Joi, 23 septembrie 2010


În 1986, Artur Silvestri considera exegeza poeziei lui Zaharia Stancu inegală şi monotonă, monotonia venind din lipsa de pătrundere şi din gustul apologetic practicat până la moartea marelui scriitor (1974). După 1989, bibliografia s-a îmbogăţit prin studii mai ample şi prin lucrări cu caracter monografic care oferă îndrumări generale asupra operei. Cartea la care ne referim („Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu”) a fost scrisă în 1987 din dorinţa de a servi o operă evaluată până atunci mai mult conjunctural şi festivist. Născut în 1902, Z. Stancu a deţinut în timpul regimului comunist demnităţi înalte, precum redactor şef al unor publicaţii, director al Teatrului Naţional, membru al Consiliului de Stat, preşedinte al USR, academician. Ov. S. Crohmălniceanu îl consideră, alături de Adrian Maniu şi de Ion Pillat, un poet al sevelor pământului natal, cu o carieră literară gorkiană. Ca director al revistei „Azi” a adunat în jurul său generaţia tânără, ajutându-l să scoată în 1934 o „Antologie a poeţilor tineri”. A tradus din Serghei Esenin, uşurând percepţia poetului rus de către scriitorii români. A făcut jurnalism de stânga, ceea ce l-a dus în lagărul de la Târgu Jiu. Marian Popa a remarcat (în 1977) „înclinaţia păgână, de rit autohton, către comuniunea totală cu natura, pentru contactul primitiv cu realitatea”. >>>>

Despre arta narativă a prozatoarei timişorene Nina Ceranu s-au mai scris recenzii şi studii aprofundate de multă vreme, de către autori prestigioşi. Cu modestie şi smerenie mă opresc acum asupra versurilor conţinute în recentul volum, de poezie al autoarei.

Imnele neîntoarcerii – poartă pe coperta iniţială o imagine simbolică, densă în sugestii spirituale şi  din care cititorul este cuprins de o copleşitoare emoţie, greu de definit. O cale ferată părăsită, o poartă de tunel sugerând infernul din care nici o ieşire nu se întrevede…  Vegetaţia sălbatică ivită printre traverse duce gândul către o pustietate greu de suportat…

Din ferestruica turnului ideal de fildeş al poeţilor, criticul, – neavând acces la nici un fel de informaţii concrete despre ce anume a stat la temelia inspiraţiei artistice, – trebuie să se mulţumească cu ceea ce dau de înţeles enigmaticele versuri. E limpede că e vorba de o suferinţă copleşitoare, de o tragedie reală, cu care realitatea vie îl încearcă, deseori, pe nefericitul muritor. >>>>

Primul roman al lui Gheorghe Şoptirean , intitulat simptomatic, “Dorinţă împlinită“ , apărut la Editura ETA, 2009, este structurat în trei părţi şi “În loc de epilog”. Fiecare parte având  un număr variabil de capitole, în care autorul îşi dapănă amintirile în stil romanesc.Romanul încearcă, şi reuşeşte în parte, să se construiască asemeni unei fresce, policoloră, despre o parte a istoriei veacului trecut.Nu este de neglijat nici aspectele privind marea tragedie a românilor din Ardealul de Nord din septembrie 1940.

Firul narativ al cărţi urmăreşte viaţa copiilor lui Vasile Sălăgean, întors după patru ani  de pe front, rănit, şi al soţiei sale Veronica.

În următoarele capitole naraţiunea se desfăşoară prin povestirile bătrânului Vasile Sălăgean către nepotul său Tudor, băieţel născut într-o perioadă nefastă , în preajma declanşării marii conflagraţii  al celui de-al doilea război mondial. Interesante şi plastice sunt pasajele în care sunt descrise anotimpurile, ce se construiesc ca adevărate pastele. >>>>