Lucrarea reprezintă mult mai mult decât o simplă abordare descriptivistă a unei localităţi sau, eventual, o succintă incursiune în istoria ei. Ea îşi depăşeşte spectaculos caracterul monografic la care ne-am fi aşteptat, în mod firesc, de la o lectură de asemenea natură, exprimând – cu maximă forţă de sugestie – ataşamentul uriaş al autorilor faţă de ambientul socio-cultural, spiritual şi economic în care îşi derulează ciclul de zi cu zi al vieţii. >>>>

S-a născut, la 5 octombrie 1944, în comuna Moviliţa – Vrancea. A absolvit Facultatea de Filologie Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, secţia română-franceză.

Cărţi publicate: Profesorii – roman (Suplinind au dobândit), 1977; Cerşetori în loden – roman, 1999; Multum in parvo, eseuri, tratat despre perfecţiune, 2001; Joc în timp, teatru, 2004; Conacul dintre vii, proză scurtă, 2005; Generaţii – dialoguri necesare, 2009; Convorbiri esenţiale, interviuri, 2010; Ionel Bandrabur, omul şi scriitorul, 2010. Toate publicate la editurile: Salonul literar , Coresi – Bucureşti, Prototransilvania – Bucureşti, Andrew Focşani. >>>>

În şcoală fusese poreclit Aşchiuţă. Pe drept cuvânt. Era subţirel, fragil, agil… o sfârlează. Curios şi ambiţios, aşa cum veţi putea descoperi în această carte, pe care aţi ales să o citiţi. Şi bine aţi făcut !

Autorului, băieţii care jucau fotbal în bazinul îngheţat peste iarnă, din faţa Teatrului constănţean îi spuneau, prescurtat, Stani şi cine ar fi bănuit că în adolescenţă, năstruşnicul scria poezii. Eu, colega lui, încă din clasele mai mici nu am ştiut deşi lucram la revista şcolii şi frecventam cenaclul condus de o profesoară tânără, blondă, chipeşă, pe care elevii o sorbeau din priviri. >>>>

După cartea de interviuri „ Cu inima în palmă „ de Al.Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, ce a văzut lumina tiparului la Editura „ Contrafort “ anul trecut, la Craiova, acum câteva zile a apărut un al doilea volum cu ample interviuri, în număr de şase, date de Al.Florin Ţene,  scriitorilor din ţară şi diasporă:Mariana Cristescu, George Roca (Australia), Ionuţ Caragea (S.U.A), Monica Mureşan, Menuţ Maximinian şi Costel Iftinchi.Interviuri publicate pe parcursul acestui an în “Confluenţe Româneşti “( S.U.A), ”Cuvântul liber“( Târgu Mureş), Radio Cultural, “Citadela “( Satu Mare) şi “Monitorul cultural “. >>>>

“Totdeauna am crezut că există un alt început” -Melania Cuc-

 Este îndeobşte cunoscut că un jurnalist e cu atât mai bun cu cât ştie să-l facă pe interlocutor să se destăinuie, stabilind o comuniune afectivă cu el, în aşa fel încât să dispară orice barieră de vârstă, condiţie socială, ori de altă factură. Dar când doi reporteri se întâlnesc şi pun la cale un proiect, este dificil a stabili care din ei este mai perspicace şi mai performant în dialog, astfel ca să se poată închega un interviu care să reflecte, de la general la particular, contribuţia celui intervievat la starea culturii actuale. Este şi cazul celor doi protagonişti ai cărţii de faţă, care-şi înfruntă ideile, amintirile, concepţiile în întrebări şi răspunsuri provocatoare, apte să oglindească personalitatea fiecăruia. >>>>

Un nou volum de versuri-de astadata,bilingv-intitulat: „Exercitii de singuratate”/Ushtrime te vetmise/-Amanda Edit-Bucurest,2011-traducere in limba albaneza de Baki Ymeri, in care poetul (timisorean) Ion Scorobete, isi asuma in forta, noua sa ordine ideatica. Dupa antecedentul volum-Imperiul marunt- acum, „frunzele intra in moarte clinica”/poemul”Coeziune”pag.10/eliberate din cadru de „ingeri de budoar”. Iata, deci, ironia crispata a unui osteocrestin, exhibat dintr-un cinism elegant !Un expresionist, asadar insa nu defensiv,precum cel din „Castelul ondulatoriu”: dimpotriva: situat in „fantana rituala”- deci, oblic- obscur fata de realitate, I. S. isi reactiveaza eul si-poate-  intr-o detasare inversa, ni-l sugereaza, parca, modular, pe Vasile Voiculescu. prin ,ale acestuia, „Ganduri albe” animate acum si aici precum in fresca lui W Disney… >>>>

Poetul, eseistul, omul de cultură şi editorul Gabriel Stănescu (9 septembrie 1951 – 22 noiembrie 2010),  şi-a dedicat viaţa promovării culturii româneşti autentice în lume, prin revista Origini şi editura Criterion Publishing, pe care le-a fondat şi condus.

În cadrul editurii menţionate, a iniţiat o colecţie valoroasă, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor. Au apărut până acum asemenea crestomaţii întocmite de Gabriel Stănescu pentru: Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea. >>>>

Cu o hărnicie de albină (Stuparu), în urma căsătoriei şi o cutezanţă de (Leu), avută de dinaintea căsătoriei, după ce s-a afirmat ca prozatoare, ziaristă şi critic literar, doamna Ioana Stuparu este pe cale să ia în stăpânire un nou tărâm literar, teatrul.

« Miniona », titlul pe care l-a dat piesei cu care ne invită s-o cunoaştem într-o nouă şi, sperăm, benefică ipostază creatoare, i se potriveşte perfect, dacă ne referim la dimensiunea şi tematica, pe care şi-a ales-o. >>>>

De „Ziua Eminescului”, cea înmiresmată cu parfumul florilor de tei, am primit cu autograf de suflet, de la poetul George Baciu, o bijuterie de carte, semnificativ botezată „În vestiarul inimii” (Ed. „Tiparg”, Geamăna, 2011). Scriitor multilateral şi personaj luminos al vieţii noastre culturale, G. Baciu s-a impus mai întâi ca prozator, apoi s-a afirmat spectaculos ca poet. Conduce cu succes revista „Pietrele Doamnei”, în care scrie permanent tablete literare şi eseuri, colaborează la multe alte ziare şi reviste, iată, demonstrează că poetul domnişean se află într-o permanentă stare de veghe şi acţiune. >>>>

Cu volumul de poeme „GÎNDURI  DE  LA  MARGINEA  LUMII”, Editura Rottarymond, opera distinsului scriitor George Baciu se adînceşte în limpezime şi reprezentare. Mult mai nunaţat în inspiraţie, mai adîncint intelectualiceşte George Baciu, în lepădarea sinelui de esenţe, pînă la totala jertfă a  cuvintelor, elaborează o artă poetică efectiv fascinantă, scrie cu preaplinul inspiraţiei, cu duioşie şi cu lirism sublim, una din cele mai bune cărţi ale prezentului. >>>>

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”

Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”

Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”

(Lucian Blaga, „Trei feţe”, în  „Poemele luminii”)

Recunosc, dintotdeauna am fost, şi am rămas, o nesăţioasă devoratoare de „poveşti”. Pe rafturile din ce în ce mai înalte şi înţesate ale bibliotecii primilor ani de lectură, găzduite acum de copiii şi nepoţii mei, stau de o viaţă, şi acum, într-un spaţiu privilegiat, cărţi şi autori îndrăgiţi, niciodată uitaţi, precum Basmele românilor, 1001 de nopţi, Legendele Olimpului, Mahabharata, Cântecul Nibelungilor, cărţile lui Jules Renard, Mark Twain, Charles Perrault, Fraţii Grimm, Carl Sandburg, >>>>

Despre o carte poţi scrie în nenumărate feluri. Dar când te afli într-un câmp de maci, ca o lacrimă într-o mare de iubire, nu poţi scrie decât cu sufletul. Mai ales că volumul „Când macii au înflorit”, publicat în anul 2011 la Editura PIM din Iaşi, este dedicat unei fiinţe care s-a grăbit să ne părăsească în pragul vârstei de 20 de ani: Teodora Mareş din Piatra Neamţ. >>>>

Nu s-a remarcat, precumpănind, ca să zic aşa, în comentarii, mai întâi jocul ideistic, reinterpretarea în concept a metaforelor – o sarcină şi ea neţărmurită a criticii – că poezia lui Nicolae Băciuţ (vezi Poemul Phoenix, Editura Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011) are, în primul rând, un son, un timbru propriu foarte personale: literele, imaginile sunt aşezate, ca în muzică, pe o partiţie originală, scoţând la lectură o vibraţie particulară, un cântec, o glăsuire distinctă; cum se spune astăzi, o marcă, un brand. >>>>

Mă cutremură titlul, însă,

mă mângâie atingerea filelor fine

precum borangicul fiert în apă clăbucită cu săpun de casă,

în care şi-au lăsat parfumul câteva chite din flori de iasomie;

file fine ca pielea mătăsoasă a trupului de prunc abia venit pe lume;

Mă cutremură concluziunea trup-sufletului purtat de timp,

ajuns la drumuri în cruce: >>>>

Multi au fost cei care, pe vremea cenzurii ceauşiste, au ameninţat ,,în şoaptă” cu sertarele lor doldora de manuscrise, cu opere geniale. Vasile Moiş nu a ameninţat nimic, pentru că nimeni nu ştia că şi el ar avea preocupări literare. După dispariţia ceauşeştilor, deci şi a oribilei cenzuri, au mai apărut – pe ici, pe acolo – căte o carte ori cărticică din cele promise, dar nu cine ştie ce, excepţie făcând scrierile despre rezistenţa anticomunistă, despre temniţele în care au fost torturaţi şi şi-au văzut sfârşitul toţi cei care nu au aplaudat îndeajuns măreţele înfăptuiri ale socialismului multilateral dezvoltat, ale ,,iepocii” etc. Din 2011, însă, Vasile Moiş este o prezenţă reală în lumea literelor, iar de aici încolo critica de specialitate din România şi nu numai va trevui să aibă în vedere şi acest nume. >>>>

Orizontului  de aşteptare al fiinţelor ce trăiesc scriitura şi lectura, ca procese soteriologice, îi este revelat un univers de un dramatism originar, prin apariţia romanului UN OM CĂZUT DIN STELE de Gheorghe Jurcă la editura Emma Books din Sebeş (2011). Scriptul romanesc urmăreşte condiţia existenţială a scriitorului, ca reflectare a ipostazei  creative absolute, supus însă hăituirilor profanice. Cum reuşeşte creatorul să se sustragă efemerităţilor şi să pătrundă în dimensiunea stimulativă a sinelui?  Retrăgându-se într-o singurătate absolută, comunicând cu sine şi mărturisindu-se: ”scriu ca să fiu viu, când scriu simt că trăiesc, e o terapie, un mod de supravieţuire”. >>>>

Cartea ”Publicistică literară şi social-culturală “ semnată de Emil Istocescu şi apărută la Editura TIPARG, Slatina, 2011, reuneşte un consistent număr de studii,( 77 ), articole, recenzii, cronici literare, interviuri, prefeţe, impresii de vizitator în instituţii de cultură, reportaje, postfeţe la cărţile proprii sau ale cărţilor altor autori, medalioane literare, inclusiv o replică cu caracter polemic, apărute de-alungul timpului în diferite publicaţii locale şi centrale.Astfel cartea se constituie într-o culegere care ilustrează preocupările unui scriitor. >>>>

Autorul este un literat care a activat nu numai în domeniul ficţiunii, dar şi al publicisticii şi revuisticii, fiind, de asemenea, un exponent al corpului de elită al  educatorilor români.

Partea introductivă a lucrării dezvăluie deopotrivă publicistul şi pedagogul care militează pentru carte şi lectură, apreciind că numai cărţile pe hârtie  sfidează timpul, că fantezia, creativitatea şi harul artistic dau autenticitate, şi nu softul impersonal: „Biblioteca, aceea clasică, nu poate fi substituită cu una virtuală” (pag.9). >>>>

Emoţiile şi sentimentele în viaţa oamenilor au un rol foarte mare. Trăirea sentimentelor de cei care scriu  o carte.fie de proză,fie de versuri, înfrumuseţează viaţa omului.Omul este o fiinţă complexă cu raţiune şi voinţă, cu dorinţe şi împliniri. 

Cartea Titianei Nica Ţene cu povestiri sincere şi dezarmante, are două capitole:Pietre de aducere-aminte şi, Bucuria întoarcerii în timp,  şi fiecare se disting prin timpul lor de poveste. >>>>

“Atracţie” este romanul de debut al Elenei Costea şi a apărut în aprilie 2011 la editura “Scrisul Românesc”.

“Atracţie” este povestea de dragoste dintre Ema, o adolescentă  din Manhattan şi Brian, directorul liceului la care ea învaţă.

În urma participării la un concurs de eseuri, Ema pleacă, alături de prietena ei cea mai bună, Magda şi de tatăl acesteia, Brian, într-un schimb de experienţă în Anglia. >>>>

După o strălucită lucrare de doctorat cu monografia ”Petru Comarnescu” (răsplătită, de fapt, cu Premiul de debut pentru critică si istorie literară al Uniunii Scriitorilor – Filiala Cluj-Napoca), d-na Monica Grosu revine în peisajul editorial cu o culegere de cronici literare, Lecturi în oglindă, scrise în anii din urmă. >>>>

M-am gândit îndelung, cum aş putea începe aceste consideraţii, pe marginea cărţii unui om drag, despre un om şi mai drag.  Şi cei doi îndrăgindu-se foarte, m-am aflat şi eu, cu gândul şi inima,  taman în toiul drăgostirii lor prieteneşti şi frăţeşti, născătoare de pronie. >>>>

De curând s-au împlinit 8 ani de la mult prea grăbita trecere la cele veşnice a poetului şi traducătorului clujean Vasile SAV.

