Adriana Weimer, Infinita iubire, poeme, Timişoara, Editura Marineasa, 2005.

În structura volumului Infinita iubire, de Adriana Weimer, erosul se voltaicizează între un „catodic” ciclu poematic ce poartă, nu întâmplător, un simbolic titlu, Absolut, şi un ciclu „anodic”, Infinita iubire. Când poeta nu este vizitată de noiciene aserţiuni («Conştiinţa de a fi în fiinţă, / conştiinţa de a deveni nefiinţă, / conştiinţa întregului, conştiinţa rotundă…» – p. 9), îi «cad din seninuri ninsori» şi atunci simte că spiritul îi este „liber” încât «nu-i pasăre cu aripi mai largi, / nu-i zbor cu cer mai înalt.» (p. 10); pentru că erou-i liric vrea să ardă în sine „abisuri” (Înalţ); pentru că «stelele mor de singurătate, ca oamenii» (Şi stelele); pentru că sufletul îi este greu ca o piatră de moară şi nu se ştie când coborî-va puterea stelară să-i spună «câtă lumină mai are» (Putere stelară); pentru că într-o «infinitate de lumi», omul este doar «înălţare de suflete» (Primul pas); dar şi pentru că «în ochii părinţilor e dimineaţă», «lumină lină» (Părinţii) etc.

ION PACHIA TATOMIRESCU

Anunțuri