Puţini mai sunt, din păcate, aceia care l-au mai prins în viaţă pe preotul Petre Petroşanu din parohia Măgura – Mihăeşti, judeţul Vâlcea: cei născuţi prin anii 1920-1930 au fost cununaţi de el; cei născuţi prin anii 1940-1960 au fost botezaţi de el.Şi mai puţini sunt cei care l-au cunoscut pe Dragoş Petroşanu, fiul lui, născut la 21 ianuarie 1915, la Măgura, absolvent al Facultăţii de Istorie, profesor secundar la Şcoala Buftea – Bucureşti, concentrat în cel de-al Doilea Război Mondial, căzut la Odessa, la 16 octombrie 1941, la numai douăzeci şi şase de ani şi câteva luni, fără să-i cunoaştem locul de îngropăciune, în cimitirul satului natal existând numai crucea de piatră ridicată „Spre pomenirea fiului nostru…“.Grea trebuie să fi fost, pentru tată şi mamă, pierderea fiului lor care începuse, de tânăr, un studiu temeinic al istoriei, publicând în reviste de prestigiu, alături de: Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, P.P. Panaitescu, Ioana Rosetti, Aurelian Sacerdoţeanu, C.S. Nicolăescu-Polpşor. Grea trebuie să fi fost durerea părinţilor şi prin anii ’50, când, de teama bolşevismului, din casa parohială vor fi trebuit să dispară, în focul sobei, manuscrisele şi revistele în care au fost publicate cele câteva studii din istorie ale tânărului cercetător (Părinţi arzând articolele fiului!).

Personal, nu am avut linişte până nu le-am cules din presa vremii (pe cele de care am luat cunoştinţă, prin trimitri) şi am reuşit să le redăm în lumina tiparului, între copertele unei cărţi, de data aceasta.Ne vom întâlni cu Dragoş P. Petroşanu – nu numai la crucea din cimitirul satului şi nu numai cu numele său scris pe Monumentul Eroilor de la Măgura, ci îi vom citi gândurile în rândurile unei cărţi, luând aminte la cât sunt de trecătoare toate. Cărţile rămân!

Am reprodus în cartea „Sfântul Grigorie Decapolitul din Mânăstirea Bistriţa – Vâlcea şi alte studii din istorie“ originalele publicate între anii 1937-1942, în revistele: „Arhivele Olteniei“, „Revista Istorică Română“, „Revista Arhivelor“, „Oltenia. Documente. Cercetări“, „Hrisovul“, „Biserica Ortodoxă Română“, îndreptând tacit cele câteva greşeli de tipar şi de ortografie ale vechilor tipografi.

Trebuie să fi fost fascinant acest tânăr cercetător care, în vacanţe, în loc să stea în cuibul cald al părinţilor săi de la Măgura, pleca la mânăstiri să transcrie acte vechi din condici sau rămânea la Bucureşti, la arhive, în lumina manuscriselor. A trăit o viaţă scurtă, dar încărcată cu „zile de aur a scripturilor române“. A trăit o viaţă scurtă, dar încărcată cu „zile de aur a scripturilor române“. Strânse laolaltă, articolele denotă un spirit studios ce s-ar fi dezvoltat permanent. Dacă nu ar fi dispărut prematur, ne place să credem că ar fi devenit un mare istoric contemporan. În zilele când se lucra această carte la Tipografia „Offsetcolor“, din Râmnicu-Vâlcea, l-am aflat pe Dragoş Petroşanu în: David Hugh Farmon, „Dicţionar al sfinţilor“, Bucureşti, Editura „Univers enciclopedic“, 1999, traducere din ediţia engleză „Oxford University Press“, la p. 244, la BIbliografia Sfântului Grigorie Decapolitul.

Prefaţa cărţii, semnată de prof.univ.dr. Alexandru Popescu-Mihăeşti, consemnează viaţa puternic religioasă şi culturală de pe meleagurile vâlcene, cu multe referinţe la cel care a fost preotul Petre Petroşanu din Parohia Măgura, comuna Mihăeşti, până în anul 1971, după o păstorire de 56 de ani a măgurenilor, identificându-se cu sufletele enoriaşilor săi, avându-l cântăreţ la strană, o vreme, pe Gheorghe Popescu, tatăl actualului prorector al Universităţii „Spiru Haret“.

Cartea mai conţine o „Scurtă prezentare a Bisericii Parohiale Măgura“, semnată de preot iconom stavrofor Grigorie Ciucă, un document „Comuna Mihăeşti la anul 1941“, extras din „Viaţa bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei“, 1941 şi un portret al preotului Petre Petroşanu, scris de preotul Gh.N. Cârstoiu-Frunzaru şi publicat în „Îndrumător Bisericesc“, Episcopia Râmnicului şi Argeşului, 1984.

Coperta a IV-a a cărţii conţine un text semnat Aurelian Sacerdoţeanu, cel care, la {coala de Arhivistică, l-a îndrumat şi susţinut pe tânărul istoric. Iată textul necrologului, publicat în „Hrisovul“, II, 1942, p. 225: „Abia ne-a predat manuscrisul studiului despre Hurezi sau Români („Hrisovul“, I, 1941, p. 192-209) şi tânărul nostru absolvent a plecat pe front în timp ce-i făcusem recomandarea pentru ocuparea unui post la Arhivele Statului din Craiova. Din linia de luptă am primit adesea ştiri de la el. Se gândea totdeauna la arhive, cercetării cărora se devotase cu totul. I-a fost dat să cadă însă în lupta eroică de la Odesa la 16 octomvrie 1941, ultima zi a eroicei epopei româneşti de la poarta Basarabiei.

Elev distins şi pasionat cercetător al trecutului Olteniei sale, Dragoş Petroşanu nu şi-a risipit timpul. A folosit fiecare moment spre a aduce un act nou, o interpretare serioasă. Astfel a dat la lumină: „Schitul Lipovul din judeţul Dolj“ („Revista arhivelor“, III, 1939, p.366-375). „Câteva acte vechi din Păuşeşti-Măglaşi (Vâlcea)“ („Oltenia, II, 1941, p. 141-145), „Câteva schituri oltene necuoscute“ („Arhivele Olteniei, IX, 1940, p. 31-36; XX, 1941, p. 128-138 şi „Data Evangheliarului dăruit Mânăstirii Bistriţa de către Marcea Postelnicul“ („Revista Istorică Română“, VII, 1937, p. 395-397). Era un început deosebit de frumos, acum pentru totdeauna curmat.În afară de ceea ce a putut da, strângea material pentru o monografie documentată a Mânăstirii Bistriţa din Vâlcea şi pentru lista de peceţi ale banilor Craiovei. Ar fi bine dacă această muncă de ani de zile va fi revizuită şi dată la lumină. Publicaţia de faţă stă la dispoziţie pentru a păstra mai departe între noi amintirea bunului şi preţuitului nostru elev mort pentru patrie.“

Nu ştim cum ar fi vrut Dragoş P. Petroşanu să se numească prima sa carte, care este aceasta, însă noi i-am dat titlul cu gândul la El şi la Ea. Am alcătuit totul în ideea că această carte se adaugă unor rafturi de istorie şi ne vorbeşte în graiul propriu, „graiul vechilor cazanii“.

FELIX SIMA

Anunțuri