Născut la 27 noiembrie 1949, în localitatea Şoimuş din judeţul Sălaj, ca unic fiu al unei familii mai înstărite de ţărani, Vasile SAV ajunge, în anul 1967, după absolvirea liceului din Jibou, student al Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, pe care o absolvă în anul 1972. >>>>

Volumul de versuri”Armuri de vis “ de Emilia Tudose, apărut la Edirura MEGA, Cluj-Napoca, 2011, sub egida Ligii Scriitorilor din România , având coperta şi grafica realizate de lazăr Morcan, cuprinde poeme în care descoperim un ingenios scenariu liric, care este de fapt o căutare a Celuilalt, adică  a jumătăţii mitologice care a urcat în dreapta tatălui. >>>>

Prin demersul său publicistic de peste trei decenii, Nicolae Băciuţ a reuşit să dărâme zidurile dintre oameni şi să lase lumina să intre în voie, în inimile celor care au mai multă nevoie de lumină. „De la Bistriţa la…New York” – el a construit „ferestre fără zid” – superbă mtaforă! – ferestre solare, pentru că, se ştie, soarele e tămăduitor şi el trebuie să pătrundă, să absoarbă umiditatea,  să zvânte şi să înlăture mâzga, să cureţe, să asaneze locul. Se zice că unde nu ajunge soarele, ajunge doctorul. >>>>

Traianus: condiţia mesianică a poeziei şi revelaţia singurătăţii sinelui

În ultima vreme valoarea şi originalitatea poeziei se discută tot mai mult prin raportarea la noţiunile de „globalizare” şi „singurătate”. Dacă o concepem ca nivelare a culturilor, prima se taie de la sine ca o creangă pe care stă homo sapiens, inclusiv artistul. Dacă o înţelegem ca pe o contribuţie la înnobilarea umanului, atunci este necesar să ne asigurăm locul şi rolul în această colaboraţiune. >>>>

Toate iluziile, toate cuvintele ard în sufletul poetului ca un anotimp reinventat în consens cu puterea trăirilor clipei. „De la un arbore cu rădăcinile în cer” învaţă „astronomia” … „într-un regat în care / cântecul este negaţia cântecului”.  Se face că omul suferă ori nu  pentru „toate cuvintele de dragoste din dicţionar”, chiar dacă niciunul (dintre cuvinte) „nu s-a făcut om”,  apoi „fulgerul luminând sânii goi la fereastră / e un miracol irepetabil”.

Asemenea unui vulcan ce a erupt, în măsură să erupă încă, oricând, în Geamantanul de sticlă / The glass suitcase a lui Ion Cristofor, poemul e asemenea unui răsărit – se naşte, se reinventează, fiecare vers este dăruit timpului său. Totul e alb sau nu e alb, dar nici negru nu e, sunt toate culorile sufletului… ce iradiază, se lasă privite. >>>>

E îndeobste cunoscut faptul că epistolarul, ca ”text” nonfictional al asa-zisei literaturi de frontieră,  constituie una din sursele importante în documentarea cât mai exactă a vietii si operei autorului respectiv. În cazul lui Vasile Alecsandri, vocatia epistolară este una reală si probatorie în întelegerea mai aprofundată nu numai a acestui profil uman si scriitoricesc, ci si a unor contemporani, într-o epocă de mari prefaceri socio-politice si de modernizare a statului român. Este vorba de personaje de prim-plan ale vietii culturale si politice, dar si de unii apropiati ai poetului, fată de care ”felibrul” bard de la Mircesti nutreste fie o cordială pretuire, fie o mai apropiată întelegere si afectiune, care-i permit să se confeseze cu rezervă ori să se destăinuie în tonuri intime, totdeauna însă mentinând un echilibru emotional si o mai asezată asumare a relatiilor interumane. >>>>

Lazăr Lădariu este un nume sonor, care s-a impus în lirica românească a ultimului sfert de veac, cu numeroase apariţii editoriale care au suscitat aprecieri de la vocile criticii româneşti de marcă. El şi-a căutat şi şi-a găsit drumul propriu, distigându-se prin modernitate, originalitate, timbru şi substanţă poetică de neconfundat.

Lazăr Lădariu ne propune o antologie de autor, un  florilegiu din întreaga sa creaţie. >>>>

Scrisul a constituit dintotdeauna o taină pe care puţini s-au încumetat s-o dezlege, dar şi mai puţini au reuşit să-i afle adâncimile. Nu e de mirare, aşadar, că, fiecare autor, în laboratorul său intim de creaţie, se foloseşte de diverse unelte care-i stau la îndemână şi pe care şi le mulează după căuşul mâinii proprii, dar şi al inimii fiecăruia. Scrisul e un travaliu mai anevoios ori mai lejer, după cum datul fiecăruia este. Poetul de faţă, încă din poemul inaugural, mărturiseşte că-i scrie pătimaş iubitei,

Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine, / Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure / Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure, / Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare / Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare”.  >>>>

Palmaresul cu adevărat impresionant pentru  preatânărul autor Darie Ducan este grăitor, el numărând, pe lângă volume de versuri, teatru, eseistică, publicistică, făcându-se cunoscut în media drept unul din copiii teribili ai scrisului, nu numai prin faptul că a reuşit să debuteze şi să devină membru al URS la vârsta de 18 ani, dar prin întreaga activitate şi prin prezenţa la radio şi televiziune precum  şi la Cenaclul Facultăţii de Litere, Atelier postmodern, alături de alţi studenţi fondatori, precum şi prin declaraţiile îndrăzneţe cu privire la scrierile sale: „Nu se pot scrie cărţi perfecte. Într-o lume de cărţi, eu scriu oameni!” >>>>

Aceste „ferestre” primesc şi împrăştie raze benefice, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, spre cer şi spre oameni. Şi nici nu se putea altfel, de vreme ce fereastra este un obiect care filtrează Lumina şi totodată oglindeşte, ea constituie o modalitate de aerisire, dar şi de apărare împotriva frigului. Într-o fereastră îţi poţi vedea foarte bine chipul. Uneori, fereastra îţi poate oglindi şi sufletul. Este ceea ce doreşte autorul lucrării de faţă, părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan, de a ne oferi o ferastră, prin care să putem privi dar şi în care să ne putem vedea, aşa cum suntem. >>>>

De ce trebuie mereu să explicăm inexplicabilul? De ce simţim nevoia să disecăm, să mursecăm realul până la limita cu imaginarul? Ce ne frământă şi nemulţumeşte atât încât să dorim să ne creăm propria lume în care să ne desfăşurăm abilităţile, dorinţele refulate, ideile, împlinirile şi neîmplinirile? Întrebări retorice, desigur.

Proză surprinzător de proaspătă, autentică, de nuanţă autobiografică, tonică, realistă, cu inserturi onirice, ori mai degrabă psihanalitice, roman postmodern de o viociune a exprimării demnă de marii condeieri clasici, acesta este microromanul Cristinei Ştefan, alias Adala Chifor, alias Elina – personajul graţie căruia s-au încropit aceste rânduri. >>>>

Într-o societate confuză în care toţi aleargă debusolaţi, oamenii îşi caută repere, fie istorice, economice, culturale, artistice. Reperele constituie firul Ariadnei care i-ar putea scoate din labirintul  în care, zi de zi, tot mai mult se afundă. Nu e mai puţin adevărat că există oameni care oferă aceste repere, nu numai pentru cei rătăciţi, dar pentru toţi care doresc să nu-şi piardă busola ci să rămână pe linia de plutire, într-un eventual naufragiu. Aceşti oameni luminoşi şi iluminaţi, răspândesc lumină. Şi sunt destui încă, rămaşi cu candelele aprinse. Unul dintre aceştia este semnatarul volumului “Conjugarea verdelui”.>>>>

Poetul, prozatorul si eseistul Lazăr Popescu (n.    ) s-a afirmat în ultimii cincisprezece ani nu numai ca un autor de mari disponibilităti artistice, dar si ca intelectual de aleasă conditie, prestatia universitară sporindu-i, deopotrivă, statutul scriitoricesc si cel social.

Cultivând cu aplomb eseul critic si studiul literar, ca exercitii interpretative si evaluatorii în plan literar si cultural, dl Lazăr Popescu a investigat câteva subiecte de strictă actualitate literară (Trei exercitii critice, 2007; Cinci voci ale optzecismului, 2008; Sansa si restul, 2009), dar si de asa-zisă arheologie lecturală, menită a evidentia paralelisme, conexiuni, reevaluări, interferente de conceptii si mesaje artistice (Două lecturi arheologice, 2004; Interogatii si revizuiri, 2005). >>>>

V-aţi întrebat vreodată, cât ceresc şi cât pământesc se află în Universul de la Răsăritul Cuvântului? Ei bine, poeta de faţă susţine, cu argumente forte, că locuieşte pe cupola Universului şi casa ei are o singură fereastră la Răsărit. Că poeţii călătoresc adesea cu închipuirea printre aştri, cu capul printre nori, cu privirea la blânda Selene, e adevărat, de când poezia e Poezie. Adică din totodeauna.  Dar că ai locuinţa pe cupola Universului, asta, e drept, nu s-a dovedit. Până una-alta, trebuie s-o credem pe cuvânt. În ultima cameră unde locuieşte, de cele mai multe ori se întâlneşte în taină cu Dumnezeu. Nici mai mult, nici mai puţin. Ei doi stau la un plăcut colocviu. În virtutea acestei intimităţi cu divinitatea, chiar şi razele îi pictează pe buze “zâmbete persuasive”, îndemnând-o să iasă din carapace, adică din camera de taină, pentru că, în stânga sau în dreapta, încă nu se ştie precis, va întâlni un stâlp cu o potcoavă în vârf. Se ştie că potcoava este simbolul norocului, al şansei, şi dacă o mai arunci şi peste umăr, sigur va înflori un pom pe locul căderii. >>>>

Un om cât un secol. Un om traversând secolul XX. Un artist a cărui operă transgresează secolele. Sculptor şi povestitor din spiţa lui Ion Creangă, mureşeanul Ion Vlasiu, ţăran din Lechinţa şi-a înscris numele, nu numai în piatră şi lemn, dar şi pe tâmpla unor cărţi memorialistice în care artistul îşi evocă satul natal, copilăria şi tinereţea, drumul vocaţional în căutarea sensului artei şi vieţii.

Un om care ne-a lăsat o imensă moştenire culturală, atât literară, cât şi artistică, pe care, din păcate, îşi exprimă regretul autorul acestei lucrări, posteritatea, ca în atâtea sute şi mii de cazuri, nu o apreciază la adevărata valoare. >>>>

Fiecare întâlnire cu poezia lui Al Florin Ţene înseamnă o sărbătoare a Cuvântului, o sublimare a spiritului, în care ideile, sentimentele, conceptele se întrepătrund într-o construcţie imprevizibilă, alcătuind un edificiu al optimismului, al încrederii depline în talent şi muncă, acceptate ca daruri divine. Dealtfel cum ar putea fi un scriitor care a publicat până în prezent 34 de volume de versuri şi proză, care a fondat şi care conduce asociaţia literară Liga Scriitorilor Români, cu 30 de filiale, din care 18 în ţară şi 12 în străinătate, decât optimist, încrezător în destinul literar pentru care l-a hărăzit Dumnezeu, întru însufleţirea Cuvântului. >>>>

Paradigma exilului şi, ca urmare a acestuia, literatura diasporei, sau a „evadării” din spaţiul concentraţionar din Est, cel puţin în veacul al XX-lea, s-a impus prin nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Matei Vişniec,  Bujor Nedelcovici, Neagu Udroiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, pentru a aminti doar câteva vârfuri. Seduşi de Măiastra Libertăţii, artişti şi scriitori şi-au încercat aripile spre zările – patru, încercând să-şi construiască un cuib, o situaţie, un nume/renume şi să fie ambasadorii culturii româneşti în lume. Unul dintre aceştia,  Paul Goma, o voce distinctă a exilului românesc, spunea: >>>>

Uniilă între „mofteme“ şi „ecologia limbajului“. Enciclopedism-hasdeian aureolează lucrarea publicată de curând de Ion Coja, Unu în limba română… (2009*), prima încercare de a realiza o „monografie“, după câte ştiu, a lui Unu, în spaţiul spiritual pelasgo-dac (> valaho-dac), structurându-se în opt capitole ale „panoului central“: «I. Preliminarii. Limitele metodei ştiinţifice», «II. Unu în limba latină», «III. Unu în limba română», «IV. Unu la Eminescu şi Brâncuşi», «V. Unu în Dicţionarul Tezaur al limbii române», «VI. Altele despre consonantism», «VII. Cred într-Unnul Dumnezeu» şi «VIII. Amestecate», spre care se ivesc din planuri complementare alte capitole foarte interesante, aureolând o conştiinţă ce trăieşte intens „limba valahă“ >>>>

Volumul de poeme K3. Maşina de citit gânduri se înscrie în seria cărţilor care creează toposuri fantastice pornind de la simple orăşele ori părţi mărunte ale lumii. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi extrem de variate în toate culturile: Edgar Lee Masters, cu Spoon River Anthology şi, în literatura noastră, Ioan Es Pop, cu Ieudul fără ieşire şi Pantelimon 113 bissunt doar doi dintre cei care exploatează acest model, în maniere şi măsuri foarte diferite. Nicolae Răzvan Mincu îşi plasează acţiunea în blocul K3 din Pantelimon, transformând realitatea într-o lume esenţial sacralizată. >>>>

Lucrarea „Victor Daimaca – descoperitor de comete” (Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2010) constituie prima monografie ce se dedică lui Victor Daimaca, matematician şi astronom român al cărui nume a intrat în istoria cosmologiei mondiale. Pătruns încă din anii liceului de pasiunea pentru astronomie, la Liceul «Traian» din Turnu-Severin, Victor Daimaca se înscrie la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, devenind profesor în învăţământul secundar. În perioada 1929-1950 funcţionează ca profesor la mai multe licee din Târgu-Jiu, impunându-se prin seriozitate şi profesionalism. >>>>

…Scoasă de Editura FIDES, din Iaşi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUŢ CARAGEA, intitulată, cu simplitate (nu ştim şi cu câtă modestie…): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisivă cultural-problematizantă Prefaţă, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdată, are mari dificultăţi cu cititul pe orizontală…al Prefeţei lui Corneliu Leu – aşa că, „mai va” până la verticala, de Coloană Infinită, a Poeziei!!! – …de aceea şi apar, pe blogul inginerului userist, alegaţii aberante, referitoare la secvenţe…”din alte filme”  – vizionate de domnia sa, >>>>

Am citit şi re-citit cu plăcere această „Umbră…” şi o păstrez în continuare în apropierea mea pentru acel ceva misterios şi nedefinit care mă face să revin cu instenţă asupra ei. După prima lectură pe care mi-am impus-o neutră şi fără idei preconcepute („Nu-l cunosc pe autor şi nu ştiu cum scrie!”), am conchis cu lejeritate: „Ce frumos este să scrii poeme haiku: te aşezi într-un fotoliu şi laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Ce vreţi mai simplu decât atât?!” >>>>

Apărută la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, în 2011, cartea lui DAN SANDU, „Amintiri din Samsara” (cu o întâmpinare prefaţatoare uluit-strategic aşteptătoare, a lui Calistrat Costin) stârneşte, ca mai toate cărţile sale, probleme şi, deci, exerciţii  de inteligenţă, de conştiinţă – şi problematizări deosebit de grave. Motto-ul, extras din Oana Orlea[1] (cea care „a învăţat meseria de deţinută”! – cf. Ioan Cândea, Mântuirea prin suferinţă, Alba Iulia, 2009), este sugestiv, în acest sens: „Mă îngrozeşte uitarea colectivă. A ţine minte nu înseamnă a te da cu capul de pereţi în fiecare dimineaţă. A ţine minte înseamnă a-ţi trăi viaţa firesc, fără a pierde vreo fărâmă din marile şi micile bucurii pe care ţi le oferă ea, dar şi a şti, în sinea ta, că ştii şi a transmite mai departe. >>>>

 

