Într-o vreme de sicitate în speţa aforismului – nu însă şi secarea, diminuarea „perlelor” de tot felul: „bumbi”, panseuri, pilduiri etc., sau cum încă, domnule, fără de încetare, le vor mai fi botezând jurnalistic autorii acestor ziceri mai mult ori mai puţin spirituale, menite de regulă călătoriilor lungi şi plicticoase ? – într-o astfel de împrejurare, zic, inoportună reproducerii de specie veritabilă, Dl Florea Dudiţă redă cu cărţile sale – de nu mă înşel, cinci la număr – apoftegmaticului nobleţea rătăcită. Exerciţii necontenite, însă spornice şi pe datul literar autentic îl situează, iată, pe autorul nostru drept un maestru irevocabil în arie. Aforismul are, în lucrarea sa, acces atât în zona gândului filosofiei – când, ca la Lucian Blaga (cum spuneam şi cu altă ocazie) această „retragere spre schiţă” (ca loc de desăvârşire prin întâlnirea cu esenţa), care este aforismul, deschide orizonturi sau reproiectează, în sistemul constituit, altele noi; şi mai are încă acces, neslăbind defel chinga meditaţiei, şi în lumea de curăţii şi semne a lirismului – de câte ori, de exemplu, nu ne-am simţit, oare, citindu-i lui Florea Dudiţă sentenţele, maximele, drept locuitori privilegiaţi în încăperile acelea secrete, mirabile şi severe, ale haiku-ului nipon; ale stihului pătrunzător şi memorabil – sau enigmatic ca într-o pericopă a scripturilor de demult ?

În Geocotrocenisme – o carte dedicată, cum se vede repede, unui personaj bovaric, astăzi eşuat în ranchiună şi blestemăţii, fără de putinţa întoarcerii – prevalau, în chip firesc, sarcasmul şi nemila pamfletare, ironia, pe urmă, ce ascundea în spatele privirii analitice premoniţia şi, apoi, verdictul necruţător. În Machiavellisme, ca să reiau aci o scurtă trecere în revistă, pornirile şi acolo contondente, scrutarea neînduplecată vor fi înveşmântate însă (graţie tocmai aforismului, care înseamnă – în gr.v. – definiţie) în forme conceptuale (sau canonice, de vrem, amintind încă o dată de încredinţarea lui Blaga ce nu admitea, se ştie, în formularea aforismului, nici un adaos, macxima trebuind adică să fie încheiată, ca Biblia, fără rest). La fel, în Magister ex cathedra, causticul, satira, batjocura sunt înmuiate, trecute frecvent prin distileria umorului – un umor adesea subţire: umorul ca bucurie, ca joc al duhului; râs menit, cu alte cuvinte, dezamorsărilor, nu totdeauna, va să zică, numai sancţiunii şi demoliţiei. Miticismele, ultima în seria editelor lui Florea Dudiţă, se constituie (cum am mai remarcat) pentru prima dată în literatura română, programatic, ca un portret al miticismului: cu alte cuvinte , definirea acestuia ca dimensiune caracterologică a românului, ca parte din fizionomia lui etnică.

