14 Iulie 2007 – VIORICA POPESCU: „STAMPE DE LUMINĂ“, Editura „Orientul latin“, Braşov, 2005, prefaţă de Ion Itu (Victor Sterom)

„Poezia Doamnei Viorica Popescu îşi soarbe esenţa, pe de o parte, din iubirea şi durerea strânse-n tesc, pe de altă parte, din întâlnirile binecuvântate cu Dumnezeu”. (Ion Itu)

Poemele din cel de-al optulea volum, semnat de braşoveanca Viorica Popescu, sunt de fapt o suită de tablouri ce evocă şi invocă, aproape în exclusivitate, adoraţia pentru semeni şi Dumnezeu. Calitatea morală a acestor poezii rezidă în tensiunea emoţională ce conferă un înalt tonus de autenticitate. Importantă mi se pare a fi la poeta Viorica Popescu, febra confesivă, cu toate ritualurile imaginate în jurul ceremonialului, moment al rugăciunii şi al mărturisirii. Altfel spus, aceasta poezie vine din descărcarea sufle­tului în culisele vieţii; poezia unor tensiuni ce strălucesc (dau lumină) pe traseul dintre firul „alb-roşu“ al existenţialului şi cel „alb-albastru“ al textului ce se „naşte“ aici din acu­mulări şi fragmente dintr-o realitate interioară.

„Copac de april / – timp înflorit / cu trompete albe / în flori / şi polen zburător / aruncă cu vrăbii în cer. / Pământul / miroase / a pâine / în germeni de grâu / Pe cer norii tronează / coşurile încă fumegă / şi-i concurează / – le pufăie-n nas / fi calmează. / Semn de logodnă / între cuvânt şi pământ / oameni şi dans de cocori / – ceruri de floare“ (pag. 55)

Sub acest cer înflorit, ţinut într-o privire – oarecum – melancolică, se manifestă o natură umană, cu o dispoziţie de cunoaştere, care se aplică în virtutea unui reflex estetic pe tema realului imediat în faţa căruia sufletul său de poetă vibrează cu cea mai mare intensi­tate încât, am putea spune, că este singura realitate care o impre­sionează.

Este, dacă ne dăm bine seama – posibilitatea de a merge „dincolo“ şi „dincoace“ de iubire de Dumnezeu.

Cultivând ideea… ceea ce ni se pare destul nu e îndeajuns, poeta Viorica Popescu se înscrie cu această carte în sfera liricii cu te­matică religioasă. Metafora este densă, expresia distilată, sunetele precum sticla, armonioase, discursul poetic se consumă pe reacţii meditative.

„Când mi-e dor de-acasă, / îmi scot poza verii / din rucsac / şi-o privesc dinspre Colină / luându-o pe Calea Soarelui / de miere, / pe poteci pavate în roşu, / galben şi verde, / maroniu de foioase / efe­mere. / Mai târziu / urc la Troiţa Eroilor / şi-mi umplu pieptul de ozon, / apoi sar cu parapanta / voit interioară / de la Tâmpa / şi dispar direct / în poveste…“ (Soarele de miere)

VICTOR STEROM