Afirmat în ultimii douăzeci de ani, la vârsta deplinei maturităti creatoare, cu antologii de epică populară si culegeri de folclor din zona Teleormanului (Basmul cu Soarele si Luna, antologie de epică populară fantastică si studiu introductiv pe tema timpului si spatiului, Ed. Minerva, 1988; Folclor din satele de pe Burdea, culegeri, Ed. Teleormanul Liber, 1994; Cultul grâului si al pâinii la români, monografie, Ed. Minerva, 1997), dl IULIAN CHIVU a perseverat în domeniul folcloristicii si etnologiei, îmbogătindu-si cercetarea cu recursul la instrumentarul semioticii si psiholingvisticii, la istoria mentalitătilor, filosofia culturii, etnosofie, etică, religie (Semioză si deictica semnului în credintele românesti, studiu de semiotică folclorică, Ed. Universal Dalsi, 2006; Studii si articole de etnologie, Universal Dalsi, 2007). >>>>

…Sub mâna energic-coordonatoare a doamnei prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU, de la Colegiul Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, a apărut, la Editura Gabriel 2005 („Creată ca să lumineze”), Bucureşti, în primăvara lui 2011, cartea „Lectura – cale spre tărâmurile artei”. Această lucrare sintetizează tot ce s-a scris, spre a se dezbate, la Ediţia a IV-a a Simpozionului dedicat lecturii, simpozion cu participare intern-românescă (comunicări din 22 de judeţe şi din Bucureşti) şi internaţional-românească (participanţi din Republica Moldova – 3, din Canada – 2, din Japonia – 1 şi din Australia – 1). De data aceasta, faţă de ediţia de anul trecut, conexiunile Artei Lecturii cu celelalte Arte sunt explicite şi, în general, rafinat îmbinate, precum „corespondenţele” baudelaire-iene. >>>>

Titlul de mai sus preia un generic sub care, ani la rând, am publicat în revista ”Portal-Maiastra” câteva interviuri cu scriitori de azi care l-au cunoscut pe marele Blaga, între care cel realizat cu criticul Gheorghe Grigurcu este unul din cele mai percutante. De fapt, dl Gh. Grigurcu este cel care ne-a recomandat să-l contactăm pe criticul şi filosoful ieşean Al. Husar de la Iaşi, care l-a cunoscut bine pe Lucian Blaga. Astfel, în toamna anului 2007, în urma unei mai scurte corespondenţe, Al. Husar a fost de acord să-i adresez câteva întrebări, la care a răspuns cu simpatie mărturisită şi amabilitate. Interviul a fost publicat, sub genericul de mai sus, în numărul 4/2007 al revistei „Portal-Măiastra” (Cu scriitorul Alexandru Husar: Lucian Blaga – între amintire şi actualitate, p. 26). >>>>

De la Vasile Voiculescu încoace puţini sunt poeţii care au abordat  sonetul. Acel gen de poezie lirică, cu formă fixă, alcătuită de patrusprezece versuri, cu aceeaşi măsură, repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi două terţine cu rimă liberă.

Printre autorii care au abordat acest gen de poezie, puţini la număr, în comparaţie cu pleiada numeroasă de poeţi din istoria literaturii noastre, enumăr câţiva cu scopul de a scoate în evidenţă evantaiul destul de redus al celor care s-au încumetat să abordese sonetul:Dimitrie Anghel, Gheorghe Asachi, Cezar Bolliac, Panait cerna, Mihai Eminescu, Şt.O.Iosif, Cincinat Pavelescu,  George Topârceanu, Elisabeta de Wied, Ştefan Petică, etc. >>>>

În ajunul Sfintelor Sărbători Pascale ale acestui an 2011, am primit  un colet poştal din România, un cadou de sărbători, o deosebită bucurie, aşa cum ştiu să o aducă numai cărţile. Doamna Mariana Brăescu mi-a trimis “Îmi amintesc şi-mi imaginez” şi “Imperfecţiuni provizorii”.

 Cadoul  m-a onorat, dar a avut şi darul de a mă pune pe gânduri. Citind la început “Îmi amintesc şi îmi imaginez”, pe măsură ce înaintam lectura, îmi puneam tot mai des întrebarea: unde a zăcut acestă proză profundă şi emoţionantă, aceste amintiri tălmăcite şi răstălmăcite în laboratorul personal de nu am avut cunoştinţă despre adevărata lor valoare? >>>>

Adrian Botez prezintă sensurile existenţei în volumul de versuri Cartea profeţiilor[1], acele sensuri care luminează fiinţa, o înnobilează şi deschide noi perspective sufletului dornic de iniţiere. Este un curaj spiritual ca în vremuri din urmă, vremuri de cădere, să mărturiseşti despre profeţie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forţă gândului.

Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profundă în valorile creştine, asimilate prin prisma personalităţii sale, modelate de suferinţa proprie, de boala proprie, de luminarea care luminează pe oricine caută matricea, esenţele – dimensiunea Cristică. >>>>

Lucian Gruia (n. 1 iulie 1950, Dej, jud. Cluj) este, între prozatorii de largi disponibilităţi narative, un nume din ce în ce mai cunoscut. Deşi a debutat cu versuri („Amfiteatru„, 1976), publicând mai târziu frumoase poeme de reflexivitate autobiografică (Ringul de box, 2004; Speranţa, 2008), Lucian Gruia a simţit acea imperturbabilă chemare spre proză, debutând editorial în acest gen cu „Culorile neliniştii” (Ed. Eminescu, 1997), urmată, iată, de „Câine în rugăciune” – o culegere admirabilă de texte, aducând în pagină profilul uman şi scriitoricesc al unuia din cei mai talentaţi prozatori români de azi. >>>>

Zigzagare şi „spirit pendulator“. Etnologul, folcloristul, antropologul, etnosoful Iulian Chivu, autor al unor deja-celebre lucrări de cercetare interdisciplinară («Basmul cu Soarele şi Luna», 1988; «Cultul grâului şi al pâinii la români», 1997; «Semioză şi deictica semnului în credinţele româneşti», 2006; «Homo moralis. Mari paradigme etice şi etosul românesc, 2008), prin recenta sa lucrare, Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart (2010*), ne certifică, într-o aură a cărei densitate de fotoni creşte admirabil de la un anotimp la altul, o descendenţă de nobleţe vulcănesciană, un eseist profund şi de autenticitate „cutumiar-valahică“ de care spiritul vremii trebuie să ţină cont la un mod indicativ, imperios-prezent. >>>>

Masiva lucrare Universalia…, semnată de criticul si istoricul literar Marian Barbu (Ed. Sitech, Craiova, 2010, 730 p.) tratează, conform subtitlului, ,,despre cărti din literaturile lumii”. Este, asadar, un ,,jurnal de cărti”, desfăsurat pe o perioadă relativ întinsă. Parte din aceste comentarii au constituit, la rândul lor, cronici, recenzii, studii, articole si note, evocând un corpus de literatură universală. >>>>

În ultimii 20 de ani, poezia tinerilor autori s-a transformat încontinuu, trecând printr-un şir lung de „prefaceri”, căutări şi invenţii, toate acestea cu scopul de a (ne) demonstra că nu mai există îngrădire, că libertinismul a preluat locul cenzurii şi pudorii excesive.

Poezia a devenit un compromis între azi şi mâine, o mică autoexcitare verbală, o pilulă recomfortantă sau o femeie uşoară pe care oricine o poate obţine în schimbul câtorva cuvinte tari. Într-o societate în care doar vulgaritatea mai reuşeşte să şocheze, acest lucru a fost speculat şi de autorii cu experienţă. >>>>

Mi-a fost dat să cunosc un poet, adică un nume: VIOREL MARTIN, şi acest nume mi-a oferit Stele cu noroc, un volum de sonete şi poezii de suflet, apărut la Editura SemnE, Bucureşti, 2010.

Respiraţia caldă a versurilor te atrage a deschide copertele volumului şi a locui, măcar o clipă, cu sufletul şi cu ochiul minţii într-un spaţiu adânc, iar clipele sunt şi devin încărcate cu dorinţa înălţării în nevăzut, chemând ieşirea din noapte, într-o limpezire de linişte. >>>>

După debutul din culegerea „Alfa ‚’87” (Ed. Dacia), Maria D’Alba a publicat, într-o anumită ritmică, câteva plachete de poezii, menite a-i defini personalitatea artistică şi statura intelectuală: La marginea tăcerii (1992), Flori de gheaţă (1994, 2003), Cenuşa viselor (1997), Lacrimi de Marie (2002), Chiriaş al cuvântului (2003), Lacrimi fisurate (2007), Eclipsă de dor (2008).

Recenta apariţie editorială, Iubiri enarmonice (Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010) constituie o chintesenţă a acestei poezii, atât pe latura tematică cât mai ales pe claviatura unui lirism egal cu sine, de orchestraţie enarmonică, cuceritor prin sensibilitate şi sinceră atitudine existenţială. >>>>

Cel puţin o dată în viaţă, fiecare dintre noi a auzit opinia despre faptul că dictatura din România a fost cea mai dură şi nu se poate compara cu nicio altă ţară din Europa. După anul 1990, această afirmaţie a fost acceptată de mulţi asemenea unei axiome deoarece putea fi considerată indirect o scuză plauzibilă şi o justificare onorabilă pentru multe trădări total neonorabile ale anumitor ,,personalităţi” contemporane ale literaturii române. O astfel de axiomă care a existat şi în mintea mea, poate fi  pusă în discuţie de o carte tulburătoare apărută la Editura EuroPress, în toamna anului 2010, dar descoperită de mine abia acum: ANGELUS NOVUS  de Bashkim Shehu. >>>>

Victor Burde este un poet cu un debut întârziat (fapt deloc singular în literatura noastră), însă gata să îşi dovedească rodnicia literară, dacă avem în vedere cele trei volume de versuri publicate anul trecut: Se roagă pădurea, Sub zodia peştilor şi Aşternut pe frunza toamnei, toate apărute la editura albaiuliană Gens Latina, în colecţia revistei ,,Gând românesc”.

Al treilea în ordinea apariţiei ne reţine aici atenţia prin tonul melancolizat al poeziilor, atinse de aripa toamnei, prin diversitatea strofică şi un uşor filon epic, aproape confesiv. >>>>

Dacă ar fi să ne luăm după titlu şi subtitlu, ce poate fi mai liniştitor, în eventualitatea unei  catastrofe, decât acoperişul de rugă al ultimelor sonete de dragoste (închipuite sau nu) – ale mileniului abia părăsit, acoperiş pe care, „zăpada timpurie” sau cea bătucită de cizmele veacurilor, rămâne – cuşmă albă – de veghe, ca pe Olimpul zeiesc, acolo unde se adună nemuritorii care şi-au înscris numele în Cartea Vieţii. Acoperiş „în lăcrimat de pleoape”, acolo unde nu ajung valurile  cereşti şi cele pământeşti din Ţara luminii, unde „nu-i dogoare şi nici vânt”. >>>>

Este bine să credem în semne. Dar semnele vin de undeva, din cer sau de pe pământ, uneori ca nişte semnale, nu au autor şi trec neobservate dacă nu ştim să oprim clipa, să trăim ce ne-a fost dat sau să ne lăsăm purtaţi de val. Unele dintre semne capătă valoare numai după ce le-a trecut momentul, valabilitatea, intrând în folclorul lui „ţi-am spus eu”. Nu e mai puţin adevărat că faţă de semne suntem destul de circumspecţi, întrebându-ne bănuitor „oare ce să în-semne”?  Credinţa în semne este constructivă; ea dezvoltă o atenţie sporită la detaliu, la timpul semnului şi la urmările lui. Într-un fel, ne conştientizează de unele pericole, de urmări. >>>>

Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. Niciodată un poet nu trăieşte mai deplin această stare de degustare a propriilor ipostaze, în toiul unor regizări şi încarnări resimţite psihic ca adevărate primeniri, însoţite de deconstruiri şi contemplări. >>>>

Aşa cum mărturiseşte tânărul autor în Cuvântul în care-şi motivează demersul reflexiv de la începutul noii sale lucrări, “Toate aceste panseuri, extrase în majoritate din volumele precedente de versuri, nu se vor a fi definiţii sau idei preconcepute despre ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem în vieţile noastre. Îmi voi cere scuze dacă vor apărea unele contradicţii, ele reflectând stările diferite prin care trece un om, fie de luciditate şi credinţă în anumite valori, fie de rătăcire. Însă, cum spuneam mai demult într-un eseu despre fericire, în interiorul contradicţiilor se află cheia. Datoria noastră, a tuturor, este să ne căutăm sensul existenţei, indiferent de disciplinele sau artele prin care înfăptuim acest lucru.” >>>>

Recent am primit, graţie unei bune prietene, cartea de poeme a Luminiţei Zaharia, „Băiatul cu cărţile”, apărută la Editura Eminescu. Mărturisesc că am avut o plăcută revelaţie şi o surpriză de proporţii deşi, pe Luminiţa am mai întâlnit-o deseori pe reţelele literare on-line,  ori  în revistele de cultură ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Un volum destul de consistent şi edificator în ceea ce priveşte poezia tânără, dar, în acelaşi timp o carte cât se poate de originală, pentru că această poetă   nu e  în trend,  ea  nu străbate  nici o plajă lirică  la modă, deşi scrie poezie modernă. >>>>

Studiile academice despre literatura intelectualistă, (Elie Faure, Rene Huyghe, Marcel Brion…) ne atrag atenţia că între două direcţii – generaţii –  antagonice, (în cazul de faţă Vasile Militaru – Adrian Botez, ) una cultivând intropatia, iar cealaltă obiectivismul structurilor estetice, se păstrează cadrul social-istoric filtrat prin spiritul cartezianismului dintr-o scolastică de tradiţie  religioasă, punându-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally încoace se numeşte stilistică.   Vom porni spre a judeca latura obiectuală în grad intelectual exprimată, prin care  forma dialectală devine pecete a sintaxei  multora dintre versurile lui Adrian Botez, de această dată în ultimul său volum Cartea Profeţiilor  (Editura Rafet – 2010) structurată de cele patru capitole: >>>>

Dintr-o anume perspectivă, opera lui Viorel Dinescu este expresia unei vaste viziuni asupra Universului, atât ca întreg cât şi în infinitele lui forme. Structura mentală şi procesul de elaborare a expresiei se înscriu în linia marilor lirici a căror aderenţă la coordonatele generale ale cosmologiei sunt fundamentale ca şi concepţie şi împlinire artistică.

