Poeziile care alcătuiesc volumul semnat de Cosmin Ştefănescu, SÂNGE BALCANIC (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007) şi care marchează debutul său editorial, relevă două atitudini majore ale spiritului: expansiunea şi retractilitatea. Prima este specifică unui spirit justiţiar, cea   de-a doua – pentru unul contemplativ.
Spiritul justiţiar nu este al unui om revoltat, ci al unui hiperlucid care, luând vocea celor mulţi, dezvăluie nedreptăţile şi ororile unei lumi bolnave, fie ea a mai-marilor zilei, fie a celor ce joacă  roluri minuscule, iar apoi  se scobesc înfometaţi printre dinţi.  În această postură a Înţeleptului tragic, poetul nu acuză, ci constată şi avertizează.
O primă categorie de poezii o constituie cele care demască ororile războiului, mai cu seamă cel purtat de Alianţa Nord-Atlantică, sub paradoxalul stindard ale menţinerii păcii: „Împinşi de vremuri criminale,/ de valuri ce în focuri dănţuie,/ s-a gândit şi <<alianţa>>/ să-şi probeze armele,/ şi-n fine să se dezlănţuie/ la un sfârşit de secol” (Zvasticato, p. 7). Pretinşii pacifişti nu fac altceva decât să se mintă mai întâi pe ei înşişi, ca să-şi justifice intenţiile criminale: „Cavalerii nefaşti ai terorii au reapărut/ Răspândind indiferent unde moarte şi boală/ (…) // Se mint şi ne mint că duc un război sfânt/ (…) // Şi parcă tptu-i făcut să ne mintă,/ Iar lumea s-a umplut de farisei,/ De oameni cu fel de fel de învăţături;/ Cu statui fără chip reprezentând zei” (Apocalipsa, p. 78). Mai la tot pasul, apar imagini monstruoase, care augmentează aproape perpetuu tablul războiului, conturându-se astfel Apocalipsa în Balcani: „Mâna reumatică a zămislit/ jetul de foc/ clopotele jelesc în surdină,/ nori de fum se ivesc în zare,/ zarurile se aruncă-n fiecare zi,/ ţinte sunt peste tot,/ se nasc şi mor la tot pasul,/ totul este şocant,/ păsări de oţel/ s-au strâns peste graniţă/ într-un şeptel/ precum oile” (Şeptel, p. 12). În tentativa disperată a Aliaţilor de a restabili pacea, prin foc şi pară, pier şi vieţi nevinovate. Poezia Sânge balcanic oferă imaginea terifiantă a unui copil răpus de „Păsări malace”: „Trupul copilului lovit cu furie/ de-o bombă nebună/ naşte sânge;/ clopotul din turla bisericii/ paşte moarte,/ copilul balcanic, răpus,/ a murit cu zâmbetul pe buze,/ parcă-l adormiseră muze/ într-un feeric apus” (p. 13). Care a fost poziţia noastră în războiul din fosta Yugoslavie? Noi am făcut un joc duplicitar: alături de Alianţă, însă încurajând traficul de tot felul de carburanţi, de care aveau nevoie insurgenţii: „în jocul acesta mizerabil/ avem, bine-nţeles, un rol şi noi,/ de curve şi trădători,/ de masochişti, violatori de tratate – /suntem cei ce-l înjunghie pe la spate/ pe frate” (Zvasticato, p. 7). În asemenea condiţii, cei care cred cu tărie în arta războiului au restabilit, de fapt, dezordinea: „Ce le-o fi venit să creadă/ În arta războiului/ Să despice-n patru firul paiului/ Să restabilească dezordinea!” (Crezul în arta războiului, p. 60).
