Conform obiceiului deja înstăpânit, Paul Polidor nici nu ne mai surprinde prin noul său volum de versuri*. Nu ne mai surprinde în sensul că rămâne acelaşi glas răzvrătit – pe bună dreptate – al Cetăţii. O Cetate pe care o surprinde aproape în cele mai mici amănunte cu aceleaşi tare care o domină şi o îndurerează. Şi, o dată cu ea, e îndurerat şi glasul Poetului. Simţi în versurile lui Polidor o durere mocnită, o revoltă pe care uneori o transmite sfâşietor, alteori condeiul i-o ia înainte şi o urlă pur şi simplu. Pentru cine are urechi de auzit… Probabil că ,,aceia,, chiar nu au urechi, lucru dovedit cu destulă prisosinţă în ultimii 20 de ani de chinuri şi de neîmpliniri.         >>>>