Viorel Dinescu e un căutător ardent, mergând până la realităţile originare, până la datele elementare ale lumii. >>>>

Miron Radu Paraschivescu la o lectură de argint. Recenta reeditare a lucrării de factură cazuistic-monografică, Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu, de Artur Silvestri (ediţia I: 2004; ediţia a II-a, prin grija Marianei Brăescu Silvestri, 2010*), păstrează, fireşte, o Notă la prima ediţie, datând din martie 2004, dar cu capitolul (ce, în prima ediţie, făcea „închiderea cazului“) Soartă postumă, istorie stranie (pus la ediţia secundă) «în loc de prefaţă», după care se aşterne mai la vale cuvântul „deschiderii“ propriu-zise, Dincolo de „patologia neîncrederii“, relevându-se apoi – într-o decadă de aur – următoarele „secţiuni“ / „obiective transmonografice“: Miron Radu Paraschivescu în lumea prin care a trecut (pp. 38 – 78), Poezia: către un realism „sans rivages“ (pp. 79 – 174, cu subcapitolele „cardinale“: «Doctrina inovaţiei şi sensibilitatea „decadentă“», >>>>«

Înainte de a vorbi despre versurile lui Nicolae Răzvan Mincu poate e bine să credem şi să fim convinşi că poezia se află pretutindeni. De fapt, nu s-a putut elabora o definiţie unanim acceptată a poeziei. Ori, chiar dacă ar putea exista aşa ceva, ar reprezenta doar o deformare periculoasă a realităţilor imponderabile şi imposibil de cuantificat ale poeticului.

Fiecare dintre noi putem avem acces, într-o măsură mai mare sau mai mică, la poezie şi la frumuseţe. Fiecare putem participa la misterul şi la bucuriile, uneori tragice, ale lumii. Poezia este fără nici o îndoială o stare fundamentală a spiritualităţii umane. >>>>

Cu veşnicia soră bună, Olga Alexandru Diaconu intră în primăvară ca în vis şi devine nemuritoare. Cel puţin aşa susţine cu încredere şi speranţă că ea, primăvara i-ar aduce continuitatea în timp. Nichita Stănescu intra, de asemenea în muncile de primăvară, în A unsprezecea elegie, închipuindu-se sămânţă şi sprijinindu-se de propriul său pământ. Intrarea omului în circuitul cosmic se face de la sine, o puzderie de lumi se nasc, şi pulberi de stele risipeşte omul,  cu fiecare mişcare. Sub tălpile goale răsar câmpuri cu flori şi poeta devine „o dâră de uscat pe ape”.  Aceasta e puterea visului: o risipă de imagini feerice sub un cer ireal de frumos. >>>>

Confesiuni şi convertiri în gând de aur creştin. Deosebit de interesantă este cartea de debut în eseistică a Dorinei Popescu, Ispita Confesiunii sau Convertirea la Aurelius Augustinus şi Nicolae Steinhardt (2010*). Din cuvântul înainte, Ispita cercetării sau tentaţia adevărului, de prof. univ. dr. Dan Negrescu, spicuim pentru Distinsul Receptor: «Ceea ce caracterizează covârşitor, chiar copleşitor, scrierile despre cei doi pe care Dorina Popescu îi asociază firesc şi convingător, este punerea sub semnul unei perfecţiuni transcendente, uitându-se, precum într-o dubioasă transă, că ambii au fost oameni, mai precis fiinţe omeneşti. Ceea ce aduce nou, lăudabil şi de bun augur autoarea prezentei cărţi, este, ca să o parafrazez, ispita cercetării celor două cazuri, cu rezultate absolut novatoare şi necesar demolatoare într-un anumit sens.» (p. 5.). >>>>

Autorul de faţă, după ce ne-a oferit câteva cărţi de poezie  „Ciclicitate” ; „Clipa de singuratate; „Strigăt până prea târziu şi romanul în două volume „Lupii”, apărute la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, ne face acum surpriza de a publica o piesă de teatru ancorată în cotidian, o felie de viaţă, pe cît de reală, pe atât de absurdă, aşa cum trăim de câteva decenii bune, îndeobşte. El ne reaminteşte ceea ce demult ştiam dar, preocupaţi până peste poate, nu conştientizam sau nu doream să aducem în discuţie aceste subiecte. >>>>

Între abilităţile  literare ale Cezarinei Adamescu se impune, tot mai mult, cuvântul care are curgeri de cascadă. Discursul scriitoarei este amplu, inteligent-fastuos, descoperind opera în profunzimile ei, etalând frumuseţea limbii române, în chiar timpul ce trunchiază cu barbarie cuvintele, făcându-le cioturi, secătuindu-le.

Cezarina Adamescu este autoarea cuvintelor întregi, purtând inegalabila bucurie a aflării valorilor spirituale în pagina tipărită sau în ideatica unui proiect cultural.  Paginile scrise despre Nicolae Băciuţ poetul, publicistul, iniţiatorul de proiecte culturale puteau fi note, semnale editoriale, crochiuri, în limbajul hibrid şi mai ales expeditiv al zilei. Numai că Cezarina Adamescu are darul (atât de rar!) de a nu omite părţi din întregul care i-a dat satisfacţia lecturii, de a răspunde întregului operei cu un întreg al receptării. >>>>

Conform obiceiului deja înstăpânit, Paul Polidor nici nu ne mai surprinde prin noul său volum de versuri*. Nu ne mai surprinde în sensul că rămâne acelaşi glas răzvrătit – pe bună dreptate – al Cetăţii. O Cetate pe care o surprinde aproape în cele mai mici amănunte cu aceleaşi tare care o domină şi o îndurerează. Şi, o dată cu ea, e îndurerat şi glasul Poetului. Simţi în versurile lui Polidor o durere mocnită, o revoltă pe care uneori o transmite sfâşietor, alteori condeiul i-o ia înainte şi o urlă pur şi simplu. Pentru cine are urechi de auzit… Probabil că ,,aceia,, chiar nu au urechi, lucru dovedit cu destulă prisosinţă în ultimii 20 de ani de chinuri şi de neîmpliniri.         >>>>

Omul este neobositul explorator al limitelor unei realităţi, ce uneori se dovedeşte a fi mult mai presus de propria sa înţelegere. Omul este înzestrat cu sublimul strop împrumutat din energiile universale, capabil să perceapă distrugerile din jurul său. O percepţie dusă uneori până la agonie, dar din care izvorăşte speranţa, ca un ultim refugiu, înainte de teribilul cataclism. În căutarea acestei realităţi, cu o plăcere deosebită, am savurat ultima carte a poetului tecucean Vasile Sevastre Ghican: “Veşti de pe o planetă în agonie”, apărută în anul 2009 la Editura “Alma Print” – Galaţi. Carte de un farmec aparte, plină de întrebări dar care lămureşte înţelesurile poeziei însăşi.  Deşi titlul scrierii este destul de sobru: “Veşti de pe o planetă în agonie”, noţiunile de “planetă” şi “agonie” pot îmbrăca mai multe ipostaze. Planeta este Terra, căreia poetul îi deplânge starea de degradare. >>>>

Pornind de la art. IV din Simbolul de credinţă, alcătuit în cadrul celor două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381), – „Credem întru una, sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolică Biserică

Πιστεύομεν εἰς μίαν, ´αγίαν, καθολικν κα ́αποστολικν κκλησίαν” – autorul studiului de faţă încearcă o incursiune în Istoria Bisericii Universale, încă din primele veacuri ale creştinismului primar, când încă nu erau definiţi bine termenii, deveniţi însuşiri esenţiale ale Bisericii: unitatea, sfinţenia, katolicitatea şi apostolicitatea, şi nici nu erau formulate toate dogmele de credinţă. Parcursul său iniţiatic prin Istoria Bisericii constituie tema unei lucrări ample ce se va finaliza într-o lucrare de licenţă a viitorului teolog Vasile Pop. >>>>

În aprilie 2010 ing.Stroia A Gheorghe,din Adjud,în cadrul Cenaclului literar „V.Cârlova” de la Cercul Militar din Focşani,a  lansat volumul de poezii „Pelerin,la porţile…eului”, apreciat de scriitorii vrânceni şi de numeroşi cititori. La puţin timp au apărut cărţile :”Pledoarie pentru…inocenţă” şi „De vorbă cu o…minune”,în luna august a acestui an a editat la Editura Rafet din Rm.Sărat a patra sa carte „Omul retortă”.O nouă carte este desigur o nouă împlinire,un nou urcuş spre autocunoaşterea de sine şi de evoluţie spirituală.Tânărul poet priveşte cuvântul ca pe o fiinţă vie şi este convins că acestea luminează treptele vieţii. Cultivă tandreţea,prietenia sinceră prin idei,gânduri limpezi dând culoare caldă anotimpurilor :”Mă calcă tu,acum…cu milă,/tu,pelerinule,de vise-nmugurite,/ca şi în vis…prins la răscruce/să pot fi şi eu:un drum!” >>>>

Unul dintre cei mai valoroşi poeţi francezi contemporani, pro-fesor de literatură valahă la Sorbona, Jean-Paul Mestas (născut în 15 noiembrie 1925, la Paris), este prezent în librăriile franceze cu o nouă plachetă ce are o copertă parcă de-naripare-n azururi ultramarin-echi-nocţiale, Ailleurs le temps expire…(2009)*, reunind poeme ale se-nectuţii ce se-avântă din cosmicitatea cotidiană în sublima privelişte a Fiinţei, unde, într-adevăr, timpul – ca dimensiune infinit-fundamen-tală – expriă. >>>>

 Titlul, foarte sugestiv al cărţii  de faţă, mă duce cu gândul la volumul referenţial al lui Erique Maria Remarque  „Soroc de viaţă şi soroc de moarte”, deşi, circumstanţele  romanului erau cu totul altele. Dar cele două categorii de care au fost ispitiţi toţi filozofii şi între care ne mişcăm, fiecare din noi, sună zguduitor şi predestinant în peisajul existenţei umane. Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestui fatum şi să nu-ţi pui întrebări existenţiale, ştiind că eşti legat indisolubil de acel fir invizibil care nu depinde nici de tine, nici de cineva din cercul tău apropiat, ci de ce ţi-a fost scris undeva, într-un anume Tom în care sunt trecute, cu bune, cu rele, toate vieţile. >>>>

Despre Paul Spirescu se pot spune multe lucruri, dar despre poezia sa se pot spune şi mai multe, căci lirica domniei-sale are o subtilitate şi o profunzime aparte. Este o lirică ce te obligă să străbaţi labirinturile memoriei – şi de ce nu – ale simţirii, pentru a-i putea desluşi înţelesurile. Paul Spirescu este unul dintre poeţii de o profunzime şi de un talent aparte, cu care numai „cei alesi” au fost înzestraţi. Fiecare încercare a sa este de fapt o reuşită, prin fiecare scriere poetul întregeşte patrimoniul operei sale. Spre confirmarea celor mai-sus amintite, autorul ne delectează „simţurile” cu o nouă apariţie editorială, cartea sa intitulată sugestiv: “Eu, adică umbra mea”, publicată la Editura Andrew din Focşani în anul 2009.  >>>>

Cu cât opera unui scriitor este mai bogată şi mai diversă – aşa cum se întâmplă în cazul proteicului Blaga – cu atât unghiurile abordării hermeneutice sunt mai numeroase, luminând adesea un aspect rămas în penumbră sau insuficient investigat. La impresionanta bibliografie blagiană s-au adăugat în ultimele decenii şi eforturile critice ale profesorului doctor Zenovie Cârlugea, începute în 1995 când a publicat eseul Poezia lui Lucian Blagaşi continuate în 2005 şi 2006 când i-au apărut volumele Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare şi Lucian Blaga – studii, articole, comunicări & interviuri, comentarii critice. Acestora li se adaugă recentul Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor, apărut în 2010 la Editura “Măiastra” din Târgu Jiu şi axat pe binefăcătorul aport al “muzelor” în conceperea unor poezii ultra-sensibile, dintre care majoritatea de dragoste. >>>>

Editorul-coordonator al ” Integralei Eminescu” (vol. VII-XVI) și, printre altele, bibliograful incontestabil al lui Ion Slavici (1973), Ion Agârbiceanu (1974), Lucian Blaga (1977) și Tudor Arghezi (2008), acad. Dimitrie Vatamaniuc, revine asupra vieții și operei ”astrului din Lancrăm” cu lucrarea: Lucian Blaga. Contribuții documentare la biografia sa și a operei (Casa de Presă și Editură ”Mihai Dascal Editor”, București, f.a., 264 p.). Volumul conține ”investigații documentare extinse” asupra unor momente importante din biografia intelectuală a lui Lucian Blaga, cu ”revelații varii de cercetător”. Sunt adunate în acest buchet / volet documentar materiale elaborate în ultimele trei decenii, unele publicate deja în periodice culturale din țară. >>>>

Jocul la ofsaid înseamnă în mintea mea că atunci când te loveşti de obtuzitatea conaţionalilor nu-ţi mai rămâne decât evadarea în nori, ca în visele copilăriei, când făceam salturi uriaşe, sărind la cer şi apoi plutind încet prin văzduh, deasupra lor, scăpând astfel de răutatea lumii înconjurătoare.

Nu credeam că am să ajung să scriu prefaţa unei cărţi autobiografice a lui Ionuţ Caragea. Este un fel de răsturnare a derulării normale a timpului. Sau poate că poeţii, arzând mai intens decât noi, ceilalţi, se consumă mai repede? La drept vorbind, eu am cunoscut la început doar poeziile autorului, de pe Google, acolo unde el s-a născut ca poet. Se pare că amândoi fiind din zodia berbecului, deci persoane cu o intuiţie foarte ascuţită şi cu multă iniţiativă, capabile să-i mobilizeze şi pe cei din jurul lor, am avut din prima clipă încredere unul în celălalt, aşa încât colaborarea noastră a dat fructe imediat. >>>>

Poezia lui George Lixandru din cele două volume amintite în titlul acestei cronici, apărute la Editura Antares, Galaţi, 2009, şi respective 2010,( volum în traducere bilingvă; în franceză de Paula Romanescu şi engleză de Petru Iamandi ), având prefeţe semnate de Dan Cristea şi Viorel Ştefănescu ne redecoperă un poet ce-şi pune întrebări asupra existenţei şi tot el răspunde prin transfigurări controlate de reflecţia lucidă turnată în metafore surprinzătoare.

George Lixandru este dotat cu  judecata gravităţii şi a încrederii superioară în rolul messianic al poeziei. >>>>

Profesorul de filosofie,psihologie,logică şi istorie George Baciu,autor a mai multor cărţi şi studii publicate ,redactor şef al revistei Pietrele Doamnei,din localitatea Domneşti,judeţul Argeş,secretar general al Ligii scriitorilor din România-Filiala Argeş,este din nou în librării cu un consistent DICŢIONAR cuprinzând agresiuni,bătălii,campanii,

Războaie din istoria lumii,din Mileniul al lll-lea î.Hr.-2 septembrie 1945.

Volumul de 399 de pagini cuprinde o prefaţă(Istoria lumii în evenimente de Acad.Gheorghe Păun),Cuvânt către cititor semnat de Autor,fişele evenimentelor înserate în ordine alfabetică şi cronologică,Bibliografie şi Index. >>>>

Cunoscutul om de litere Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor de expresie română de pretutindeni, cu sediul la Cluj-Napoca, este o personalitate culturală complexă şi proteică, care prin zecile de volume de poezie, proza,teatru, eseu, critică literară a îmbogăţit literatura şi cultura română.

