Poetul PAUL SPIRESCU a ajuns la al treilea volum editat: Domnule Judecător!, Editura Andrew, Focşani, 2007 – după Metafizica lacrimei– 2000 şi Strigăt clandestin – 2004.
Coperta şi grafica/ilustraţia, de excepţie, ale volumului, sunt asigurate de soţia autorului, plina de har doamnă Fevronia Spirescu.
După un poem, care funcţionează, oarecum, ca motto (Hilozoism), prefigurând unele spaime existenţial-metafizice, dar şi expresie a exasperatei dorinţe de comuniune/ reidentificare cu/prin integralitatea cosmică (stele, vegetale, cai, oameni – pe care să-i/să le ia drept martore ale vieţii trăite, atunci când va ajunge în faţa Tronului Judecătorului/Judecăţii Suprem/e!), spaime şi dorinţe prezente, din plin, în celelalte cca. 100 de pagini ale cărţii („Toate lucrurile din juru-mi au ochi, au retine,/Au pupile de aer/Prin care mă văd eu pe mine”), urmează patru cicluri poematice (inegale şi ca distribuţie a poemelor – dar, din păcate, şi valoric…) :
IAnotimpul uitării – 23 de poeme; IICa respiraţia unui zeu, 32 de poeme; IIIScrisori (fragmente) – 8 poeme; IVVisul hoţilor de cai – 7 poeme. Remarcăm, dintru început, lipsa Cuprinsului (probabil, o neglijenţă a editorului…).
Generozitatea înnăscută a Poetului Spirescu face ca acest volum să fie, parcă, mai plin de poeme dedicate confraţilor poeţi, decât celelalte două – şi dedicaţiile sunt făcute atât celor încă întru fiinţarea acestei lumi, cât şi celor plecaţi spre o altă, mai plină şi misterioasă fiinţare: lui Ion Panait, Constantin Ghiniţă, Gheorghe Istrate, Janinei Vadislav, „Prietenului absolut” Ică Sălişteanu – dar şi regretatului Corneliu Fotea…
Cum remarcam încă de la primul volum (cu care cestelalte două se leagă, ca-ntr-o singură carte a poveştii unei vieţi trăite între Cer – şi cerul de mai jos… – niciodată acceptând pulberea!), deosebita sensibilitate a poetului Paul Spirescu are nevoie de disciplinarea prin versul clasic – versul liber scăzând mult din concentrarea semantică şi din forţa de expresie/convingere a receptorului de poezie..
Volumul de faţă, spre deosebire de celelalte două, este mai plin de oboseală, cu ritmurile vitale şi elanurile entuziast/donquijoteşti mult diminuate – dar această „surdină” a vitalităţii produce, în ciuda veşnicei cârteli argheziene, un benefic spor de contemplaţie, de „înţelepţire”/ordonare (întru Logos-Ordine şi Cuvânt Resacralizat) a Fiinţei Bolnave de Spaime şi Doriri de Cer a Poetului.
Ciclul Anotimpul uitării începe cu o splendidă Ars Poetica (mixtură alchimică de vers liber, tip „incantaţie-descântec/descantaţie” – şi vers discret-clasic) – care, singură ea, ar putea sta martoră, în faţa Judecătorului, despre harul, atât de autentic înfiorat creştin, al Poetului Paul Spirescu – Poem şi Poet aflaţi sub semnul martiriului, cumplit şi autoasumat (dincolo de orice cârtire!), cu deplin vizionarism soteriologic, al Logos-ului Mântuitor – „bunul Iisus” – vizionarismul soteriologic-divin neexcluzând, ci incluzând cu o forţă cutremurătoare, acel teribil de uman interogativ „Eli, Eli, lama sabachtani?”: „Orice poem e o rană dechisă spre Cer:/Nu ajung toate ploile să o spele,/Toate vânturile să o usuce./Uitaţi-vă, prieteni, chiar la poemul acesta/Cum îl poartă blând pe bunul Iisus/În drumul spre Cruce,//Uitaţi-vă chiar la poemul acesta/Cum încetul cu încetul se sufocă/Şi moare./Orice poem e o rană spre Cer/Şi un semn de-ntrebare”.