*
O a doua categorie de poezii o formează cele care înfăţişează ţara divizată: ei şi noi. Mai întâi, ne sunt prezentaţi „protagoniştii” cu „preocupările” habitudinile şi nevoile lor: „Ţara arde/ şi demnitarii români/ bat cărările Marocului,/ ceilalţi votează/ bugetul de protocol,/ iar în noi mocneşte boala/ şi suntem cu stomacul gol/ (…) coloşii îşi plimbă greaţa şi plictisul/ în maşini luxoase/ noi suntem slăbiţi/ şi scârbiţi/ şi-avem otrava în oase” (Coloşii, p. 17). Apoi, se fac referiri la democraţia noastră originală: nu numai că ne-am grăbit să reciclăm deşeuri din vajnica democraţie, dar graţie oamenilor din grotă – minerii –, după epoca de aur, am poposit pentru câţiva ani buni în epoca de piatră: „noi ne-am gândit/ că-i prea linişte/ şi între timp am încropit/ din ce-au aruncat alţii/ la lada istoriei/ un simulacru de democraţie/ şi-am pornit cu elan/ la clădirea ei/ dar undeva într-o curbă/ era sens unic/ şi-am luat-o şi noi/ către epoca de piatră/ (…) ne-am făcut fraţi şi cu dracul/ ca să ne clădim/ această democraţie/ iar ce se construise înainte/ cu trudă/ am desfiinţat şi distrus/ pentru ca să fim în ton cu epoca” (Evrika, p. 125).
Specific nouă, românilor, este hazul de necaz. Forma de manifestare a acestuia este ironia amară, prin folosirea pluralului colectivităţii: „Hei, oameni buni… suntem democraţi…/ Ce faceţi, nu vă bucuraţi?/ Cei de sus pleacă în vacanţe parlamentare permanent/ Pesemne c-au muncit de-au dat în brânci/ şi-au spart tigvele de paviment/ Vă plâng de milă că sunteţi dezinformaţi/ dar ce vreţi!… suntem democraţi” (Noi… plebea, p. 86). Dar ironia înţelegătoare vizează şi grangurii de la Guvern şi din Parlament, care nu-şi dezmint balcanismul duplicitar: „bieţii noştri trepăduşi/ slugi supuse altor uşi/ mai marii neamului nostru/ (…) dragii… noştri trepăduşi/ slugi altora/ la noi domni suspuşi/ cei care jecmănesc astă ţară/ şi-au adus-o de ocară/ cred încă în poveşti/ şi că tot ce se mănâncă zboară/ sărmanii… noştri trepăduşi/ slugi plecate şi smerite/ altor unchi şi mătuşi/ cu buzunarele burduşite/ de arginţii Iudei” (Trepăduşi, p. 134).
*
Altă serie de poezii poate fi socotită drept un mic îndreptar de etică şi moralitate. Şi aici recunoaştem pluralul colectivităţii şi falsa implicare. Bunăoară, expurgarea de rău se poate face prin proba oglinzilor: „Uneori ar trebui să fim supuşi probei oglinzilor/ Să putem prevedea totul/ Să distrugem oglinzile ce-au luminat tainiţele negative/ Ale sufletului îmbâcsit inconştient/ Cu demonul bolnav şi zdrenţuit al urii (p. 53). Omul are o doză de inconştienţă şi, fără să-şi dea seama, se autodistruge. Aceasta este ideea fundamentală a poeziei Fugim către polul morţii: „Nu ştim a ne purta/ Cu noi mai omeneşte/ Căci ne <<lichidăm>> pe zi ce trece/ Fugim către polul morţii/ În linie dreaptă, nebuneşte…” (p. 69). Mai toţi suntem adepţii politicii paşilor mărunţi, de la naştere, până la moarte şi nu ştim să avem grijă de acea  pasăresperanţa –, care ne face să vedem prezentul şi să întrezărim viitorul: „absolut/ tot ce facem/ sunt nişte paşi mărunţi/ între şansă şi neşansă/ noroc şi nenoroc/ viaţă şi moarte/ trecut şi prezent/ prezent şi poate viitor/ sunt veşnicii paşi/ care ne poartă/ pe tărâmuri/ prielnice sau neprielnice/ gândul şi cuvântul/ fapta şi speranţa/ acea pasăre tristă/ cu aripile frânte/ ce le-a fost dăruită/ oamenilor/ la un moment dat” (Capcanele vieţii, p. 145). Pierderea simţului realităţii de către mulţi dintre noi, îmbătaţi de succese facile dar pasagere, este evidenţiată prin ironia înţelegătoare, în poezia Simţul realităţii: „stătea înghesuit/ bunul simţ/ fusese exilat/ (…) dar cui îi pasă/ toţi dănţuiesc/ şi se fericesc/ că au scăpat de bunul simţ/ (…) păstraţi un moment firesc/ de reculegere/ s-ar putea/ să fi pierdut definitiv/ bunul simţ/ nu vă fie ruşine/ să râdeţi/ şi să dănţuiţi într-un / astfel de moment/ zâmbiţi totuşi/ a fost o ghicitoare/ nu v-aţi pierdut/ bunul simţ/ doar/ simţul realităţii” (p. 107).