Creaţia se naşte din căutare şi suferinţă. Autorul care pornind de la cele spuse de Constantin Tsatos: „Omul de cultură estre copilul durerii” mărturisea undeva în volumul Cu inima în palmă: „Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin înainte durere, chiar şi bucuriile. La baza edificiului de mai târziu, pe care l-am construit cu ajutorul creaţiei, se află o rană. Fiindcă şi atunci când construim o casă, un monument, producem o rană Pământului, prin săparea temeliei. Viaţa mea a fost consacrată artei cuvântului şi aceasta îmi aminteşte de rana care însemnă pentru mine începutul rodniciei şi, în final, bucuria lucrului bine făcut.” >>>>

Motto:  „Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii” (Artur Silvestri)

 Jurnalul lui Artur Silvestri, prima carte pe care devotata sa soţie, Mariana Brăescu Silvestri i-a  publicat-o postum /1/, cuprinde perioada 1 septembrie – 30 octombrie 2008, adică 50 de zile calendaristice, dintre care penultima (ziua de 29 octombrie când cărturarul a fost internat în spital, pentru analize în vederea operaţiei) rămâne neconsemnată. La prima impresie, jurnalul descrie mici întâmplări domestice care dau farmec vieţii noastre: minunea înfloriri vegetaţiei,  jocul valurilor Mediteranei pe coasta Sudică a Franţei, vânzoleala norilor, perdelele schimbătoare ale ploilor, întâmplări din lumea păsărilor şi animalelor cu suflete ingenue,  peisaje armonioase din Bucureşti (Parcul Cişmigiu, grădina casei, aleile din Parcul din jurul Palatului Scânteia), Corbeanca  etc.  Toate aceste pagini de jurnal (pastele în proză, intens liricizate) construiesc calme bijuterii stilistice ce par a spune că trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă de miracolul existenţei noastre. >>>>

Carmen Tania Grigore este „Vulnerabilă la stările de așteptare” și face „Dezvăluiri de septembrie” în „Odihna degetelor arămii” cu „ Parfum de îmbrățișare”. Ca „Expresii de dragoste ” și „Dor peste dor” în „Gest hieratic” are „Cerul din ochii tăi” și „Conștiința percepției” în „Starea de astenie” și „Amurgul mascat”. „Doar foamea de o rodie” și „Dorul din stele” devin „Faza de certitudine”.

În „Jurnal de spital ” autoarea  „Sufletul îl agață cu o agrafă de un înger”, „pulsul o ia înainte și îi deschide capacul unui ultim cuvânt” înscris în „Minutul de sinceritate”.

Acest volum editat sub semnul vibrației stărilor poetice reconstitutive construiește o scară către înălțimi astrale personale și personalizate. >>>>

Eminescu rezistă…

Cum vine asta? (Eminescu rezistă..). Ce, Eminescu e pur şi simplu un campion de atletism căruia, vrând-nevrând, cel care-i suflă în ceafă îi va lua locul pe podium mâine-poimâine? Aşa-i şi-n literatură, oare? Corifeii literaturii naţionale sunt ameninţaţi cu detronarea, ca-n sport, de la generaţie la generaţie? Dar chiar şi-n sport, unele ştachete n-au fost încă înălţate până la performanţa anterioară! Mai ştiţi vreo Nadia Comăneci, cumva? Şi chiar dacă s-a întâmplat să mai apară vreuna (pe mapamond, spre exemplu), aceasta a obţinut performanţa cu un alt stil, ori cu un alt echipament tehnic. Uneori cu …substanţe anabolizante, stimulative, ceea ce…nu se pune. >>>>

Mulţumesc pentru invitaţia de a participa la acest eveniment editorial de excepţie. Am oarecare emoţii pentru că, de obicei, eu nu am prea vorbit la lanări de carte despre volume de poezie, am vorbit despre tot felul de lucruri, mai puţin despre cărţi de poezie. Am primit cu oarecare emoţie această carte pentru că, în general, ca unul care, de vreo 40 de ani, consacru foarte mult timp citirii poeziilor de pretutindeni, din intreaga lume, adică, ajunsesem să fiu oarecum influenţat şi de o serie de ziceri ale unora şi altora cu privire la ideea, falsă că poezia traversează o perioadă de criză, o criză de idei, o criză estetică, o criză de artă poetică ş.a.m.d. Şi îmi imaginam, influenţat de astfel de ziceri, stereotipe, ale unora şi ale altora că, de fapt, şi poezia românească traversează o asemenea criză. >>>>

Este ştiut, Jurnalul ca şi specie literară a dăinuit din cele mai vechi timpuri. Strămoşii îşi aşterneau gândurile pe zidurile peşterilor, scrijelate cu pietre ascuţite, încă dinainte de inventarea scrisului şi cînd limbajul se reducea la un pumnişor de cuvinte, mai mult mormăieli şi ţipete de glorie atunci când vânătoarea sau răpunerea duşmanului era încununată de succes. Suportul material a fost şi el diferit, o dată cu trecerea veacurilor: scoarţă de copac, piatră, frunză, papirus, lemn, hârtie, celuloid, până la suportul virtual de astăzi.

Jurnalierii nu au fost neapărat scriitori. Ei au fost scribi la curtea împăraţilor, cronicari, iar în timpurile noastre, publicişti, memorialişti, eseişti.  Unii, scrupuloşi îşi ţin un jurnal întreaga viaţă, consemnând cu acribie, tot ce li se întâmplă pe fragmente de timp. >>>>

Ion Untaru revine în forţă cu un volum masiv de poeme. Paso doble este noua carte de vizită a poetului. Poezia de aici, scrisă în toate genurile, cu predilecţie pentru genul scurt, are dimensiunile unui masiv muntos, care conţine un zăcământ bogat (Vasile Moldovan).

Libertăţile pe care un poet şi le asumă în faţa codului lingvistic, rezidă în însăşi natura procesului creaţiei. Ion Untaru a înţeles că experimentarea ca o manifestare creatoare asigură aflarea drumului care-i va determina personalitatea artistică. De aceea, el scrie cu aplecare şi… dezinvoltură aforisme, poeme într-un vers, haiku şi poem propriu zis, cu rimă şi ritm în dulcele stil clasic şi în vers alb. „Nici un material nu este mai refractar decât prostia!” (p.84); Meditaţie: „Chemări nedesluşite spre oaza unui vis” sau Călătorul: „Cu felinaru-aprins şi drumul e mai scurt” şi două haiku-uri semnificative: Noapte senină/ insomnia mă scoate/ la cules de stele” (p.58) sau: „Primind o bucată de pâine/ cerşetorul/ întâi o sărută” (p.52). >>>>

Volumul de poeme K3. Maşina de citit gânduri se înscrie în seria cărţilor care creează toposuri fantastice pornind de la simple orăşele ori părţi mărunte ale lumii. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi extrem de variate în toate culturile: Edgar Lee Masters, cu Spoon River Anthology şi, în literatura noastră, Ioan Es Pop, cu Ieudul fără ieşire şi Pantelimon 113 bissunt doar doi dintre cei care exploatează acest model, în maniere şi măsuri foarte diferite. Nicolae Răzvan Mincu îşi plasează acţiunea în blocul K3 din Pantelimon, transformând realitatea într-o lume esenţial sacralizată. >>>>

Pe văile realismului contemporan. Unul dintre prozatorii iviţi în literatura valahă, pe văile realismului contemporan cu „confluenţe“ / „conexiuni“ în spaţiul agrest / rural, pare a fi Constantin Pădureanu, autor – până în prezent – al unor volume de povestiri şi nuvele – Minutul de la miezul nopţii (1989), Destine (1996), Gustul amar al exilului (1999), Judecata lui Dumnezeu (2004) etc. –, cărora li se adaugă „romanele“ Speranţa (1997) şi Ierusalimul împăcării (2009*).

Într-una din cele două prezentări ale problematicii prozei cultivate de acest autor (prezentări cu care Distinsul receptor este întâmpinat de pe coperta «Ierusalimului împăcării»), criticul literar Gabriel Coşoveanu arată că «Pentru Constantin Pădureanu, actul scrierii nu are niciun ingredient din zodia gratuităţii şi respinge afilierea la speţa violon d’Ingres, situându-se în orizontul responsabilităţii. >>>>

Rare sunt ocaziile, mai ales în societatea actuală, când un om manifestă generozitate şi sentimente sincere faţă de alt semen. Şi toate acestea în mod dezinteresat, din pură admiraţie şi prietenie. De altfel, prietenia literară ca şi concept, cunoscut şi trăit de generaţiile din falanga de aur a literaturii române, a ajuns un sentiment vetust şi depăşit în cele mai multe cazuri şi e ca o pasăre kiwi – cea fără de aripi – care umblă pe pământ fără putinţa de a se înălţa în văzduh, ca şi suratele ei înaripate.

De aceea, cu atât mai lăudabilă este iniţaitiva autorului Răzvan Ducan care a hotărât să pună la dispoziţia cititorului, un exemplu grăitor şi cât se poate de actual de prietenie frăţească actuală, cât se poate de frumoasă, care, în decursul anilor, s-a întrăinicit şi a rezistat până la dispariţia unuia dintre autori. >>>>

Despre cercetătorul Răzvan Alexandru Oţetea, profesor de istorie la Şcoala cu clasele I-VIII din Sascut – Bacău (ce ocupă funcţia de director a şcolii mai-sus amintite), am aflat de curând, cu ocazia invitaţiei primite la lansarea ultimei sale cărţi. Perseverenţa tânărului cercetător (născut în 1978) poate fi probată prin numeroasele studii şi cercetări ştiinţifice asupra controverselor istoriei naţionale, cercetări ce au fost publicate în diverse reviste din ţară (Revistele Variante, Acta Bacoviensia – Anuarul Arhivelor Naţionale Bacău, Agora ). Cu o profundă aplecare spre arheologie, Răzvan-Alexandru Oţetea se alătură echipelor de cercetători şi arheologi de prestigiu din ţară, încercând să dea la iveală aspecte mai puţin studiate ale istoriei naţionale. În studiile şi cercetările sale (poate şi datorită faptului că este strâns legat de oraşul Bacău) întreprinde, cu o deosebită minuţiozitate şi rigurozitate ştiinţifică, studii asupra istoriei acest important oraş de pe harta Moldovei. >>>>

Povestitor de lungă cursă fantastică. „Macronuvela“ / „Microromanul“ din care s-au publicat şapte capitole în «Uezen şi alte povestiri» (supra), continuă („în tele-serial“) să pună la dispoziţia Distinsului Receptor Valahofon, tot sub pseudonimul Snowdon King, capitolele VIII – XV («Capitolul VIII / Calul troian», «Capitolul XIII / Conştiinţa lui Uezen»,  «Capitolul XV / Întuneric şi lumină», cu „nucleul“ / „centrul de gravitaţie epic-fantastică“ în «Capitolul XI» care îşi circumscrie „subcapitolele“: «Remember», «Cartea Creaţiei după Democles», «Viaţa lui Uezen» şi «Revoluţia sexului» etc.), drept „urmare psiho-acţional-dramatică“, însă sub un titlu „mai fermecător“, Conştiinţa lui Uezen (2010*), având «Cuvântul înainte», Ionuţ Caragea, ori Un pariu câştigat cu literatura, de Dumitru Scorţanu, unde mai aflăm: «Ar fi fost de neconceput pentru mine ca după ce m-am lăudat tuturor că l-am descoperit (pus în valoare) pe poetul Ionuţ Caragea, să nu-l fi publicat într-un gen oarecum diferit. >>>>

Îmi aduc aminte că, înainte de 1989, unul din genurile (sau subgenurile, în opinia unor elitişti) li-terare de mare succes era epigrama. În pofida restricţiilor, riscurilor (inclusiv de suportare a rigorilor unei justiţii telecomandate de organele politice şi total obediente faţă de ele) şi a opreliştilor (nu puţine şi extrem de reale) cu care se confruntau autorii acelei perioade, întâlnirile la care participau şi epigramiştii (indiferent de mărimea talentului lor) se bucurau de un incredibil succes. În pofida prudenţei şi cenzurii autoimpuse, cei cu adevărat înzestraţi reuşeau să strecoare în textele lor şopârle care făceau deliciile ascultătorilor. Evoc, în acest sens, şedinţele lunare ale cenaclului ce funcţiona în acei ani pe lângă Clubul cultural al I.A.Bv., condus de harnicul ş neobositul Dumitru Stănescu, care, cel puţin pentru mine, erau un adevărat regal, nu atât pentru calităţile estetico-literare ale textelor citite (nu lipseau, desigur, nici astfelde calităţi, darnu cred că accentul er pus neapărat pe ele), cât pentru oportunitatea de a râde sănătos faţă de lucrurile strâmbe şi ridicole din jurul nostru. >>>>

1 Lirism escatologic

 Prezenţă sobră, cele 28 de elegii ficţionează între: grafica lirică severă; regretul optim esenţial; proiecţia spiritului într-un cosmos grav, adică – între elegie, linos /Grecia antică: incantaţie lirică a breslei ţesătorilor/ şi threne: cântece funebre, pe un fond de lyra, precum cele invocate de poetul Athenaios/.

Dar, în text, rezonanţa psalmică generală are menirea( mistului ) de a armoniza “epica” vieţii şi a morţii, încorporate – arhetipal – în părinţi .  E prezent principiul escatologic (egiptean) KA – acel “ dublu “ al eteratului: v. mama,  afectuos dispărută. Volumul se detaliază în tonusul restrictiv al misterelor orfice . >>>>

Există oameni care şi-au păstrat candoarea avută la vârsta ingenuă. În pofida vârstei venerabile, există oameni care şi-au păstrat sufletul intact, în ciuda nenumăratelor agresiuni de pervertire pe care sunt siliţi să le suporte toată viaţa, cu osebire, în timpurile din urmă, când nu a mai rămas picătură de frumuseţe morală în societatea în care ne cărăuşim existenţa.

Agresiuni pe toate căile şi canalele. Oriunde ne-am ascunde, agresiunea dă buzna peste noi, că de aceea e agresiune şi caută să ne acapareze trupurile şi sufletele, de nu mai rămâne un colţişor neîntinat. În atare condiţii, ce ar putea face un om care a primit o educaţie, al cărui suflet sensibil nu suportă vulgaritatea, miasmele pornografiei şi ale viciilor, devenite peste noapte virtuţi, care sunt aclamate şi postuloate prin toate mijloacele, ba au ajuns motiv de mândrie şi literă de lege? >>>>

Dedicată unui necunoscut Aurel R., placheta de versuri are trei părţi, Primele dimineţi, Ţinuturile sudului şi Desprinderi, prima şi a treia având  ca motto câte un catren, în limba engleză, din The Doors, My wild love, respectiv the Doors, My wintertime love.

Ceea ce frapează, în această carte de versuri, este asocierea sau implementarea unor elemente ale naturii (geografiei) româneşti, apa marină, ploaia, dimineaţa, iarba, păsările, peştii, frunzele, peştii, muşchiul verde, zăpada, gheaţa,noroiul, vrăbiile,livada de cireşi,  sau ale civilizaţiei urbane ,ziduri, ferestre, uşi,casa, podelele, tavanul, lanţul de la gât, scaunele, în  orizontul aşteptărilor, singurătăţii, dragostei, despărţirii, convieţuirii.

