Dacă ar fi să ne luăm după titlu şi subtitlu, ce poate fi mai liniştitor, în eventualitatea unei  catastrofe, decât acoperişul de rugă al ultimelor sonete de dragoste (închipuite sau nu) – ale mileniului abia părăsit, acoperiş pe care, „zăpada timpurie” sau cea bătucită de cizmele veacurilor, rămâne – cuşmă albă – de veghe, ca pe Olimpul zeiesc, acolo unde se adună nemuritorii care şi-au înscris numele în Cartea Vieţii. Acoperiş „în lăcrimat de pleoape”, acolo unde nu ajung valurile  cereşti şi cele pământeşti din Ţara luminii, unde „nu-i dogoare şi nici vânt”. >>>>