura sentimentală a scriitorului prin culoarul doctrinelor psihanalitice, vom împleti conceptul filosofic emis de Anaximandru, cel care a definit pluralitatea lumii spirituale, cu tezele susţinute de Jung şi Freud  privind studiul inconştientului uman, perfect aplicabile şi în cazul supunerii unei analize atente a vol. Balsam de suflet (Ed. Virom, Constanţa 2009). Constituind o lume prin excelenţă energetică sau dinamică, forţele refulate în inconştient, oprite să se manifeste ca atare – fie din cauza cenzurii sociale, fie din cauza cenzurii morale – sentimentele vor căuta mereu o ieşire: (ah, dulcea şi indispensabila evadare!) „Cu atâtea răni câte mi-ai lăsat, aş putea să scriu o epopee a martirajului. Sau a martirului, dacă-ţi place mai mult… Aş vrea ca Tu să-mi fii Crucea pe care să-mi răstignesc visele.” (p.27), deci o exprimare care, în cazul expresiilor artistice, mai ales a celor literare, nu-şi dezvăluie adevărata lor semnificaţie, decât  prin decodarea determinării, condiţie ce va permite explorarea abisurilor sufleteşti: „Mi-ai spus deunăzi apăsat: <Eşti tot numai suflet! Cum oare poţi fi aşa?> Simplu: pentru că tu eşti duminica sufletului meu.” >>>>

 

26 Martie 2010 – Poezia lui Mircea Ştefan (Paul Polidor)

Noul volum semnat de poetul american de origine română Mircea Ştefan păstrează, ca şi în precedentele cărţi publicate, o legătură  intimă cu spaţiul, geografic şi spiritual, românesc, pe care îl evocă des în respiraţii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventând eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, în opinia noastră, scria acum câţiva ani criticul literar Ştefan Damian, relevând “aceeaşi obstinaţie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de puţine tocmai teama de cuvânt, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, trăite paroxistic.”

Cine citeşte cărţile de poezie ale lui Mircea Ştefan se poate minuna de faptul că autorul, de cincisprezece ani «  trăitor » în State, nu s-a « americanizat » în planul sevelor poetice, rădăcinile ancestrale cu plaiul ondulatoriu al lui Blaga « glăsuind », aşa cum spunea Ştefan Damian, despre ,,legăturile indestructibile cu lucrurile obârşiei ardelene,, , de multe ori ,,punctate,, în volume diferite, îmbrăcând rememorări lirice de genul : ,,sus pe un deal dincolo de Carpaţi / acolo unde începe copilăria,,(Întru o vară spre nord) sau ,,nicicând nu vom şti ce s-a întâmplat / cu inima lui Iancu,, (Cuvântul împăratului) ori ,,ca un septembre trist / Ardealul / fără atâtea biserici de lemn,, (Ardealul). >>>>

 

25 Martie 2010 – Maria Diana Popescu: „Dialoguri Privilegiate“, vol. 3, Editura CONPYIS (Ion Măldărescu)

Un gen mai puţin întâlnit în peisajul literaturii contemporane, da, am scris literatură, pentru că, deşi se referă la domeniul jurnalistic, apariţia unor interviuri pretenţios, cu înalt rafinament elaborate, şi prezentate cu o eleganţă mai puţin obişnuită, au ca instrument de operare abordarea literar-artistică şi sociologică a dialogurilor.

Prestigioasa editură CONPYIS, a scos de curând, de sub tipar, sub consacrata semnătură a Mariei Diana Popescu, al treilea volum din seria intitulată sugestiv, DIALOGURI PRIVILEGIATE, o dezbatere de opinii estetico-literare, scriitură ce poate fi definită contact între culturi, preocupări şi oameni.

Acest al treilea volum din seria menţionată, apărut în urma celor nouă cărţi de poeme, ale autoarei, este firesc, evolutiv şi se detaşează de restul seriei,  oferind cititorilor prilejul de a intra într-o lume nonconvenţională, lumea de dincolo de „etaloane”  şi orânduieli deşarte.

