Poemele din volumul „De la Anna la Caiafa” (Editura Ardealul, 2007), scrise în dulcele stil clasic, au o tematică generoasă: filosofie, religie, dragoste şi moarte, destinul creatorului şi actul de creaţie ca ritual mistic, punte de legătură între sacru şi profan. Construcţia uşor clasicizantă şi tonul mărturisitor îşi găsesc explicaţia într-o credinţă aproape uitată în rolul cathartic al scrisului: cel ce compune parcurge treptele iniţierii ontologice, se purifică, penitent, caută iertarea şi relaţia pierdută cu divinitatea, după care urmează iluminarea,comunicarea propriu zisă, ascultarea şi refacerea, prin discursul liric, a gestului creator originar: „M-aştern la drum cu vrerea de-a străbate / Prin taina grea, ca printr-un vechi descânt, / Prin lumile în mine sigilate…// Dar nu e cer deasupra-mi, nici pământ; / Doar umbra se întinde peste toate / Şi e Cuvântul pus peste cuvânt!” („Doar umbra”).

Aşezate în trei cicluri („La poarta înserării”, „Perdelele nopţii” şi „Printre silabe”) elegiile molcome ale lui Adrian Erbiceanu pornesc de la ceea ce este iluzoriu, fragil şi perisabil: valul, spuma, umbra, visul, dorul, pentru ca, după trăirea dureroasă a discrepanţei dintre realitate şi aspiraţii (Mă poartă, uite-aşa, o unduire (…) / Între ce vreau şi ce am să găsesc”), să se ajungă la echilibrul clasic dintre bine, frumos şi adevăr. Poetul rămâne îndrăgostit de formele perfecte împodobite în straiul sobru şi elegant al figurilor de stil tradiţionale: „Ca lacătul ce nu se mai descuie / când ai nevoie şi-l înfrunţi febril / în braţe te strângeam ca pe-o statuie / care ardea în simţul meu tactil” („Ca lacătul”); metafora eminesciană a iubitei ca statuie de marmoră, sugerând perfecţiunea şi răceala, este transferată în câmpul semantic al focului, procesul incluzând sinestezia de tip modern, pe care nici chiar poeţii cu alte gusturi estetice n-o refuză.

Obsesia spaţiului închis, neliniştea şi neîncrederea au în contrapondere

„fereastra luminată”, credinţa în ordine şi în linişte – condiţii necesare şi suficiente pentru aflarea Căii; un uşor ermetism semnalizează, din când în când, pericolul în care se află cititorul: acela de a trece prea uşor peste versuri, citind numai în planul de suprafaţă şi ignorându-l pe cel al semnificaţiilor ascunse. Uneori, Adrian Erbiceanu exilează în metatext un mesaj destinat doar iniţiaţilor, dar, aşa cum se întâmplă în cazul poeţilor cu talent, procedeul nu uzurpă bucuria simplă a lecturii: „E-o ordine – o Ordine în toate, / Un Solitar – în drum spre împlinire – / Dă semn evocator de libertate…/ Dar câte nu zvonesc a risipire?!…” („Semne”).

Lumea ca teatru, culisele, mâna nevâzută ce trage sforile şi statutul de marionetă într-o vale a plângerii cu ciclicitate istorică spiralată sunt teme de meditaţie şi, totodată, elemente de construcţie; poate că, pentru receptarea poetică modernă, prezenţa mai multor simboluri într-un singur poem, arhitectura barocă a figurilor de stil, precum şi redundanţa cultivată ca procedeu artistic pot părea preţios-artificiale, aşa cum pare orice bijuterie prea îndelung şlefuită: percepi numai efortul, nu şi arderea lăuntrică a artistului, tulburarea lui din momentul când s-a născut ideea: „Îmi cad pe clape notele răzleţe – / Eresuri strecurate prin cuvânt; / Lumina când mă scol îmi dă bineţe, / Dar sunt luat de ape şi de vânt. // Un fel de dănţuire-nvolburată, / Ca vremea care arde în imberbi, / Îmi arde răsuflarea ferecată / De ale clipei otrăvite ierbi. // E valea mea, laguna mea, e marea / E liniştea ce străjuie cu foc / Speranţele în care desfătarea / Îşi caută şi nu-şi găseşte loc; // E presimţirea mea neîmplinită / Ori sunt doar nişte jocuri de opal? / E patima ce trage obosită / Ca barca înecatului la mal? // Că tot ce-am căutat în legi nescrise / – Va fi oare cândva să şi găsim? – / Stă în balansul porţilor deschise/ Care ne joacă-n rosturi, legitim…” („Căutare”).