Orice Logos-Poem e Dorire de Cer şi Conştiinţă de Neputinţă, până la capăt, a Logos-ului…”Sufocarea” şi „moartea”, prin însăşi „deschiderea Rănii-Poem” spre Cer, se vor transfigura, de la sine (şi vor avea efecte transfiguratorii în întreg cosmosul!), prin „metafizica lacrimei” torturatului spre omenire Poet – în Suflare de Sfânt Duh Renovator de Lume – şi în Înviere.
Poemele celor patru cicluri curg, ca nişte sinusoidale fără marile „smuciri”/cabrări semantice de altădată, dar, tocmai de aceea, de cele mai multe ori, cu atât mai fascinatorie este mişcarea lor interioară …Uneori, însă (din graba, poate, de a da volumul la „cules”), apar manierisme poetice, construcţii facile/stângace (necaracteristice Poeziei Poetului Spirescu!), de tipul : „spre Cerul care plânge cu luceferi”(p. 14), „câini orbecăind prin întunericul sângelui”(p. 15), „foşnetul tomnatic al stelelor pe cer”(p. 18), „un ochi se sparge/într-o mie de alţi ochi/Condamnaţi la vedere”(p. 70), „mă plimb hoinar pe străzi diamantine (p. 83) etc.
Povestea acestei, deocamdată, ultime faze a evoluţiei spirituale a Poetului Paul Spirescu – este aceea a unui Duh încă îmbrăţişat de trup, dar obsedat/terifiat de momentul când se va desface din umbra-îmbrăţişare, şi se va situa în zona cruzimii Luminii/Revelaţiei, obsedat de apropierea „bilanţului” expresiei-viaţă, obsedat de imperfecţiunea fatală a Poemului-Viaţă – obsedat, deci, de înfăţişarea la Tronul Supremului Poet/Creator al Tuturor Lumilor/Poezii…Oare a înmulţit, Omul-Poet Imperfect, dar şi „debitor” de viaţă/Poezie (cât de crâncen şi umilitor simte asta Omul-Poet/răsfrângere tremurată şi, parcă, silnică, a Supremului…) al Perfectului Poet – suficient şi cu rost/folos „talantul”? Dar nu vrea să se arate intimidat, îngroaşă vocea, parcă…, într-un „hei”, ca interjecţie/apelativ de echilibrare a de neechilibratei condiţii umane, în faţa celei divine – …cu toate că struna amărăciunii vibrează, gata să se rupă:”Hei, domnule Judecător, cîini albi,/ Rătăciţi pe bulevardele singurătăţii /Noastre ,/(…) Câini ai nimănui/Şi frigul, vai frigul,/Domnule Judecător,/Care ne-aşteaptă!”(Depoziţie, p. 15).
Obsesia frigului, ca stare de dezechilibrare spiritual-existenţială, a creaturii, în raport cu Creatorul-Judecător – este, totodată, şi simbolul unei nemulţumiri implicite, dar adânc „înghiţite”, refulate – a Omului faţă de aroganţa şi îndepărtarea, tot mai mari, ale Creatorului faţă de creatura Sa:”Şi frigul, vai frigul/Domnule Judecător,/(…)Domnule Judecător,/Ce limpede ne străluminează oasele acestea bolnave/De cancerul singurătăţii!”(Vai, frigul, p. 29).