Remarcabilă este această dublare a simţurilor şi sentimentelor cu peisajul marin sau subacvatic, cu fenomenele naturii în anotimpul îngheţat. Chiar titlurile unor poezii sunt  datate în zile şi luni de iarnă (ianuarie, februarie), dar şi în martie, însă având „secretizat” anul prin XXXX, mijloc care evocă documente reale ale epocii actuale, eliberate cu unele rezerve privind protecţia datelor. >>>>

Motto: “Eu sărac cu duhul număr stele sfinte”

Mircea Istrate Dorin este –  printre scriitorii mureşeni, un adevărat fenomen. Nu numai prin faptul că a debutat târziu, abia acum câţiva ani, dar, mai cu seamă în acela că a constituit şi constituie, nu numai pentru spaţiul mureşean, o adevărată revelaţie. A adunat, de-a lungul anilor, atâta frumuseţe şi lirism în sufletul său, încât, atunci când acest adevărat vulcan a izbucnit, fluidul incandescenţei sale lirice s-a revărsat şi a cuprins cer şi pământ, ape şi aer, cu o efervescenţă care poate fi pusă doar pe seama harului nativ cu care a fost înzestrat şi care a stat la dospit, decenii de-a rândul. >>>>

Sufletul românesc a răbdat şi rabdă cu destoinicie toate necazurile şi nedreptăţile istoriei sau ale timplui prezent. Nu întâmplător cuvântul ”răbdare” nu a putut fi tradus în latină sau slavonă şi a rămas o marcă românească a reacţiei echilibrate în faţa vieţii. Și de unde poate veni această inepuizabilă răbdare a sufletului românesc dacă nu dintr-o cunoaştere aprofundată şi continuă a Sine-lui şi a legăturilor lui cu Natura, legături care îl integrează în marea istorie.

Volumul de poezii ”Căutări” semnat de  Angela Dina – Moţăţăianu, apare – fără pretenţia de a revoluţiona arta poetică-  într-un moment de decadenţă a decadenţei  în poezie. Am avut  perioada modernistă, a urmat necesara perioadă a decadenţei  modernismului, post-modernismul,  şi acum ne aflăm la o altă graniţă, necunoscută, pe care nu o pot depăşi micile zbateri de aripi (în)frânte  ale unor grupuri literare  fără identitate, fără program, fără putere. >>>>

Cartea intitulată: “ Calapodeşti (Vultureni) sau Punte peste veacuri”, Editura „Grigore Tabacaru”, Bacău, 2010 (248 pagini), poartă amprenta inconfundabilă a distinsului profesor de istorie Ioan Agache, fiu adoptiv al meleagurilor vrâncene, din nefericire, dispărut mult prea devreme dintre noi, în primăvara anului 2010, înainte de a-şi vedea proiectul finalizat. Ioan Agache, fiul Elenei şi al lui Vasile Agache, s-a născut la 25 noiembrie 1932 în satul Calapodeşti, fost Vultureni, din actuala comună Dealu Morii, judeţul Bacău. A învăţat clasele primare la şcoala din satul natal, după care a urmat gimnaziul la liceul Iorgu Radu din Bârlad. A urmat în acelaşi oraş Şcoala Pedagogică, devenind învăţător, apoi la Iaşi, în cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie. A funcţionat în învăţământ mai întâi ca învăţător, în localităţile situate pe valea Berheciului, ca inspector şcolar-şef al fostului raion Zeletin, regiunea Bârlad şi ca inspector şcolar al fostului raion Adjud, regiunea Bacău. >>>>

Ai zice că nu se întâmplă nimic în pustiişul câmpiei! Ai zice că doar şoaptele înnăbuşite ale zeului vânt îşi pot face auzite chemările. Până şi ecoul aţipeşte în iarba, a cărui tandreţe clatină cerul.

Dar în câmpie se poate auzi desluşit Glasul pământului, vocea lui misterioasă şi gravă. Pietrele nu stau locului, ele se mişcă după galbene licăriri de mirare, când focul ierbii aţipeşte la umbră.

Timpul îşi revendică drepturile deşi pe platouri agreste el manifestă multă răbdare. Îngăduie pietrelor somnul, ierbii mirarea, oamenilor să se închipuie boabele de mărgean ale ploii, stropind obrazul brăzdat al ţărânei. Până şi lumina capătă alt chip, altă aură. Ea se reflectă în uimirea pietrei făcând să se nască visarea. Umbrele nu-şi au locul. Plânsul e numaidecât zvântat în cuvintele care te iau pur şi simplu de mână şi-ţi arată panerul cu pâine. >>>>

Am citit cu întârziere şi curiozitate una din cărţile poetului hunedorean Liviu Ofileanu (« Corigent la fericire » – Editura Emia, Deva, 2003) care, deşi a apărut acum câţiva ani, mi-a permis să-l cunosc mai bine decât din sporadicele lecturi de pe situl de poezie „Agonia.ro”. Poetul este deţinătorul a numeroase premii literare (lista e lungă) şi ar merita atenţia unor editori care încurajează poezia tinerilor de talent. A publicat în numeroase reviste literare, internet şi este prezent în antologii şi caiete literare. Prefaţatorul Petru Poiană evidenţiază succint o biografie chinuită şi asumată, scoate în relief originalitatea poetului : „Pentru că tendinţa este de re-gândire a lumii, în viziune orfică, se folosesc alternativ şi în afara oricărei reguli dată de vreun context, ori de-numirea perifrastică, epifrastică, ori antidescrierea, falsa descripţie care, folosind >>>>

De ce poeţii obişnuiesc să se adune, să se numere şi să se împartă-înmulţindu-se astfel,  la ceas de taină, în jurul Vetrei, vechi ori nouă,  depănând cu osebire în serile lungi, pluvioase, istorisiri de neam, populate cu eroi legendari care s-au petrecut demult de pe aceste meleaguri, strânşi în chingile suspinului care numai  acasă îşi găseşte ogoiul?

Cu inima un ciob de vitral sortit rugului,  ei urcă ’naltul fumegând al Crucii, s-aducă arderi de tot Iubirii. Fără popas urcă spre Lumina tot mai aproape. Inima poetului incendiază poemul-lumină, afirmă Mariana Cristescu. Pesemne, ştie ceva, poate a auzit în somn „cântecul trecerii de pe urmă” al lebedei – în roşul amurg. Drum lung, cum să desluşeşti aproapele din departe? >>>>

Volumul de poeme K3. Maşina de citit gânduri se înscrie în seria cărţilor care creează toposuri fantastice pornind de la simple orăşele ori părţi mărunte ale lumii. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi extrem de variate în toate culturile: Edgar Lee Masters, cu Spoon River Anthology şi, în literatura noastră, Ioan Es Pop, cu Ieudul fără ieşire şi Pantelimon 113 bissunt doar doi dintre cei care exploatează acest model, în maniere şi măsuri foarte diferite. Nicolae Răzvan Mincu îşi plasează acţiunea în blocul K3 din Pantelimon, transformând realitatea într-o lume esenţial sacralizată.  >>>>

Un accident „banal” – fractură de femur, operaţie, proteză, recuperare, etc. etc.- mă izolează de lume de aproape trei ani. Nimic din ceea ce făceam înainte (expoziţii, spectacole, cronici de carte, jurnalism) nu-mi mai este la îndemână, doar „ODIHNA”- boală curată! Încă o dată m-am convins de adevărul că indiferent de dimensiunile marilor personalităţi dispărute şi „de neînlocuit”, Pământul se învârteşte şi viaţa îşi vede de drum…

În acest timp, „prietenul meu mai tânăr poetul” Ion Untaru, transformând moto-ul „Cunoaşte-te, înfrânge-te, jertfeşete-te!” în crez poetic, a izbutit să publice patru cărţi: Floare de lotus, Editura Semne 256 pagini, 2006; Fântâna în care se văd sufletele, Editura Amurg sentimental.196 pagini, 2009; >>>>

În rotirea curcubeului. Poemele din recentul volum, Delir în curcubeu şi alte poezii (2009*), de Ştefania Oproescu, stau sub streaşina-prismă de plexiglas a unui motto desprins de sub pana celui ce a simţit ca nimeni altul „presiunea luminii“, Ioanid Romanescu: «Lumina conţine culorile / Dar nu vopseşte ochii nimănui».

Din prezentările (de pe faţa a IV-a a copertei), datorate unei Sfinte Treimi a Criticii Valahe de Întâmpinare fără de Arginţi, alegem – pentru Distinsul Receptor de Poezie contemporană – doar două: mai întâi, pe cea care ţine de principiul energetic Yin, în caligrafia Valeriei Manta Tăicuţu, unde se subliniază că «Ştefania Oproescu se fereşte de butaforia contemporană şi,  >>>>

Motto: “Lumină, tu, mamă a mea!” Autorul-

Însăşi ideea de jongler presupune spectacol, arenă, scenă, cupolă, abilitate, dexteritate, echilibru, măiestrie. Sub cupola, de un azuriu nedefinit a Poeziei, Alexandru Drăghici ne prezintă un spectacol unic cu un personaj unic: Jonglerul de dimineaţă. De ce “de dimineaţă” şi nu seara, când au loc, îndeobşte, toate spectacolele? Pentru că autorul vrea să-l cunoaştem când n-a apucat încă să se machieze, să-şi îmbrace costumaţia de gală pentru spectacol, să-l vedem aşa cum e: în simplitatea expresivă a gesturilor şi cuvintelor genuine. Pe canavaua tot mai aglomerată (aş îndrăzni să zic – îmbâcsită de erori şi trivialităţi) a literaturii cotidiene, un poet înzestrat şi înveşmântat doar în lumina de sine, circulă “tot mai străin”, >>>>

Iată că, la Ionel Andraşoni, la cei 70 de ani, vremea vremuieşte timpul, cu ocazia  apariţiei volumului “A sosit şi timpul…vremii “(Antologie povestită, poveşti de antologie ), apărută la editura Napoca-Star, 2010, cu o prefaţă de Cornel Udrea, care printre altele, scrie: “Această carte vine dintr-o logică a necesităţii, sau o necessitate logică, în ideea de a-şi reconfirma locul şi rostul în lumea epigramei “.

Etimologic vorbind, timpul, venind de la latinescul tempus, este una din formele fundamentale de existenţă a materiei în mişcare, exprimând durata, succesiunea şi simultaneitatea proceselor realităţii obiective, iar vremea înseamnă durată limitată sau măsurată în ore, zile, fiind un interval, o perioadă şi răstimp. >>>>

Cristian Petru Bălan este fiul lui Tănase Bălan – profesor şi al Margaretei Bălan – învăţătoare (născută Vasilescu). S-a născut la Sibiu la 27 iunie 1936, dar a locuit mai mult în Prahova (la Ploieşti şi Boldeşti-Scăieni). Este căsătorit cu Dorina (născută Chivulescu) şi are două fiice, profesoare: Codrina – profesoară de limbile italiană-franceză şi Ozana – directoarea „Muzeului apelor” din Chicago. În 1954, a absolvit liceul “Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, unde a fost coleg de clasă cu pictorul Vladimir Zamfirescu şi cu scriitorii Bujor Nedelcovici, Alexandru Sincu, Mihai Negulescu şi Corneliu Şerban. A urmat Facultatea de Zootehnie din Bucureşti din 1956. Şi-a continuat studiile, absolvind Universitatea din Bucureşti, >>>>

Umblă în spiritualitatea noastră ortodoxă zicerea-avertisment: „toţi suntem datori cu o moarte”. Rumânul, adică daco-getul de azi, îşi vede de treabă între cele două infinituri, adică „îşi trăieşte viaţa”, mai întâi de toate instinctual, inerţial adică, după datinile şi obiceiurile tradiţionale, după cum „ a apucat din moşi-strămoşi, pentru care unii înţelepţi de-ai noştri zic şi azi: „suntem datori cu o moarte, dar mult mai datori suntem cu o viaţă!” >>>>

Poezia  are foarte multe forme de expresie şi fiecare poet încearcă să surprindă printr-o viziune proprie   cât mai multe stări, o gamă cât mai variată de sentimente dar cel mai des autorul încearcă  să lase cititorului un spaţiu cât mai generos de interpretare. Ambiguitatea este am putea spune un element util şi necesar al poeziei. Dar iată că din vreme în vreme, când poetul  lucrează prea mult timp cu noţiuni logice, poezia se transformă intr-un joc al intuiţiei, în care poetul conduce cu mână sigură cititorul exact către efectul dorit. >>>>

Cu un debut editorial, relativ recent, scriitorul Vasile Buruiană din Focşani, se dovedeşte a fi prolific, având 8 titluri de carte, în mai puţin de trei ani, cu o frecvenţă de două, chiar trei volume pe an. Dintre lucrările sale enumerăm: „Gânduri de dragoste”(2007), „Călător de drum de aştri”(2008), „La taclale cu Moş Tache”(2008), „De râs şi de voie bună – Anecdote”(2008), „Curiozităţi…mai vechi şi mai noi”(2009), „Epigrame, cugetări, proverbe, aforisme”(2009), „Dedicaţii pentru Eminescu de-a lungul timpului”(2010) Începuturile sale literare, îl dezvăluie ca pe un destoinic culegător. Vasile Buruiană culege, cu mult simţ de răspundere, tot ceea ce-şi poate găsi locul şi rostul într-o carte: glume, anecdote, epigrame şi aforisme. Abia mai târziu, autorul începe să-şi îndrepte atenţia asupra lucrurilor cu adevărat notabile, întocmind în anul 2010 o lucrare de tip antologic cu versuri dedicate marelui Eminescu. >>>>

O tristeţe fără de margini într-un ţinut plin de mister numit terra incognita, (tot aşa de bine s-ar fi putut numi noland – ţinut al nimănui) – unde „ochiul rămâne / treaz în asfinţit” – se degajă din cartea poetului Laurian Lodoabă, carte ce ar putea purta numele: un strigăt în chiasma lunii, o evadare din fiinţă, spre vegetal şi mineral „dintr-un ocean / înconjurat / de liane / fără ţărm / fără pietre / fără nisip / unde furtunile / se izbesc / de nervi şi atât”.