*
A doua atitudine majoră a poetului – amintită la începutul consideraţiilor noastre – este retractilitatea contemplativă. Poetul îşi construieşte o lume a sa, în care se retrage. Scopul retragerii din lumea reală şi refugiul într-una imaginară este declarat tranşant în poezia Fantezie: „m-am refugiat în imaginara-mi lume, / sperând să fiu om şi nu un nume” (p. 24). Aceeaşi ideatică transpare şi din poezia Boemul (p. 70). Posibila pierdere a identităţii îl determină spre un asemenea gest! În această lume imaginară, timpul vădit subiectiv are o altă curgere, poetul închistându-se în uitare, scoria aceasta conferindu-i statutul unui Odiseu modern, într-o altă Ţară a Lotofagilor: „Mă desfăt într-un timp/ Ce n-a existat şi nu va fi nicicând, / (…) // Modelul ce mi l-am ales/ Este închistarea în uitare/ Astfel am uitat să mai iubesc, să mai urăsc,/ Pe om în ochi să-l mai privesc” (Refugiu în uitare, p. 30).
În ciuda dezamăgirilor de tot soiul, mai cu seamă faţă de realitatea cotidiană, înfăţişată într-un ritm galopant al degradării morale, Cosmin Ştefănescu se dovedeşte a fi totuşi o fire optimistă. De aceea, speranţa nu l-a părăsit:” mi-am amanetat iluziile/ pentru speranţă/ şi visele/ pentru o viaţă/ de care/ să nu-mi fie greaţă/ (…) sunt optimist/ chiar dacă/ scrutez prin ceaţă” (Vise, p. 102). Poetul imaginează chiar o botanică adecvată – simbolul acesteia fiind  floarea de vis : „Stau ascultând susurul de izvor al tăcerii/ (…)// Petalele de vis printr-un miracol au devenit realitate/ Şi caliciul acestei flori de jad este o stea;/ Închipuiţi-vă nespusa-i frumuseţe/ (…)// Da, este de-o neasemuită frumuseţe floarea de vis” (Epistolă pentru mine…, p. 32). Fără masca unui om grav, căci numai aşa putea să se manifeste spiritul justiţiar („Mi-aş dori să nu mai fiu trist/ (…) vreau să exist – insist să-mi distrug masca cea gravă”), poetul îşi dezvăluie crezul, care poate fi şi al semenilor. Bunătatea sufletului se vădeşte în dorinţa de a contempla frumosul: „Vreau să privim fluturele ca pe-o insectă deosebită,/ Ca florilor să le privim frumuseţea în toată splendoarea,/ Omul să nu-l mai privim ca pe o fiinţă hâdă,/ Ci ca pe un munte ce se înclină cu evlavie/ La susurul minunat al izvoarelor,/ Ca pe un stejar ce-i înconjurat de ani şi cucereşte timpul” (Pasărea Phoenix, p. 48).
Fără masca justiţiarului, poetul Cosmin Ştefănescu este un contemplativ ce se bucură de frumuseţile acestei lumi. El îşi avertizează cititorul că fiecare om are şi trebuie să creadă în şansa lui: „viaţa e aşa cum ţi-o faci/ toţi avem câte-o şansă” (Şansa, p. 131).
Prof. Dr. CONST. MIU

Anunțuri