Descoperitoare de noi universuri şi atragerea acestora spre universul propriu, creatoare de inedit, Maria Diana Popescu este un autentic „compozitor”, adept al onestităţii, caracterizat prin polivalenţă, prin harul jurnalistului „maximus”, capabil să valorifice augural parteneriatul interactiv cu intervievatul, printr-o abordare densă, plină de originalitate ce vizează o arie largă, de la  teme consacrate, la subiecte de mare delicateţă jurnalistică. Cititorul va remarca, cu uşurinţă, o nativă hărăzită cu ştiinţa culturii lexicale, educate şi pline de rafinament; cu ajutorul lor MDP realizează veritabile bijuterii ale alchimiei interogaţiei, cu bogate reverberaţii, ce conferă interviului un aer de certă originalitate. >>>>

 

24 Martie 2010 – Fodor András: „Kincses Kolozsvár“, Cluj Napoca (Dan Brudaşcu)

Lovitura de stat din decembrie 1989 are, pe lângă aspectele ei pozitive în planul efectelor produse, şi numeroase aspecte care subliniază tendinţele de separatism şi segregaţionism, în special din partea unor intelectuali de expresie maghiari. Multe din demersurile lor au fost şi sunt finanţate direct, cu sume incredibil de mari, de peste hotare, fie din partea Ministerului Culturii din Ungaria, fie din fondurile unor mişcări revanşarde şi revizionare din alte părţi ale lumii. Anual sunt tipărite, în tiraje ce depăşesc cu mult pe cele ale unor lucrări ale unor autori români, zeci de titluri ce subliniază preocuparea autorilor  (dar mai ales a finanţatorilor lor), de a perpetua idei anti-româneşti, dar şi anti-adevăr, revizioniste şi revanşarde, nu odată de a submina demnitatea culturii şi spiritualitatea culturii româneşti.

Recent, fiind preocupat de relevarea unor date despre perioada interbelică clujeană, am descoperit, la Biblioteca Centrală Universitară[1] şi lucrarea „Kincses Kolozsvar” având ca autor pe Fodor András. Lucrarea, apărută în ediţie trilingvă: maghiară, română şi germană, conţine o extrem de bogată ilustraţie cu privire la comorile arhitectonice ale Clujului. Trecem peste faptul că, în foarte multe cazuri, sunt folosite denumiri din perioada de dinainte de 1918, sau din perioada ocupaţiei horthyste, dar suntem nevoiţi să observăm şi să subliniem că ponderea ilustraţiilor este reprezentată de obiective ungureşti[2]. >>>>

---

 

23 Martie 2010 – George Sorescu şi Emil Istocescu: „Marin Sorescu în scrisori-(1)“, Editura Autograf mgm, Craiova, 2009 (Al. Florin Ţene)

Cheia pentru labirintul corespondenţei lui Marin Sorescu

O carte de cercetare temeinică şi organizată este „Marin Sorescu în scrisori-(1)”,de George Sorescu şi Emil Istocescu,apărută la Editura Autograf mgm,Craiova,2009.

Cartea se deschide cu  un Cuvânt introductiov semnat de fratele poetului George Sorescu  şi Motivare preliminară de Emil Istocescu,profesor care a mai semnat o carte despre autorul volumului “La Lilieci”,unde se fac referiri competente la personalitatea lui Marin Sorescu ca “poet,prozator,dramaturg,istoric şi critic literar,memorialist şi pictor” ce ,încă ,de la debut”pătrunde destul de timpuriu în aria literaturii române.”

Volumul cuprinde corespondenţa poetului din perioada 14 aprilie 1968 -1996,comentată de autorii cărţii şi se încheie cu un tabel ce cuprinde”Evidenţa corespondenţei primite de Marin Sorescu între 1968 şi 1996”.