Se subînţelege întrebarea indignată, dar fără (deocamdată!) îndrăzneala graiului/verbum: „Unde-Ţi este Iubirea, pe care Tu mi-o ceri imperios, ca pe cea mai înaltă calitate?! De ce numai eu, Omul, sunt obligat la căldura Iubirii/Înţelegerii, iar Tu, Dumnezeule, nu vrei să te erijezi decât în Judecător al meu? Doamne, Tu parc-ai fi ciung de-o mână: ai, dar o văd numai pe ea!!! – Mâna Dreptăţii/Justiţiei/Condamnării… – dar unde-Ţi este cealaltă mână, aceea a Înţelegerii/Iubirii/Iertării…???!!! – …şi dacă n-ai ceea ce ai spus că ai, eşti chiar ciung de ambele mâini, căci unde Ţi-e Dreptatea/Adevărul Promisiunii/Spuselor?!” – subînţelegându-se, de sub teroarea atât de intimidată – o nostalgie infinită: „Şi-atât de mult am râvnit la şi crezut în Iubirea/Apropierea Ta….Atât mi-am dorit să fim, precum le-ai zis, la despărţire, apostolilor – <<fraţi>>… – iar nu: eu, eternul inculpat terorizat de singurătatea mea şi de Neiubirea Ta, iar Tu – eternul Judecător terorizant de singuratici/îngheţaţi de singurătate…”).
Ca şi Arghezi, Poetul Spirescu, presimţindu-şi „iarna fiinţei”, îl bănuieşte pe Demiurg de oţiozitate/„uitare” a propriei condiţii/esenţe…, a propriilor promisiuni (deci, a propriei condiţii divine!) – şi atunci, „contractul” memoriei s-ar putea „rupe”/uita, nu doar din partea Dumnezeului, ci şi din partea Încrederii Umane (e un fel de „revanşă” reechilibratoare, dar şi un mecanism de feed-back al respectării/nonrespectării „contratelor” cosmice: dacă Tu mă condamni la singurătate, te condamni, de fapt, automat, şi pe Tine, la o singurătate poate şi mai mare – proporţională cu „importanţa” cosmică…):”a trecut anotimpul memoriei/vine iarna/singurătăţii/noastre(s.n. – n.n.: adjectivul posesiv „noastre” devine de-a dreptul acuzator/ameninţător – printr-o prefigurare a complicităţii Dumnezeu-Om „în jos”! – o ameninţare din genunchi, desigur…), /cerul se rostogoleşte,/vine anotimpul uitării,/cerul se rostogoleşte/în continuare (n.n.: actul circular al „rostogolirii” îi prinde, în „hora” lui dramatică, egal, pe Cel de Sus şi pe cel de jos…) /vine, nici noi nu mai ştim ce vine, / gata!” (Anotimpul uitării, 2, p. 36).
Ciclul al doilea, Ca respiraţia unui zeu, perpetuează obsesia fricii, din primul ciclu („Speriaţi de moarte,/Cu respiraţia sacadată” – p. 47) – dar timiditatea acuzelor, la adresa Judecătorului Ciung, a dispărut, fiind înlocuită de un ton mai înalt cu câteva trepte şi mai acuzator/ameninţător (n.n.: mereu ca la Arghezi: ameninţă amar, tot în genunchi…pentru că speranţa de Dumnezeu nu poate/nu trebuie muri/să moară niciodată!) cu o eternitate : ”Ei, bine, toţi aceştia/Vor afla odată şi odată,/Domnule Judecător,/Că până la urmă fiecare lucru/Începe cu el însuşi/Şi că totul până acum nu a fost/Decât o farsă amară”(Altădată, p. 47).