Înserarea este conotată ca trecere şi moarte, treptele ei marcând urcuşul anevoios, acceptarea târzie şi silită, nevoia de a şti cu siguranţă că mai există ceva dincolo şi întrebările menite să nu-şi afle răspuns în plan fenomenal: „Din adâncimi – pe ape dispersate / Ce-şi cată vad să-ncalce alt hotar – / Călăuzit

de-un simţământ primar, / Sui treptele-ntrebării ferecate. // La poarta înserării gândul bate. / Incertitudini – trepte de altar – / Grăbite se preling pe minutar: / Nimicnicie şi…eternitate! // Aşa adun corvoadă la corvoadă, / Inscripţii – tăinuind aspru consemn – / Vizibile, când n-aş vrea să se vadă. // Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn; / Doar ghemul care singur se deznoadă / Să-mi lase mie, şi pe toate, semn” („La poarta înserării”). Sonetele de acest tip (petrarchist-danteşti), de o muzicalitate perfectă, reuşite ca formă şi transmiţând o viziune amară asupra destinului pământesc al creatorului de artă, sunt destul de rare în volum. Adrian Erbiceanu preferă madrigalurile ori poemele de meditaţie nesupuse în formă fixă, care-i dau posibilitatea unei desfăşurări emoţionale incandescene. Între iubire şi moarte diferenţa fiind nesemnificativă, este greu de spus unde se termină madrigalul şi unde începe revolta metafizică; din îmbinarea celor două planuri rezultă nota particulară a poetului care, deşi umblă pe drumuri arhicunoscute, reuşeşte să-şi păstreze prospeţimea mirării, ingenuitatea percepţiei, aceasta în ciuda a ceea ce deja am amintit ca fiind o meditaţie lucidă asupra statutului ontic al creatorului de frumos.

Ciclul „Perdelele nopţii” reia temele din „La poarta înserării”, numai că, de data aceasta, privirea peste, aşteptarea, bănuiala se transformă în privire dinlăuntru, certitudine şi renunţarea la speranţă / visuri deşarte. Ceea ce transmit versurile poate fi înscris în romantismul elegiac eminescian: elementele de decor se interiorizează, primesc semnificaţii morale şi ajută la conturarea unui univers personal în care nimic nu mai este ceea ce pare a fi. Desemantizarea / semantizarea termenilor se produce după mecanisme ce nu mai au la bază normalitatea, conformitatea cu vreun model ori cu rânduiala. Cuvintele-obiecte sunt înlocuite de cuvinte-stări / atitudini / procese psihice, din interconexiunea lor rezultând un profil de personalitate poetică. Alunecarea, plutirea, umbra şi valul trimit la o percepere dinamic-voliţională a propriului univers: „Născuţi întru durerea ce atestă / deşertăciunea timpului pierdut, / În tâlcuri vorba scapără modestă, / Paşii ne sunt mereu la început…// Alunecăm ca umbrele pe ape / Spre largurile care ne ascund, / Cu fiecare clipă mai aproape / De liniştile cele fără fund… // Ne rătăcim în noi pe o cărare, / Al cărei capăt dă în infinit, / Mânaţi de vechea vieţii întrebare…/ Răspunsul însă oare l-am găsit? // Umblăm prin noi nădăjduind lumina / Cu paşi mărunţi şi veşnic visători / Neştiutori că-n noi rodeşte vina / Celei mai vechi, celei mai dulci erori…” („Ca umbrele pe ape”).

„De la Anna la Caiafa” este o expresie a incertitudinii poetului, a neputinţei lui de a se lăsa locuit de mituri, de a alege dintre variante pe cea mai apropiată de dimensiunea lui lăuntrică. Un sonet intitulat „Cabală” transmite starea de nelinişte, de căutare, precum şi încercarea de a scoate la lumină, din stratul subliminal, a ceea ce este arhetipal, profund misterios şi stabil: „Mă răsuceam prin lumea siderală, / Pe patul ancestral de muribund, / Ca într-o vrajă neagră, colosală, / Bizară, pradă unui vis profund. // (…) O linişte adânc – transcendentală, / Odihnitoare-n plinul ei rotund, / Mă-nvăluia, luându-mă în poală, // Cerându-mi cu tăcere să-i răspund. / Şi în tăcerea lumii abisală / Cădeam prin mine-n mine să m-ascund”.

În ultimul ciclu, poetul scăpat de „forfota înserării”, de naufragiul clipei, trăieşte spaima unui nou început, emoţia lui febrilă, şi descoperă în minte aceeaşi „Fântână a Veacului”, ecluză pentru „Minciuna travestită-n adevăr”: cuvântul nu mai dezvăluieşte nimic, ci devine unealtă pentru consumarea în imaginar a tuturor iluziilor. Cuvântul-complice, desacralizat şi lipsit de valoare şi putere ajunge să crească artificial într-o butaforie de teatru în teatru: „Complice-mi sunt, cât mă îndeamnă şoapta / Descătuşată, darnic, dintre foi. / Mă oglindesc spre stânga-n cel din dreapta, / Dar oare cum ajuns-am să fim Noi? / Silabele se leagă de cuvinte, / Ca strugurii de vrejul lor amar, / prin toamna ce aleargă înainte…” („Printre silabe”).

Speranţa într-o refacere a unităţii şi echilibrului pierdut dintre lume şi creator se află adunată în puterea artistului de a oglindi / sublima realitatea: „Şi totuşi când nimeni nu pare să vină / o mână să-ntindă prin veacul de ploi, / există-n adânc, undeva, o lumină: / lumina oglinzii ascunse în noi” (Oglindă ascunsă”).

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Volumul de poeme „De la Anna la Caiafa” poate fi găsit in standurile librăriilor „M.Eminescu”, „Humanitas” şi „Diverta” (n.a.).

Anunțuri