Parantezele precizărilor la fiecare corespondenţă în parte,foarte frecvente,sunt adevărate mici studii de istorie literară care rotunjesc adevărul şi importanţa fiecărei scrisori,făcând ca întreg studiul despre corespondenţa lui Marin Sorescusă să devină o analiză minuţioasă a geoemtriei labirintice pe care a fost clădită relaţia interumană dintre destinatarul depeşelor şi expediatorii acestora.Corespondenţa lui Marin Sorescu ,din ceea ce a rămas în arhiva familiei,se deschide cu o scrisoare  semnată de  eleva Rodica Floroiu din clasa a lX,de la Liceul din Roşiorii de Vede în care i se solicită “să-mi trimiteţi un volum de versuri pe care veţi crede şi pentru care am să vă fiu recunoscătoare în veci”. >>>>

 

22 Martie 2010 – Dumitru Dan şi Ana-Maria Rădescu: „ Monografia comunei MÂRŞANI, judeţul Dolj“, Editura Sitech, 2009 (Ioana Stuparu)

Cu doar câteva zile în urmă, am avut bucuria să primesc Monografia comunei Mârşani, judeţul Dolj, carte abia ieşită de sub tipar. Este vorba despre acelaşi Mârşani – locul meu natal pe care l-am nemurit, aşa cum m-a îndemnat sufletul, în romanul-trilogie “Oameni de Nisip”, vatră mare şi frumoasă, aşezată în partea de Sud a ţării, în stânga Jiului.

Această  monografie înseamnă pentru mine un vis împlinit. De multă vreme, chiar de pe când eram copil, în sufletul meu a sălăşluit dorinţa ca în afară de zicerile legendare să cunosc cât mai multe despre viţa mârşănească. Voiam să ştiu precis cum a luat fiinţă localitatea, cine a fost prima persoană care şi-a construit casă. În felul acesta aflam şi cine era persoana pe care mama o blestema cu foc, considerând-o singura vinovată în momentele în care o supăra tata: “Alege-s-ar prafu’ de ăla care a bătut primul ţăruş aici, ca să facă sat! (romanul-trilogie Oameni de Nisip)”.

Îmi dădeam seama foarte bine că o astfel de lucrare cere timp şi muncă, dar, mai ales, multă dăruire. Însă mai ştiam şi că în Mârşani sunt oameni iubitori şi cu respect pentru viţa strămoşească, doritori de cunoaştere a rădăcinilor neamului. Cei care au luat hotărârea să facă săpături adânci, să dea de capătul rădăcinii viţei sau, măcar să ajungă cât mai aproape, sunt profesorii DUMITRU DAN şi ANA – MARIA RĂDESCU, tată şi fiică. >>>>

 

19 Martie – Daniel Mureşan: „Cunoaştere şi creaţie“ (Prof. univ. dr. Călina Marc)

Încerc să fac o scurtă prezentare a gândurilor melc acum, la recitirea capitolelor cc au ca obiect cunoaşterea artistică.

.Lucrarea (în această formă) constituie o încercare de a schiţa „o scurtă teorie a cunoaşterii artistice”. In aceşti termeni mi se pare interesant proiectul, după care Daniel Mureşan îşi înfăţişează, în prezent, propria sa interpretare a temei.

Proiectul aşează într-o nouă lumină cunoaşterea şi creaţia artistică – chiar dacă cl presupune şi alte comparaţii cu alte tipuri de cunoaştere.

Pentru a realiza o cunoaştere de un mod deosebit, artistul creează ceva deosebit, care reprezintă fereastra lui spre lume şi spre sine. De aici accentele puse pe adevărul lui realizat cu mijloace proprii, de aici nevoia artistului creator de a găsi căi, noi, ieşite din comun, de acces la mintea şi sufletul celor cărora li se adresează, receptorilor. ‘

Şi iată că dintr-o dată ne aflăm în faţa temelor principale ale lucrării. In primul rând , autorul a selectat şi sintetizat punctele esenţiale de vedere, existente în literatura de specialitate, ce i-a fost accesibilă. In al doilea rând, el a dezvoltai, in procesul de selecţie şi sinteză, un punct de vedere personal cu un simţ dialectic al măsurii, ce nu se întâlneşte prea des.