Dumnezeu este obosit, credinţa scăzută din om l-a „desfrunzit” pe acesta din urmă – dar însăşi ideea de „înfrunzire”/re-înfrăţire a regnurilor, amintirea supremei Sinteze Fiinţiale din Rai, promite Restaurarea Raiului/Amintirii Raiului – dar, sub „fulgerarea căderii”, sub cenuşa fulgerării/căderii/, se speră, secret şi discret, în restaurarea „Grădinii Verzi a Paradisului” (de fapt, a Credinţei din om… – a vindecării de singurătate, prin prietenia/înfrăţirea cu ceilalţi conlocuitori/colocatari cosmici, împiedicaţi în regnuri, pe care-i vrea despiedicaţi/dezgărduiţi – …poate că, da, Iubirea porneşte, restauratoare de Credinţă/Dumnezeu, DE JOS ÎN SUS!!! – dinspre creatură spre Creator – dinspre Arbore spre Om, prin iubire/înfrăţire/re-identificare fiinţială – …Omul-Arbore devenind, aparent, Potenţialul Salvator al lui Dumnezeu : „Hai să pornim într-o altă călătorie,/Prietene al meu – arbor desfrunzit/Uite grădina verde a Raiului/Uite Şarpele veninos,/Gardul cu poarta de aur(…)/ Vezi doar şi tu că până şi verdele ochilor/Împrăştie diamante în stânga şi-n dreapta,/Până şi îngerii ne privesc cu mirare,/Ca pe nişte arbori fulgeraţi,/Căzuţi la pământ”(Invitaţie la călătorie, p. 48). Fulgerul este simbolul fertilităţii – deci, prin fulgerarea Omului Resintetizat/Împrietenit/Identificat cu Arborele – se întrevede înnoirea contractului cu Dumnezeu…Restaurarea Spiritului Credincios – a lui „homo religiosus”…Dar, mereu, sub semnul „moriştii” scepticismului”/întoarcerii la întrebare/re-disperare/dezintegrare identitară…
Nu este nimic de temut, sub „Mantia” care acoperă curcubeul; iar „Cazanul nesfârşit al sufletului universal”, care „fierbe şi fierbe sălbatic/la flacără mică”(Curcubeul cunoaşterii, p. 50) – este chiar athanorul alchimic, în care toate cele despărţite, „fierb”/se resintetizează esenţial („Au căzut deja perdelele la toate ferestrele lumii(n.n.: „căderea vălurilor/perdelelor” este însuşi simbolul Cunoaşterii Mistice!), Domnule Judecător”), (re)identificându-se cu Totul Cosmic. „Curcubeul” îşi redescoperă/recâştigă legitimitatea de simbol al re-împăcării dintre cei de jos şi Cel de Sus…
Chiar dacă Soarele Lumii de azi este mai curând Demonul Sorat, decât Icoana Lui Dumnezeu („Soarele nu se desluşea de cer,/ Fiecare dâră a lui/Spulbera nisipul fierbinte al memoriei, /Ca respiraţia unui zeu care visează”) – „făcând semnul rugăciunii şi al disperării”(n.n.: prin „învârtoşarea”braţului/degetelor se semnifică efortul spiritual de reidentificare în credinţa reunificatoare a Cerului cu Pământul, a creaturii cu Creatorul) – puterea spirituală re-transfigurează ceea ce este expresia forţei obosite („frunza stejarilor freamătă sub paşii noştri/ obosiţi”) – în „Lumini înmiresmate(…) pe câmpiile verbului”/Logos Restaurat, cu Tăria Vibraţiei Demiurgice/Parashabda Refăcută : ”Pe toată întinderea albă a pereţilor/Văzduhul îşi varsă prisosul său/De aur” (Ca respiraţia unui zeu, p. 51).
Tot aşa cum „ţipătul cailor”(„Şi caii, vai ţipătul cailor,/Domnule Judecător”), ca semn al „senestrei” demoniace, se transfigurează în ţipătul de glorie celestă al zborului cailor/transgresarea Spiritului întru Sinea Sa: „ţipătul înaripat al cailor” (Ţipătul cailor, p. 67).
„Între credinţă şi tăgadă”, între răzvrătire şi rugăciune – între bolboroseală/groapă şi rostire/luminare – se petrece o viaţă de Om-Poet – adică de martir al Verbului Divin-Întemeietor: „O constelaţie de ochi sechestraţi în orbite,/Sufocaţi,/Seceraţi de ninsorile răzvrătirii(…)/Bolborosind prin gropi şi prin şanţuri,/Miluieşte-ne Doamne, miluieşte-ne,/Rugămu-ne Ţie!”(Peisaj transcendent, p. 57).
