Dacă poeţii ar conştientiza finalitatea volumelor de versuri, în sensul de a se orienta mai întâi spre o anumită paletă tematică şi nu cum se întâmplă adesea, când avem de-a face cu un amalgam, cu siguranţă acestea ar atrage atenţia criticilor literari şi a cititorilor… Iată că Valeria Deleanu, în placheta sa, Gânduri sechestrate (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), are predispoziţie afectivă pentru un topos – casa – prin intermediul căruia îşi întoarce paşii amintirilor cu nostalgie.

Întoarcerea ad origines – acasă –, fie că este formulată ca o supoziţie (condiţionala ipotetică din poezia Acasă este elocventă), capătă, prin gestică, sacralitate: „De reuşim să ne întoarcem în sat/ vom săruta faţa pământului/ (…) ne vom plimba pe uliţa gândului/ Vom deschide poarta de lemn,/ casa ne va apare ca o liturghie” (p. 7). Întoarcerea acasă înseamnă refacerea legăturii cu părinţii, măcar la nivel afectiv: „Ni se vor transmite din părinţi/ drumuri pătrunse de urme şi fapte/ şi noi îngenunchiaţi cuminţi/ vom fi de suflet mai aproape.” (Ibidem).

Întoarcerea spre locul de odinioară, presupune un gest tandru: „Pe locul unde a fost o casă/ să mergem şi să punem flori” (Pe locul, p. 19). Întoarcerea pe acest tărâm – „o palmă de loc” (cum declară poeta în altă creaţie – Acasă – şi care pentru ea înseamnă „universul”) – echivalează cu întoarcerea într-un timp şi el afectiv, populat cu poveşti: „Vântu-şi aruncă plasa de argint/ spre ciobul de oglindă ce nu s-a scufundat/ şi scoate din adâncuri o poveste/ şi nunta unei fete de-mpărat” (p. 19).

Amintirea universului infantil, rămas intact în „ciobul de oglindă”, îi prilejuieşte poetei derularea unei poveşti la fereastra sufletului: „Din minunata copilărie/ m-a chemat cineva la fereastră./ Tocmai terminasem de scris o poezie/ şi de pictat o floare albastră,/ aşa că am deschis geamul/ (…) În faţa mea cerul, marea/ şi codrul fermecat de aramă./ Dar cum cerul era îndrăgostit/ s-a cununat îndată cu marea/ şi din codrul arămit/ iar am auzit chemarea./ (…) De atunci, în fiecare oglindire/ cu flori albastre l-am întâmpinat./ De atunci, îl simt atât de aproape/ că parcă îl aud grăind/ şi îl pictez din şoapte” (Ascult chemarea amintirii, p. 10).

Toposul de care vorbeam, în accepţiunea lui mai largă, trebuie înţeles şi ca pământ – element esenţial, prin intermediul căruia se face legătura între generaţii. Sub aspectul acesta, aluzia la mitul lui Anteu este transparentă: „Pământul acesta/ bun pentru regenerare/ a încheiat, deja,/ alianţa dintre părinţi/ şi viaţa viitoare.” (Acasă, p. 22).

În partea a doua a plachetei Gânduri sechestrate, poeta aduce în prim plan acelaşi topos şi universul infantil, degradate de nepăsarea omului contemporan. În felul acesta, se realizează o antiteză la distanţă, de ordin moral. „Oameni acest jalnic decor/ L-aţi zidit cu mâinile voastre!/ Gunoiul rămas în urmă/ pietruieşte culorile albastre/ (…) Casa care v-aşteaptă abia rezistă/ Din ferestrele-necate lăcrimând” (Răzbunarea copacilor, p. 37). Într-un oraş în care lumea aleargă şi după maşini de lux şi care se degradează pe zi ce trece, Valeria Deleanu are sentimentul înstrăinării, încât refluxul afectiv de care vorbeşte în poezia Înstrăinare este perfect justificat: „când începe marele reflux/ din basmele căzute în ruine// Copii ai unei amintiri intacte/ batem vrăjiţi la vechea fereastră,/ dar din vremuri îndepărtate,/ cineva strigă: nu-i nimeni acasă!” (p. 39). Ca atare, întoarcerea spre vârsta de aur şi universul infantil este singura modalitate de salvare a sufletului ameninţat de universul citadin: „E o despărţire tristă de romanticul oraş/ şi cine o să-mi spună unde mi-e casa…/ Pe străzile pline de hoţi şi apaşi/ golite de copacii care-mi păzeau fereastra.// (…) Şi mă caut mereu în memorie,/ Într-o copilărie parcă reîncarnată,/ Când liniştea şi bucuria vor deveni istorie,/ să scot poveşti din fiecare piatră.” (Pietrificare, poluare, p. 45).

CONSTANTIN MIU

Reclame