Îngerii au zburat prin pădurea deasă cu aer rece de brazi înspre înălţimi care creşteau în fiecare dintre ei ca izvoare fierbinţi tulburând adîncurile pământului spre taine ascunse grijuliu de Împăratul Iubirii. Lanurile de grâu îşi amesteau respiraţia cu macii înfloriţi în pârga inimilor. Copilul deschise uşor dulapul[1] vechi, un scârţîit prelung se făcu auzit, şi înlăuntru, înşirate ca picături de ploaie pe o sârmă dintr-o curte ţărănească pe care stau înşirate scutece de copil în legănarea vântului de primăvară, paltoane cu blană pufoasă în care îşi înmuie mâinile avid, cu dorinţa unuia care a descoperit o minune şi în dulcea şi plăpânda atingere se pierdu în bucuria de a deveni în povestea de dincolo de ţărmul care îşi gonea în ritmuri afunde valurile spre un pământiu necunoscut. Dulapul îşi desfăcu aripile şi copilul simţi o uşoară amorţeală şi parcă îl fură somnul. Pe pajişte caii păşteau şi îndrăgostiţii îşi încolăceau braţele în bujorii ascunşi pe creste. Herghelia de cai de pe Parângul Mic fremăta, iar aripile îngerilor creşteau în nevăzut înnodând miresme care curgeau din azur, păsări alungindu-se ca raze vii, în timp ce ochii copilului sorbeau culorile dintr-un curcubeu ascuns într-o picătură de ploaie ce colora aripile îngerilor ridicându-se a doua oară.

Pana de scris s-a trezit dintr-o dată parcă zburlindu-se, aidoma zborului real pe aripă dezgolită, iar mâna era amorţită ca după un somn în care povara capului a apăsat-o în neştire. Secundele îşi măreau ritmul ca nişte bătăi mari în pereţii peşterilor. Îmi răsună în urechi glasul care curge fără astâmpăr: “Te vei simţi altfel dacă îţi imaginezi cai […] Poate că, după ce înţelegi, nu mai e de niciun folos. El scrie pentru că scrisul i se pare un lux, cu atât mai plăcut şi mai firesc cu cât numărul cititorilor şi cumpărătorilor este mai mic.”[2]>>>>