Să fie însă aforismul orânduit mai degrabă acelei îndeletniciri deopotrivă secrete şi detestabile, activitate în chip egal atracţioasă şi rejetabilă, implacabilă însă precum politica,.precum comunitatea sau statul: anume diplomaţia? Se pare că aforismul, în înfăţişarea sa proteiformă, acesteia i se va fi potrivind neîntârziat. O concluzie la care, la cea de a cincea sa carte (Incursiune în labirintul diplomaţiei, Editura KronArt, Braşov,2007)) a ajuns şi Florea Dudiţă. Nu e oare aforismul – prin sinteza (împăcarea sau coincidenţa) la care va sili contrariile, deja opusele acelea etern neîmpăcate –, nu este el, prin plurivaalenşa sa, tocmai definiţia aceea alunecoasă, definiţia care, paradoxal, îşi povesteşte sieşi decesul, ca apoi să conchidă că e nemuritoare ? Definiţie vicleană, definiţie înşelătoare. Cine pe cine, însă, păcăleşte: autorul acestei definiţii, să-i spunem, diplomatice, sau cititorul ei ? E cazul să speculăm aci niţel. Orişice lectură e ameninţată de realitatea cititorului, spunea un eseist francez cunoscut: acesta o primejduieşte prin lipsa lui de modestie, îndeosebi prin înverşunarea cu care vrea să rămână el însuşi în faţa a ceea ce citeşte . Ar exista în consecinţă o singurătate a cititorului/auditorului în faţa unui înscris, ori, mai precis, în faţa spusei: o solitudine, dar în acelaşi timp (crede M.Blanchot) şi orgoliul lui – citind sau receptând doar el, va face aceasta, desigur, altfel decât un eventual succesor, altfel decât concurentul. Cine este aşadar, ca să restrângem chestiunea, machiavelicul: autorul machiavellismului sau cel căruia tocmai i s-a adresat, pregătit şi el să răspundă aidoma, probabil (vorba lui Caragiale) cu un machiaverlâc ? Cu o „minciună”, în fond.

Dar aforismul se potriveşte şi din alte motive rostirii diplomatice. Între cele câteva descrieri ale aforismului, împrăştiate de autor prin mai toate volumele (una, cuceritoare, pe care am amintit-o de câte ori am avut prilejul, asemuie maxima unei colivii ce nu întemniţează însă nimic din universul gândirii din moment ce în cuşcă e cuprins universul însuşi), între aceste descrieri deci e consemnată şi aceea în care aforismul e identificat cristalului., mai precis unui poliedru ce se învârte într-o undă de lumini: când fascicolul luminează doar o faţetă, scrie Florea Dudiţă, avem de-a face cu aforismul; când printre lumini s-au petrecut toate feţele suntem cu adevărul. Dar nu acesta e şi drumul în diplomaţie: al luminii de la o faţă la alta a poliedrului; drumul până la adevăr ? Printre atâtea mişcătoare faţete – o lumină,acum, ce nu doar descoperă, ci şi ascunde şi învăluie ? Sau (într-o definiţie mai recentă, chiar în volumul de faţă), diplomaţia ca alternare ianusiacă de obrazuri – care din cele două să-ţi spună oare adevărul, care e totuşi mincinosul ? Dar când vietatea, ca Swiatowid, ne avertizează autorul, ne va arăta patru feţe ? Nu ar fi oare mai bine ca fiecare dintre ele să fie luminate, încercate ? „În mitologia greacă – scrie Florea Dudiţă -, Ianus avea două feţe. În mitologia slavă, Swiatowid avea patru. Diplomatul de ce ar avea numai una ?”

În Incursiune în labirintul diplomaţiei (un pseudolexicon, cum îşi intitulează autorul cartea, alegând ca şi în lucrările anterioare formula persuasivă a dicţionarului), Florea Dudiţă se referă de câteva ori, find aşa şi pe linia opiniei obşteşti, la minciună în legătură cu diplomaţia. „În diplomaţie, scrie el o dată, când nu câştigi cu minciuna, pierzi sigur cu adevărul”. Sau: „Minciuna, în exces, îmbolnăveşte diplomaţia. Adevărul, în exces, o omoară sigur”. Mai importante mi se par următoarele trei: „Nu numai în diplomaţie, ci şi în viaţă, minciuna care stimulează înţelegerea sau împăcarea este preferabilă unui adevăr care provoacă ura sau răzbunarea”; „Diplomaţii nu spun minciuni, ei inventează permanent adevărurile de care au nevoie”; „Minciunile poeţilor slujesc adevărului. Minciunile diplomaţilor slujesc politicienilor”. Mintea minte, spunea un neuitat profesor, matematicianul şi filosoful Imre Toth. Ce înseamnă aceasta ? Că în lumea spiritului un adevăr nou (o descoperire, invenţia revoluţionară, epocală) e faţă de adevărul consacrat, util şi eficient, ca o minciună, dacă nu ceva şi mai rău: un asasinat noetic. Noutatea izbitoare, incredibilă jigneşte raţiunea dedată deja tihnei, mediocritatea bunului simţ, mentalitatea pragmatică a cotidianului o vor băga în seamă doar ca inacceptabilă. Poate chiar ca o îngrijorare, ca un pericol ce trebuie cu meticulozitate evitat. În ştiinţe, de exemplu, Newton nu poate decât să culpabilizeze ca mincinoase zborul orbital al rachetei, aselenizarea, planurile de ocupare a cosmosului; învăţăturile sale nu pot aşadar îngădui – deşi s-au dovedit practice, şi nu doar arogante – teoriile relativităţii, a structurilor disipative, principiul extremalităţii ş.c.l. Această minciună prin urmare este o trăsătură supremă a spiritului, aşa cum o va fi perceput, cu Aristotel, deja gândirea antică: o mişcare prin care spiritul se propagă în timp, dilatându-se necontenit şi îmbogăţindu-şi mereu conţinuturile cu elemente noi, înainte inexistente şi create de el însuşi, fără să fi avut nici un model exterior. Să-i acordăm deci şi diplomaţiei dreptul la minciuna creativă, la aceea care produce plusvaloare (cognitivă, existenţială) – care se va situa probabil în dinamica statului ca un adevăr politic veritabil. Este, cum ar spune Florea Dudiţă, răzbunarea diplomatului: „Se ştie că diplomaţii mint, dar uneori ei se răzbună, spunând adevărul”.