Şi cum să nu evadezi când simţi tot mai mult că eşti înghiţit, asimilat de această uriaşă „Concret Jungle” / unde oamenii au uitat / că vin din trecut /  It’s all about money! (***).>>>>

Volumul „Instincte canibalice”, semnat de poetul Liviu Ofileanu a apărut în colecţia „Raftul de poezie” la editura A.T.U. din Sibiu în noiembrie 2010. Coordonatorul cărţii semnează un cuvânt pe coperta a 4-a: „Avem în faţă un volum de poezie construit pe un schelet epic, cu subiect real şi asumat: subiectele se leagă şi converg spre un deznodământ, fără a fi însă doar bucăţi dintr-un lung poem în proză…”, (Mihai Curtean). Liviu Ofileanu construieşte cu premeditare un personaj care a existat în persoana unui poet mexican Jose Luis Calva Zepeda – el poeta criminal – de 40 de ani care se prezenta ca scriitor, poet şi dramaturg, alcoolic şi cocainoman care a ucis cel puţin trei femei. Presa mexicană a relatat că „s-au găsit într-o tigaie pe sobă, carne şi resturi de carne într-o farfurie pusă pe masa din sufragerie”. >>>>

Alăturarea a doi termeni financiari economici în titlul unei cărţi de publicistică, poate părea curioasă. Şi totuşi nu e întâmplătoare. Autorul a ales această sintagmă cu substrat contabil, metaforizând  voit datul real, întrucât adevărul e mult mai absurd decât îşi poate închipui mintea omenească. Fie şi doar conştientizându-l, simţi fiori reci pe şira spinării şi-ţi aduci subit aminte de toate facturile neachitate, de fisc, de penalităţi, dobânzi, lipsuri, austeritate şi vămi pe care omul comun trebuie să le depăşească în condiţiile unei democraţii îndoielnice când totul este pus, fatalmente, sub semnul banului, al contingentului material, lăsând foarte puţin spaţiu cosmicului, imaginaţiei  creatoare. Cu atât mai puţin oniricului, fanteziei, mitului, etosului. >>>>

Volumul „Poeme în culori/Poémes en couleurs”, publicat în anul 2010, la editura Nemesis din Montréal, conţine 22 de poeme în limbile română şi franceză. Autoarea, Carmen Doreal, poetă şi pictoriţă, a ales câteva tablouri personale pentru fundal grafic al poemelor şi nu a greşit. Cele două tipuri de creaţie se îmbină într-o armonie perfectă.

Înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „O altfel de ninsoare”, în care „altcineva locuieşte / pe dinăuntru / ireversibil”, Carmen Doreal ne face părtaşii jurnalului său liric: „jurnalul meu de poetă / mă risipeşte peste inima ta / la limita serii / mizând pe o singură noapte”. Cititorul se regăseşte de cele mai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masa tăcerii”, privind „asfinţitul… o rană / din care / o umbră a plecat”. Poezia în cazul de faţă este o tandră resemnare, o acceptare a compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoi acute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri, un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şi redobândită: „cred în tine, poezie / eşti prietena mea cea mai bună / în nopţile albe / îmi ţii empatică / volubilă companie / cred în tine poezie / îmi dăruieşti aripi complimentare / anticipând fericirea în sine / îmi demonstrezi că viaţa ar fi / un şir de întâmplări / declanşatoare” („Cred în tine poezie”).  >>>>

Aşa se întitulează volumul de sonete şi poezii de suflet, semnat de poetul bucureştean Viorel Martin, apărut în anul 2010, la Editura SEMNE din Bucureşti.

Autorul, ieşind din încorsetarea epigramei, din tipicul „buturugii mici” a literaturii, dânsul fiind creator şi de epigrame, a găsit „stele cu noroc”, ce nu sunt nici căzătoare, nici verzi, ci pur şi simplu sunt stele literare, versificări reuşite, în care se implică, dând impresia că se află el însuşi în multe din împrejurările create. Cartea este divizată în două capitole distincte şi anume  Lumea sonetelor şi Poezii de suflet,deşi consider că acestea se confundă, ambele fiind poezii de suflet, exemplificând doar  primele versuri  din sonetul NEROSTITE  ZĂPEZI: Sonetul îmi vindecă rănile când/ Tăişul vieţii adânc mă înseamnă… şi ultimele două versuri: Ce munte de piatră sau rază de stea/ Păstrează vreo urmă din trecerea mea. >>>>

„Răpitoare“ metalizate şi „clivante“ planuri naratologice. Al patrulea roman, Casa cu iederă (2010*), de Florin Logreşteanu (la apreciabile distanţe „orizontic-decantatorii“ de cele anterioare: Trepte – 1989, Inseparabilii – 1995 şi Labirinturi – 2003), îşi desfăşoară acţiunea – după cum subliniază cu „exactitatea admiraţiei“ şi distinsul critic / teoretician literar, Eugen Negrici – «pe fundalul evenimentelor care au premers conflictului balcanic dintre albanezi şi sârbi din ultimul deceniu al mileniului trecut; […] e vorba de un excelent roman al psihozei colective, care luminează subsolurile conştiinţei umane» (p. 4). >>>>

Binecuvântate vremurile când mai răsar  lirici care să-şi dezvolte modalităţile de expresie în aceste  rare specii ale Poesiei: sonetul, rondelul, pastelul, pantumul, –  considerate adevărate pietre de încercare pentru autori. Deşi aceste forme fixe au evoluat şi s-au diversificat  şi ele, au păstrat structurile de început privind normele de teorie a versificaţiei.

Şi nu versurile închistate-n canoane trebuie să fie  stricte, cu rimă perfectă, cu ritm şi prozodie desăvârşite, ci atmosfera, starea, tonul care înscrie poemul în speciile amintite. La fel cum, în poezia-blitz  tradiţional japoneză, de 17 sau de 22 de silabe, dispuse în trei versuri scurte, cu schemă precisă, numită haiku sau tanka – ceea ce primează e spiritul. >>>>

 „Binele ce mă aşteaptă e atât de mare, încât orice durere îmi e spre desfătare”. -Sfântul Francisc-

 Iniţiativa  de a traduce preţioasa lucrare  hagiografică a lui Anacleto Iacovelli, intitulată: „Vita di S. Francesco. Lo Sposo di Madona Poverta”,  (“Viaţa Sfântului Francisc. Logodnicul Domniţei Sărăcia”), apărută la Casa editrice Francescana, Assisi 2000, este una cât se poate de remarcabilă, deşi, despre Sărăcuţul din Assisi s-a scris o bibliotecă de cărţi valoroase, începând cu hagiografii contemporani ai sfântului, de-a lungul a aproape opt secole în care, cel mai răspândit şi mai puternic Ordin religios a cunoscut o înflorire fără precedent, fiind cunoscut pe întreg globul. Şi dacă astăzi, charisma sfântului Francisc este actuală, aceasta se datorează faptului că, metoda de trăire creştină propusă de el este în sintonie  cu viaţa însăşi, deşi în condiţiile contemporaneităţii învolburate şi acaparatoare, ceea ce a întreprins el este anevoie de realizat. >>>>

La prestigioasa Editură Citadela (condusă de omul de cultură, scriitorul şi ziaristul sătmărean AUREL POP), a apărut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorinţei”.

O poezie  senzualistă, estompând aluviunile raţiunii până la clarul şi limpedele Revelaţiei … „de fineţe” („fineţe” care eclipsează…însuşi „toiul” Revelaţiei!) – o poezie  de intuiţie feminină, cu reverberaţii elegante, în ambele cosmosuri – Creaţia Lui şi interiorul ei – şi atunci când discursul e proaspăt-declarativ, dar  chiar şi… „în reluare”.

La „tombola” poeziei cadariene se câştigă, facil,  „dorul” (uneori, şi el, mimat), iar nu furtuna oarbă a simţurilor şi patimii/pătimirii (de…”mlaştină”): „Raţiunea opacă nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlaştina pasiunii” (cf. Voiaj). >>>>

Iniţiere paradoxistă la Curtea Măiastrei şi a Elementului Foc, sau a „Împăratului Roşu“. Reprezentantul de marcă al refluxgeneraţiei postbelic-secunde (the Generation of Deep Clearness), poetul Nicolae Băciuţ, creator al unui relief liric inconfundabil şi indiscutabil – prin volumele: «Muzeul de iarnă» (1986), «Memoria zăpezii» (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989), «Nostalgii interzise» (Târgu-Mureş, Editura Columna, 1991), «Casa cu idoli» (Târgu-Mureş, Editura Tipomur, 1996), «Lumină Lină» (versuri pentru copii, Ed. Tipomur, 1999), «Manualul de ceară» (Ed. Academos, 2001), «Poduri de umbră» / «Hidak az arnyekok felett» (ediţie bilingvă, în valahă şi maghiară, Ed. Tipomur, 2001), «Solstiţiu la Echinox» (Ed. Tipomur, 2002), «Alb pe alb» (Ed. Tipomur, 2003), «Singurând» (2007) etc. –, relief al unui expresionism bine paradoxizat, dar şi autor al unor impresionante volume de eseuri, de jurnale de călătorie, de interviuri cu figuri celebre ale artei cuvântului, ale culturii contemporane >>>>

Destinul de prozator al lui  Toader T.Ungureanu s-a creionat, de-alungul anilor, odată cu scrierea prozelor şi romanelor sale:”Regăsiri în timp “, “Sub semnul Capricornului “, trilogia “Rătăcitorul ,( vol I-Triumful vieţii, vol.II-Destine şi vol.III-Dincolo de hăţişuri ), “Nu aştepta luna mai “, “ Condamnat la viaţă “, “Şi visele pot fi trăite “, ”Dragoste şi durere “, “Al cincelea anotimpă “ şi “De dragul ochilor tăi “.

Aceste proze ne descoperă un autor în întreaga sa splendoare barocă a imaginaţiei, având voluptăţi şirete pentru subiecte pline de miez, un narator cu viziuni neoplatonice, un degustător rafinat de înţelesuri pe care le culege pătimaş din viaţă.

În noul său roman”Cărările destinului “, redescoperim aceaşi înclinaţie  spre lirism şi introspecţie, povestire şi facondă. >>>>

O carte de versuri ca aceasta apare mai rar, mai ales ca autorul, poetul si scriitorul Gheorghe Porumbeanu traitor pe malurile Crisului Repede ale Cetatii Oradiei, nu este  la prima sa carte publicata, ci detine un insemnat palmares literar,

cu carti ce se impun, ca de exemplu, “Ora unsprezece”, “Visul Mariei”si inca altele cateva. De aceasta data poetul isi dezvaluie puteri creatoare demne de recunoscut si luate in seama, fiindca insasi acest titlu al noii carti “Natura moarta fara punct negru”contine, sau mai bine zis formeaza o metafora care aminteste sugestiv de acel “punct negru”ce se pune la incheierea unei expresii, a unei propozitii sau fraze. Cand, punctul negru nu exista, inseamna ca lucrarea se continua. Se afla aci insa o stare sufleteasca a autorului, care arunca o anume lumina, fiindca citind versurile din  aceasta carte, observam cum majoritatea lor izvorasc dintr-o lirica dureroasa, dar si constructiva in acelasi timp pentru autor, intrucat in final vom recunoaste un original talent, viguros, adanc expresiv. Miraculosul intern al autorului se poate percepe in versurile din chiar prima pagina a cartii: >>>>

 „În acel spaţiu de fibre de sticlă din care

creştea

pădurea de mărgele

trăia femeia paralelă.

[…………………….]

Aici ne dau timp prin ace.

Trei ace pe zi. Vrei, uite, mă înţep

aici şi-ţi dau

câteva picături din Timpul meu

dar o să devii paralelă…”

Monica Mureşan, Femeie la poarta raiului de sticlă, pp. 14, 16

Prezenţă aparent discretă în peisajul literar, din unele puncte de vedere, Monica Mureşan se „încadrează” cumva într-un „curent”, în tabloul liricii feminine de la noi, care s-a transformat pas cu pas. Astfel, sentimentele, imaginea/ imagistica învăluită în cuvinte care-i dăruiau o haină graţioasă, diafană, delicateţea, fie ea şi uneori „de faţadă”, tematica banalului, lucrurile/ aspectele „minore” s-au „convertit” înspre o expresie uneori chiar mai mult sau mai puţin masculinizată. >>>>

După volumele „Semănătorul de limite” (poezii, Ed. Litera, Buc., 1981), „Cocheta pasăre din ochi” (poezii, Ed. Anteu, Craiova, 1995), „Testamentul vesel” (poezii, Ed. Cugetarea Tigero, Craiova, 1997), „Shinto – calea zeilor” (haiku-uri, Ed. Sitech, Craiova, 1998), „Crily – floare de lotus” (haiku-uri, Ed. Sitech, Craiova, 2000), „Cuvintelnic aproape rebel” (dicţionar umoristic, Ed. MJM, Craiova, 2001), „Făt-Frumox din lacrimă de paradox” (eseuri, Ed. MJM, Craiova, 2004) şi „Năstruşnicitelnic” (paradoxuri umoristice, Ed. MJM, Craiova, 2007), scriitorul Janet Nică vine în vitrina cu cărţi a Literaturii cu o nouă apariţie editorială: „Baladă cu mioriţe” (Ed. Alma, Craiova, 2010). >>>>

Naşterea unui volum este o mărturisire de iubire, cu atât mai mult cu cât volumul de versuri Crotalul diamant (apărut în 2010, la Editura Sinteze) al doamnei Mariana Solomon Lazanu redă integral imaginea fiinţei morale a autoarei. A se proiecta într-o identitate textuală, a construi o lume care stă sub semnul imaginarului, iată nu pariul, ci substanţa unei poezii care, consecinţă a unei inteligenţe care se hrăneste din cultură, din melancolie şi damnare, nu lasă nicicând impresia vetusteţii sau a experimentului.  Este o carte care ne provoacă la o abandonare a comodităţilor diurne, lăsând urme adînci în conştiinţa noastră estetică. >>>>

 Cunoscutul si de multi indragitul realizator tv Ion Puiu Stoicescu este, din pacate, nu la fel de cunoscut intr-o alta latura a personalitatii sale creatoare, nu mai putin meritorie si nu mai putin stralucitoare decat cea dintai. E vorba de calitatea sa de scriitor. Desigur, prin natura sa, prima profesie este expusa vederii tuturor, in lumina orbitoare a reflectoarelor, in vreme ce a doua se savarseste in taina, in lumina blanda a singuratatii si, cel mult, in lumina artificiala a veiozei de pe marginea biroului. Acest lucru nu indreptateste, bineinteles, ignoranta multora care habar n-au ca pe lume exista si cei ce dau viata si perenitate cuvintelor, pentru ca asta face scriitorul: da durata celei mai efemere expresii a spiritului nemuritor, fixand prin scris vorba care moare aproape instantaneu cu nasterea ei si transformand-o in cuvantul rezistent la intemperiile si frivolitatile timpului. >>>>

 Moto: „… sufletul meu a învăţat să uite …”

 Un timp al plânsului şi al strânsului roadelor în potire de chihlimbar, un timp al culesului boabelor de rouă în căuşul de lună nouă…Un timp nedesluşit care se vrea nesfârşit… Cine să limpezească azurul,  cleştarul lacului, cristalul lacrimii, decât poetul? Are timpul vreun preţ, vreo legătură,  vreo comuniune  cu omul, în instanţa poetică?