Punctul de vedere personal este argumentat cu convingerea şi pasiunea unui artist, într-un limbaj accesibil şi cititorului nespecializat în domeniu. >>>>

 

18 Martie 2010 – Traianus: „Atentat la veşnicie“ ediţia a II-a (Gheorghe Postelnicu)

Noutatea volumului intitulat „Atentat la veşnicie”, ediţia a II-a, 2007, e de căutat mai întâi în conţinutul său: 615 maxime şi reflecţii şi 346 recviemuri (specie literară inedită). Cu aceasta am definit şi individualitatea lui Traianus, autor a 27 de cărţi, care pune în lumină un lirism mai curând manierist, făcând loc fragmentarismului şi pulverizării senzaţiilor. Senzaţiile, când sunt prea insistent căutate, lucru care se întâmplă îndeosebi în a doua secvenţă a cărţii citate, ajung într-un fel de vitrină biografică („Eu sunt un autor de linişti sonore, foarte uşor de-ngânat la ora de maximă moarte a vieţii” – pag. 57, „Eu scriu ce-mi spune cerul şi la zori/Vulturi aruncă-n mine cu viori” – pag. 107), dar şi la amintiri laborioase, care nu se mai supun fragmentarismului pomenit, acesta rămânând o problemă de autentic şi spontan. În asemenea situaţii, bijutierul intervine pentru a şlefui şi a spori lumina, ca şi cum, peste o brăţară străveche s-ar sufla o pudră de aur.

Piesele sunt concepute după o imagistică hieratizată, controlată  de metafore dinamice care trebuie să susţină un fapt, un sâmbure dramatic de viaţă. În felul acesta poetul schematizează  parabola după regulile unei subiectivităţi extreme, deoarece este un spirit reflexiv, cu o sensibilitate care îl ajută să creeze o specie aparte, universală şi autohtonă, bizantină şi creştină în acelaşi timp. Scena scufundată în cea mai mare parte a timpului în tăceri primordiale este aşternută cu scoarţe ţărăneşti, decorată cu icoane. Fiecare distih e o treaptă a cunoaşterii, care urcă sau coboară în întunericul şi lumina temelor şi motivelor lirice: ţara, mama, creaţia, credinţa, limitele înţelegerii umane, moartea, fragilitatea vieţii. >>>>

 

17 Martie 2010 – Al. Florin Ţene: „Bucuria simulată şi fericirea gândită în poezia lui Mircea Ciobanu“

Conştiinţa despre tine însuţi conduce spre înţelepciune; dar când descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu o conştiinţă vastă despre fiinţa Omului , gândim că adevărata înţelepciune glisează în exterior , îndepărtându-se de miezul cald şi calm al vieţii.

Ceea ce descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu ,este mai mult decât conştiinţa despre sine .El aprofundează timpul şi substanţa , pentru a găsi corespondenţe umane :”N-o răspândi , nu pune om s-o ducă/ în hainele cu sânge:las-o jos /rotită-n sul şi vino mai aproape /de umbra casei mele ,frate palid .(Nu spune) .

Fericirea poetului de a-şi fi găsit „credinţa” în poezie este profesiunea celui care , lovit mereu de destin , nu se va fi îndepărtat niciodată de la luciditate . Acel”Punct de sprijin”,vezi poezia cu acelaşi titlu , era pentru poet un loc ,în spaţiu şi timp , cu ajutorul căruia putea să evadeze ,conştient,că „ieri” nu poate fi rupt de viitor . Poetul cu ajutorul poeziei doreşte descătuşarea spirituală , pe care o găseşte în ocurenţa metalului şi metalizării , întrucât în social era imposibil,datorită dictaturii.Evadarea în mineral nu este altceva decât refugiul în faţa prezentului . Era convins că sufletul lui refugiat în mineral (cristal  şi  var) este un mijloc de scăpare,însă era convins că fericirea pare înscrisă dinainte .Iar bucuria simulată este asemeni sentimentului cel simte naurfagiatul pe un ţărm salvator :”şi cum cobor , şi cum sub tălpi încerc / s-aleg de noapte pietrele ţestoase , /abia-nţeleg din care parte-mi şterg /palorile pe piept alunecoase.(„Insula-Punct de sprijin”). Mircea Ciobanu se admonestează cu amintirea .  >>>>

