(Versuri – Bucureşti, Criterion Publishing, 2005, 80 p.)

 

Cea de a şaptea carte de versuri a scriitorului Constantin Hrehor oferă cititorilor o lectură cu o bogată încărcătură filozofică. „Îmi las pe masă mâinile/ să gândească“, spune, poetul, într-o poezie de încheiere la acest volum şi dintr-o ţi se relevă simbolistica gestului. Mâinile care aştern pe hârtie fiecare imagine zămislită de creier; mâinile-prelungiri ale minţii, ale gândului, fără de care n-ar exista opere de artă, frumosul zămislit de om, n-ar exista omul – formă supremă a creaţiunii. Mâinile poetului, lăsate slobode să „gândească“, să încredinţeze hârtiei frământările existenţiale ale poetului, neîncrezător în finalitatea demersului său. (“…scriu/ de parcă nu ar fi pe pământ scrisul/ pe suluri lungi de răcoare/ faţa brăzdată mă deconspiră/ rob la vechiul scripete sub care/ reaşezăm în tipar utopia“). Fiecare poezie este o provocare la meditaţie, gândurile încifrate în vers dezvăluie neliniştile poetului, căutarea unor răspunsuri la întrebări rostite sau numai sugerate. Cu cât înaintezi cu lectura, cu atât ţi se dezvăluie zbuciumul interior al unei fiinţe pătrunsă de o iluminare lăuntrică. Şi-atunci nu poţi decât să-i dai dreptate cronicarului Marius Tupan, când enumeră printre caracteristicile poetului şi: „Provocarea metafizică, o căutare în sine şi pentru sine, surprinderea unei anumite rătăciri în timp a semenilor, într-o lume atât de pestriţă şi de coerentă“. Încheiem aceste scurte rânduri închinate unei cărţi de poezie adevărată, cu versurile (reproduse şi pe coperta a IV-a), care sintetizează, în fapt, o filozofie de viaţă: „Un cuvânt trebuie/ numai unul şi toate cele de dinainte/ se preschimbă în ce nu se schimbă./ dar nu cuvintele sunt încoronare,/ îndurerarea-i coroană !/ pentru ce atâtea ceruri deasupra, sub orizont atâtea întinsuri/ când noi încăpem doar în noi ?“.

 

EMIL SATCO

Anunțuri