Un titlu pe cât de incitant, pe atât de plastic formulat, după modelul proustian care plecase „În căutarea timpului pierdut”, apoi, „În căutarea timpului regăsit” şi chiar a rămas cu o…capodoperă a literaturii universale.  Este o sintagmă de care se lovesc toţi autorii şi nu numai creatorii, dar toţi oamenii apţi să gândească. >>>>

…Ca şi pe alţi mulţi amici de-ai noştri, scriitori de forţă – şi pe cel ce semnează şi se autointitulează, printr-un pseudonim literar fascinanto-heruvico-enigmatic, SNOWDON KING  (şi cine vom fi fiind noi, să ne luăm dreptul de a smulge vălul, de pe discreţia unui autentic şi puternic Duh artistic?!), l-am cunoscut doar pe Internet.

 Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum  de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, >>>>

Croitorul de poveşti” – Un copil călare pe-o buburuză, un croitor de poveşti, un armăsar alb cu două rânduri de aripi verzi, de pătrunjel. Iată lumea poveştii Martei Cozmin.

Un băieţel care, aidoma Alisei în ţara minunilor, se micşorează până la mărimea unei gâze ori creşte într-o secundă, până când atinge copaia uriaşă a unui nor. Un băieţel care nu ştie a croi poveşti şi pleacă în căutarea acelui tezaur fermecat al închipuirii. >>>>

Deşi nu o cunosc pe doamna Speranţa Miron de multă vreme, m-am declarat din prima clipă un admirator înflăcărat al domniei sale. M-au “izbit” în ureche (pentru că am vorbit mai întâi la telefon) o muzică sfioasă, dar plină de putere, vibraţiile persane ale unui suflet, care zâmbeşte chiar şi atunci când timpul picură sare peste rănile deschise, chiar şi atunci când un ochi plânge şi unul râde. Iremediabil cucerit de tonalitatea unei astfel de voci, am purces în vasta bibliotecă a prietenului meu – poetul Ionel Marin şi am primit o carte de-a Speranţei. Este o carte al cărei titlu m-a surprins plăcut, intitulată simbolic: “Unicul sens”. >>>>

Un mozaic de stări şi sentimente, de la bucurie maximă la tristeţe şi indignare te încearcă, doar frunzărind cuprinsul cărţii lui Răzvan Ducan, care a adunat între coperţi file de viaţă, file de istorie, file de cultură, file de suflet…

De la manifestările cultural-artistice la medalioane literare, exegeze, însemnări de scriitor, portrete, comemorări ale unor evenimente şi oameni „cari au fost” – la eseuri, marginalii, proteste, pamflete într-o paletă cromatică de nuanţe care transmit cititorului informaţii şi sunt menite să dăinuie, ele alcătuiesc, ceea ce îndeobşte se numeşte publicistică, gen care pe nedrept s-a socotit efemer. >>>>

Recent, a apărut sub semnătura lui Cristian-Claudiu Filip şi Vlad-Daniel Nistor lucrarea Negreni. Istorie, tradiţii şi legende, subintitulată Studiu monografic. Lucrarea beneficiază de o prefaţă semnată de prof. univ. dr. Aurel Codoban, fiu al comunei Negreni.

 Am avut posibilitatea, de-a lungul anilor, să consemnez şi să salut apariţia a numeroase monografii ale unor localităţi din judeţul Cluj[1], apreciind eforturile făcute de autorii lor de a scoate la lumină momente şi evenimente importante pe plan local sau regional, dar mai puţin cunoscute publicului larg şi, de ce nu, uneori chiar şi specialiştilor. Cei doi autori, dintre care unul născut chiar la Negreni, iar actualmente şi viceprimar al comunei, fac eforturi lăudabile de a aduce în actualitate o serie de informaţii relevante privind dezvoltarea şi evoluţia în timp a acestei aşezări, cunoscută în aproape toată ţara, dar şi peste hotare, datorită celebrului târg de la Fechetău, pe care-l găzduieşte de veacuri în perimetrul său. >>>>

Lectura este un dar plăcut – făcut fiecărui om, care-şi caută echilibrul în scrierile valoroase, prin care transpar emoţiile picurate din sufletul unui artist. Poţi descoperi scrieri ce aduc în atenţia publicului, lucruri nu atât nespuse, cât rescrise, resimţite sau mai bine-zis: reinventate. Ispitit de o posibilă reîntoarcere în timp, am regăsit cartea domnului Năstase Marin, intitulată “Fermecate obiceiuri”, Editura Şcoala Gălăţeană, 2005. O carte despre care s-a vorbit dar, despre care – cu siguranţă, merită să se mai vorbească. Lucrarea are 148 pagini alb-negru. Ea nu este ilustrată, dar acest fapt este compensat de descrierile în amănunt ale evenimentelor rurale, astfel încât în mintea cititorului se poate contura o imagine “tangibilă” a acestor evocări. >>>>

Dincolo de noapte nu poate fi decât aurora care anunţă ziua, Lumina, speranţa. În virtutea acestei aşteptări, noaptea devine suportabilă. Titlul acesta este deosebit de sugestiv.

Există, fiecare dintre noi a experimentat, momente faste în viaţă, care sunt menite a rămâne încrustate în suflet şi care constituie pietre de hotar pentru că dincolo de ele se întrevede o schimbare, o creştere, o înălţare, un punct de reper. O astfel de întâlnire a fost pentru scriitorul Nicolae Băciuţ, cea cu Nicu Caranica, la Freiburg, în Germania, socotită  “sub semnul Providenţei”, care a exercitat pentru ambele persoane, ceea ce se poate numi, “fascinaţie la prima vedere”.>>>>

Eram intoxicată şi oarecum scârbită de valul de cărţi de memorii apărut după revoluţie în care toată lumea se plângea cât de victimă a fost şi cât a suferit. Toţi năpârliseră peste noapte, s-au dezbrăcat de funcţia pe care au avut-o şi de privilegii şi dacă era la modă să strigi: Am fost victimă! Am suferit! strigau toţi ca nebunii. Cel mai tare cântau la corul acesta cei ce le-a fost bine în vechiul regim – adevăratele victime tăceau dintr-un sentiment de jenă şi pudoare: nu poţi să arăţi orice rană – căci voiau să prindă noul val şi să fie tot sus. Victime erau toţi cei pe care eu îi percepusem pe val în perioada comunistă şi nu mai înţelegeam nimic sau mă făceam că nu înţeleg. Victimă… victimă… victimă… peste tot pe unde mă uitam. Şi călăii!?… >>>>

Am constatat adeseori că scriitorul se identifică operei sale. Nu e de mirare, aşadar, că poemele, îşi cer dreptul şi chiar prind viaţă, revendicându-şi fragmente din biografia creatorului, au tendinţa să-şi dispute locul de frunte în viaţa lui.

Un poet este ceea ce rodul inimii sale este.

Când am deschis cartea lui Ioan Găbudean, imediat mi-am făcut o imagine despre personalitatea lui. Textele poetice îl dau de gol şi degeaba încearcă să se ascundă sub veşmintele lor suave şi învoalate. Chiar şi cu ochiul liber se întrezăreşte silueta inconfundabilă a poetului. Dar nu asupra acestui lucru am să stărui în cele ce urmează. >>>>

Dacă George Călinescu a alternat activitatea sa de istoric şi critic literar cu cea de romancier, iată că Stan V.Cristea cunoscut ca publicist şi mai ales ca istoric literar îşi lărgeşte evantaiul preocupărilor sale cu creaţii lirice, înmănunchiate într-un frumos volum ( din punct de vedere al esteticii şi tehnicii tipografice ) intitulat “Turla vederii “ apărut  la Editura RCR EDITORIAL, 2010, unind creaţii lirice pe care le-a numit poemozii, cu o prefaţă extinsă de Ana Dobre  care face o analiză profundă a acestei poezii. Titlul volumului ne aminteşte de turnul lui Maiorescu, dar turla lui Stan V. Cristea este simbolul ce protejează catedrala poeziei de unde eul vede şi în interiorul ei trăieşte .

Prezentul volum este structurat în trei cicluri coerente ce cuprind poemozii din volumele anterioare, şase la număr, din perioada 1969-1976. >>>>

Zilele acestea am întreprins o călătorie fascinantă pe aleile Paradisului. Prin intermediul unei lucrări monumentale care mi-a parvenit.

Cum poate fi altfel decât „monumentală”, o lucrare despre monumente? Şi nu orice fel de monumente, ci monumente de patrimoniu, biserici de lemn, avuţia spiritualităţii româneşti? Conservate ori mai puţin conservate, ele stau chezaşe la tâmpla ţărânii, înălţându-şi frunţile spre cer, de acolo de unde ar trebui să vină în zilele amarnice pe care le trăim, recunoaşterea, demnitatea, tradiţia, datina, credinţa şi speranţa omului într-o lume de nestricăciune. >>>>

            Privesc această carte ca pe un dar de preţ, ca pe un suvenir prelucrat din bobiţe de viaţă, încrustat cu podoabe culese din cele mai calde vibraţii ale sufletului. Suvenir de la un prieten drag, scriitorul Artur Silvestri.

În cea mai mare parte a lucrărilor sale, cărturarul Artur Silvestri a aşezat în prim plan omul. “Omul şi faptele sale”. A preamărit omul ca esenţă, ca model de urmat, omul care, prin iubire faţă de Dumnezeu şi cuvântul Lui Dumnezeu, prin darul creaţiei cu care l-a înzestrat divinitatea, şi-a dovedit adevăratul lui rost pe pământ. >>>>

            Noul volum de proză  semnat de Ioan Benche, intitulat “Colb de sat cu raniţă de soldat “, apărut la Editura Tipolitera, Cluj-Napoca, 2010, cuprinde 63 de povestiri despre viaţa oamenilor de la sat, inclusive cele de militar. Având o prefaţă de Ion Constantinescu şi o însemnare de Iulian Patca.

             Scriitorul a publicat poezie  şi proză în diferite reviste literare din ţară, debutând editorial în 1997 cu volumul de poezii”Jocuri de dragoste “, apărut la editura “Dacia “,după care au mai urmat trei volume de poezie şi proză.

             Din naraţiunile prezentului volum, structurat în două capitole: “Colb de sat “ şi „Raniţă de soldat”, scris în spirit melancolic, răzbate nostalgia după cântecul neauzit al creşterii ierbii, după mirosul crud al cânepii pusă la uscat pe garduri şi multe alte amintiri ce  reconstruiesc sub pana prozatorului imagini din anii copilăriei petrecuţi într-un sat din Ardeal, sau din perioada când soldatul îşi păstra scrisorile iubitei în raniţă. >>>>

Apariţia unei cărţi, este oricând un motiv de bucurie, mai ales când aceasta este o scriere nu lipsită de importanţă. Autoarea, născută la Adjud, pe 11 august 1978, este proaspăt licenţiată în ştiinţele educaţiei a Universităţii Bucureşti. Cartea are106 pagini alb-negru, cu ilustraţii şi este editată de către Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010. Fiind volumul de debut al autoarei adjudene Maricica Stroia, regăsim în el magia unui început, ce se întrezăreşte prolific şi util.  Scopul declarat, de însăşi autoarea acestei cărţi, este acela de a-şi pune la dispoziţie atât sieşi, cât şi cadrelor didactice interesate de acest demers, o carte de poezii, care să inventarieze câteva dintre temele ce se regăsesc în proiectarea activităţilor de tip integrat în grădiniţele de copii. Chiar şi numai datorită acestui scop declarat, cartea este insolită prin apariţia sa, dovedind încă o dată devotamentul faţă de misiunea de dascăl şi dragostea imensă pe care autoarea o poartă copiilor. >>>>

         Încă de la început impune respect şi sfiiciune menţiunea editorului despre volumul în cauză: Carte distinsă cu PREMIUL “ROMULUS GUGA” la Festivalul de Poezie “Romulus Guga, Ediţia 2010” –  ceea ce e, fără îndoială admirabilă. Iniţiativa editorului de a realiza o colecţie “100 – Cele mai frumoase poezii”, aminteşte de colecţia Editurii Albatros, “Cele mai frumoase poezii” – care pentru un autor, reprezintă puncte de referinţă, din care atât autorul cât şi cititorul se pot înfrupta, până la saţ, cu frumuseţe şi valoare. Personal, sunt unul dintre aceşti autori şi cititor în acelaşi timp,  care a păstrat colecţia intactă şi şi-a completat formaţiunea spirituală cu acele minunate cărţi editate cu generozitate de amintita Editură Albatros. >>>>

            Iniţiativa unor poeţi din diferite generaţii, coordonaţi de Simina-Silvia Şcladan, de aşi unii versurile  în antologii pe o temă foarte generoasă, privind viaţa şi miracolul ei, este de apreciat.

            În colecţia ”Din tainele vieţii “ a editurii “Lidana “, din Suceava, a apărut  până în prezent: “Spiralele vieţii “, “Drumurile vieţii “, “Mirajele vieţii “ şi “Izvoarele vieţii “, volume care unesc poeţi ce au abordat tema vieţii, privită şi trăită din diferite unghiuri de vibraţie ale eului.

            Ultimul volum apărut în această colecţie , intitulat, simtomatic, “Speranţele vieţii  “ se deschide cu un preambul semnat de autori, din care se  desprinde esenţa scopului acestui demers, unde se recunoaşte că poezia din această antologie sunt “adevărate lumini ce se aprind puternic deschizând calea spre fericire, fiind o prezenţă vie care  îndeamnă publicul iubitor de poezie le aibă pe noptieră sau în biblioteca personală“ . >>>>

            La mulţi ani, maestre”, este un text inedit al actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu. Manuscrisul mi-a fost pus la dispoziţie de Liliana Bogdaniuc, de la Teatrul Naţional din Târgu- Mureş, iar Magda Fiscuteanu, soţia actorului, şi-a dat acordul pentru publicarea piesei” – precizează Nicolae Băciuţ – îngrijitorul acestei ediţii, la sfîrşitul piesei, pentru ca lucrurile să se clarifice. Faptul că există oameni generoşi, de bună credinţă, promotori culturali care să se ocupe de opera celor dispăruţi este  admirabil. Pe de altă parte, notorietatea de care s-a bucurat actorul târgu-mureşean după primirea premiului de la Cannes, ar fi îndreptăţit forurile abilitate să se ocupe de creaţiile lui literare, mai ales că acestea vizau lumea teatrului şi a poeziei. E destul de frustrant că acest lucru se întâmplă doar după dispariţia autorului. Dar, mai bine acum decât niciodată. >>>>

    De la o vreme, încep a conştientiza dureros că am citit mult prea puţin pentru cele şase decenii bifate ca trecute pe răbojul grăbitei mele vieţi. Şi când folosesc verbul “a citi”, evident că mă refer la a te adăpa de la izvorul cunoaşterii umane. Omului i se oferă prin darul vieţii, în cazul că el conştientizează asta, revelaţia unei experienţe magice: însăşi existenţa. Din păcate, fiinţarea individului uman e una de o clipă. Căci, ce reprezintă un interval de şaptezeci de ani (speranţa medie de viaţă), raportat la dimensiunea timpului măsurat de orologiul cosmic?! În context, cât de lucid a trăit Marin Sorescu această caracteristică dramatică a condiţiei umane, regretând, la despărţirea iminentă de viaţă, că îi rămâneau multe cărţi necitite. >>>>