 

16 Martie 2010 – Lucian Mănăilescu: „Am auzit că viaţa e frumoasă“, Editura Tecora, Buzău, 2009 (Adrian Botez)

Poetul, eseistul şi iscusitul jurnalist din Mizil, LUCIAN MĂNĂILESCU, a scos un al cincilea (dacă numărăm noi bine) volum de versuri, intitualat: Am auzit că viaţa e frumoasă…După mărturisirile proprii ale autorului, mărturisiri plasate în finalul volumului : „Acest volum reprezintă o încercare de a depăşi o etapă, motiv pentru care, pe lângă poeziile inedite, sunt reluate o serie de poeme din cărţile mai vechi  (Lacrimi de Murano – 2001, Rememorări – 2004 şi Ultima eră glaciară – 2006) , cu modificările pe car le-am găsit utile” – avem de-a face cu o cvasi-antologie de autor, de 124 de pagini. Împărţită în 4 secţiuni: Patria amară, Foşnetul grecilor, Lacrimi de Murano şi alte poezii, Lumea din nori.

Rar ne-a fost dat să citim, în viaţa noastră destul de prelungă/prelungită şi spre cărţi aplecată, versuri mai clar, mai profund sincer exasperate de dezamăgirile şi trădările vieţii/istoriei, de uraganul descompunerii spirituale terestre, care, de vreo trei secole, tot „sparge” vieţi, sorţi, de oameni şi de lumi… – şi mai profund şi iremediabil impregnate de dorul infinit al morţii, ca refuz demn de a fi/deveni complice la acest dezastru moral, care poartă numele de „lume contemporană”: „<<Săru’ mâna mamă şi tată,/ eu plec să învăţ cititul,/ şi socotitul, şi muritul…>>/ Prin văzduhul satului spart/se vedea infinitul” (cf. Plecarea din copilărie, p. 119). Tragedia asasinării satului tradiţional, de către o lume ce-şi zice “modernă”, dar care se dovedeşte, clar, una dementă şi (auto)distructivă (în care se clocesc numai războaie mondiale…al doilea, al treilea după al doilea etc.), devine nu doar tragedia personală, a copulului/omului placentar al mediului tradiţional, ci devine o tragedie cosmică: determinantul “spart” are dublu referit: satul şi văzduhul/cer. >>>>

 

15 Martie 2010 – Teofil Răchiţeanu: „Din vechi scrinuri adunate“, Editura Clusium&Scriptor, Cluj-Napoca, 2009 (Al. Florin Ţene)

Autor a 14 cărţi de poezie,Teofil Răchiţeanu cu noul său volum de poezii „Din vechi scrinuri adunate”,apărut la Editura Clusium&Scriptor,Cluj-Napoca,2009,confirmă ceea ce scriam despre versurile sale cu o perioadă în urmă,că poetul este un mare împătimit al versului clasic frisonat de ritmurile incitante ale poeziei populare.

Volumul cu un titlu simtomatic , explicând componenţa lui, este structurat în patru cicluri a căror tematică se interferează ,comletându-se reciproc:”Poeme în zig-zag”,”De dor de tine”,”Elegii crepusculare” şi”Efulguraţii(catrene),conţinâd poezii din toate perioadele  de creaţie ale poetului.

Poemele sale sunt marcate de trăirile eului într-un spaţiu mioritic al Munţilor Apuseni,unde elanul,iubirea de meleagurile natale şi istoria lor îşi găsesc loc în filonul fiecărui vers în ritmuri incitante şi sempiterne,uneori chiar muzicale,pentru a simţi efervescenţa lor misterioasă:Prin Munţii Apusului,cînd trec,cîteodată,în zori,/Spre Soare-Răsare mă-nchin mai întîi.Căprioarelor/Le presimt paşii temători şi le-aud/Cum dau bună dimineaţa izvoarelor…(Reverie în Munţii Apusului). >>>>