„Un freamat e gândul, ce zboară spre tine, / Şi arde în mine un dor neînvins, / Ajută-mă, clipă, să trec de ruine. / Cu marea aceasta, tu, fă-mă cuprins“. Am citat din poemul „În zbucium e marea“ în care senzualismul prinde aspectul unui erotism paradisiac si frust, totodată.
Poetul Sabin Bodea subliniază – şi în această fru­moasă cărticică de buzunar o autentică vocaţie poetică, un talent ce se regăseşte – mereu şi mereu – în ceea ce are mai specific, împlinindu-. şi cu fiecare volum publicat – vorbim numai de poezie – un profil din ce în ce mai bine conturat, mai sugestiv. Structura confesiv-medita­tivă, dar neocolindu-l nici reflexivitatea, adept – cel puţin aici – al formulelor cla­sice şi iubitor de – poeme de dragoste – subtitlul acestei „cărţi de suflet“, cum însuşi o numeşte în autograful pe care mi l-a dăruit, înre­gistrează o sensibilitate si o vigoare native, nuanţate melancoliei visătoare.
„Pătrunde-ades, în suflet, gând hain / Şi mii de întrebări mă vor a cerne. / Între banal şi vrerile eterne / Mă-mpung, mereu, cu un vulcanic spin. / M-aş fi scăl­dat în limpezimi prea clare, / Ca ochiul, mâna, pasul să îmi fie, / În punct comun, slujbaş pentru simbrie, / ca să îmi dea doar albăstrimi de zare. / Dar m-am ţesut în pânze-ntortocheate, / Cătând, mereu, spre firul cel de aur. / Credulităţi de vrere, drept tezaur, / M-au amăgit cu chipuri deocheate“. (pag. 5)
Acest poem e mărturia aceleiaşi convingeri despre un sens activ al vieţii; sens în care şinele se integrează, iar rostul poetului devine unul constructiv.
Lecturând această su­perbă carte (condiţii grafice excepţionale) vom observa că poemele aduc notele cele mai personale în sub­stanţa cu adevărat inedită si originală a liricii lui Sabin Bodea.
Aşadar, acest lirism ne relevă o remarcabilă com­plexitate sufletească – şi nu în cele din urmă – o stăpânire matură a uneltelor spunerii până la subtilitate a fiecărui vers. Vom încheia această – fulguraţie – cu poemul: „Coboară toamna“ în care dăm peste o imagine frapan­tă, ce proiectează în cosmicitate sentimentul timpului.
„De undeva, de sus, toamna coboară / Şi ne alintă cu-un covor de frunze. / Trecutele-amintiri e-un praf pe buze, /Amarul-dulce-al lor ne împresoară. / Ni-e iese inima din piept de fericire, / Când mâini îngemănate-s pe alei. / Şi dau spre viată tot atâtea chei, / Iar ochii se înfăşoară în uimire. / Coboară toamna, iarăşi, peste noi … /Ne înfăşoară-n griji ca-ntr-o cunună; Atâtea of-uri, de acum, s-adună, / Cu ropote de gânduri şi de ploi. / O lacrimă îmi curge pe obraz … / Dar nu e timp să se trans-forme-n râu, / Că orişicare clipă-i bob de grâu, / Şi ţine sentimentul veşnic treaz“.
VICTOR STEROM

Anunțuri