Iată, în fine, şi imaginea cantabilă a împăcării (definitive? – NU…!), întru Lumea-Gospodărie/Logos Domestic, ca Logos al Reapropierii Creator-creatură – dovadă că soluţia pornirii de la sinele restaurat întru credinţă, către Dumnezeul restaurator de Logos-Credinţă-Poezie, a dat roade…cu tot scepticismul, cu toate reziduurile de teroare apocaliptică:”Şi Dumnezeu şi-a părăsit hodaia/Să se-odihnească sfânt la noi în oase” – după care „morişca” sceptico-fumegoasă-aşteptătoare (bine că mai este aşteptătoare! … – „aşteptarea” a devenit, la Paul Spirescu, mugurele de promisiune etern-restauratoare, după devastările îndoielii…) din nou se dezlănţuie, până la paroxismul iluziei buddhiste, a „visului care te visează” :”Ceru-i de scrum şi stelele-s de iască/Prin nori de fum luceferii dansează,/Doar noi tot aşteptăm să se-mplinească/Visul acesta care ne visează”(Vals trist, p. 77).
Celelate două foarte scurte cicluri, Scrisori şi Visul hoţilor de cai – funcţionează, în cadrul volumului, ca un fel de Addenda nu mai aduc nimic nou în concepţia poetică, ci doar exersează virtuozităţi/măiestrii ale Alchimistului Verbului şi Imaginii/Poetul (văzut atât în selenarismul său fragil…, cât şi în aspectul său de „condottiere”/aventurier şi piccaro/boem al lumii, dar şi în umilinţa sa histrionică, de alter ego al „timpului-poet minor”, atât ca stare de revenire la „initium”/originaritatea condiţiei umano-terestre, cât şi ca „râvnire” la depăşirea…spre Veşnicie; tocmai ludicul umilinţei, în locul umilinţei autentice, tocmai veşnica neasimilare a/neadaptare la condiţiei/condiţia umane/ă – se fac vinovate de răzvrătiri/scepticism/asurzire temporară ale umanului din om – faţă de divin! – adică, se fac „vinovate” de continuitatea discursului poetic!!!):
a-„Nu ţipa! De pe turla înaltă a bisericii/Oricând s-ar putea să cadă/Un visător”(Haiku-I -, p. 85);
b-„Patron de târfe, de visări şi taine(…)/Patron de târfe-ntr-un oraş în floare/Voi mă-njuraţi şi eu mă fac că n-aud/Şi tot mă mai alint şi mă mai laud/Cu dreptu-mi sacru la spânzurătoare”(Malentendu, p. 86) – „villon”-escul actului „spânzurării” trimite, esoteric, la mistica suspendării terestre/transgresării/transfigurării (a se vedea simbolistica Spânzuratului, la cărţile Tarot-ului);
c-faţa diabolic-ludică, a Omului Ispititor de Propriu Luciferism: „Şi timpul, vai timpul,/Domnule Judecător,/Ca un poet minor, scrijelindu-şi versurile/Cu briceagul/Pe scândurile putrede/Ale veşniciei!”(Panta Rhei, p. 95) –
d-cu reversul inocenţei/candorii serafice: „Dacă oamenii, în loc de tălpi/Ar avea rădăcini,/Oare captele lor/Ar fi flori?”(Haiku – II – p. 97).
Privit aşa, adică pe „firul roşu” al concepţiei structurante (jocul/interschimbarea dintre rolurile DUMNEZEU-OM, şi dintru condiţia dublă a Omului, de inculpat al Inculpatului şi de judecător al Judecătorului!), volumul Poetului Paul Spirescu este unul încântător şi provocator, ba chiar provocator de încântător…N-ar fi rău, pentru viitorul acestei Poezii de Antinomii, situată între terori şi candori – ca selecţia poeziilor să fie făcută, la următoarele „opuri”, cu un „arbitru” (prin însăşi funcţia sa, presupus a fi neutru…estetic…) alături…S-ar câştiga enorm în omogenitatea compoziţiei ciclurilor cărţii – dar s-ar evita şi paraziţii poemelor purtând stigmatul stângăciilor/fâsâielilor inerente, dintre două majestuoase explozii solare…
ADRIAN BOTEZ

Anunțuri