Cu toată erudiţia, remarcabilă, în materie (cartea de faţă cuprinzând, de pildă, pe lângă conţinutul apoftegmatic propriu-zis, capitole ca:Scriitori despre diplomaţi, Despre oameni de cultură foşti diplomaţi, Despre ‚ambasadorii’ relaţiilor culturale româno-germane, Anecdote despre diplomaţi, altele, iată, compoziţii de-a dreptul tratatistice: Oameni de stat şi diplomaţi despre diplomaţie şi diplomaţi, Despre noţiunile de diplomaţie şi diplomat, Despre originile diplomaţiei europene, Despre însuşirile diplomaţilor şi ambasadorilor), cu, mai departe, frecvente meditaţii personale pe aspectele domeniului (rezonabile, pertinente, multe originale, inteligente – ca, de exemplu, în scurta postfaţă De ce ‚incursiune în labirintul diplomaţiei ?’ ) Florea Dudiţă, cum se ştie, nu e diplomat de carieră, cariera lui s-a împlinit eminent în Universitate., profesorul ajungând în diplomaţie, cum mărturiseşte el însuşi, doar cutezând, după 1990, încercarea, proba labirintului politic. Despre labirint, împărtăşeşte definiţia lui Mircea Eliade: „În lumea modernă, scrie Florea Dudiţă, din labirint se face un simbol al vieţii, în general. Caracterul simbolic al labirintului cuprinde toate domeniile vieţii, inclusiv al destinelor individuale. Labirintul este un simbol încărcat de semnificaţii, înţelesuri şi mistere. Este model şi metaforă”. Va mai descrie labirintul – cedând patimii sale, deja cunoscută, pentru grafica enigmatică a vremurilor de mult petrecute – după reprezentările acestuia din De labyrinto de Stabilus, un opuscul tipărit în 1510 la Nurenberg. Coridoare şi bifurcaţii; apoi ziduri de care te izbeşti, capete de drum, alte răspântii – va să zică, pe de o parte, „căi care nu-i lasă posibilitatea alegerii”(cum scrie autorul în acest scurt dar profund eseu filosofic), pe de alta „răspântii care lasă câmp liber libertăţii şi independenţei noastre, libertate apăsăstoare şi independenţă primejdioasă, pentru că obstacolul este creat de alegerea noastră şi nu impus de destin”.

Nefiind aşadar „diplomat de carieră”, autorul îşi va îngădui în incursiunea întreprinsă să nu strunească decât în mică măsură observaţiile raţiunii critice îndreptate de regulă, ca şi în cărţile anterioare, spre politica şi diplomaţia „dâmboviţeană”. Ne destăinuie fără reticenţe aceasta: cartea nu va fi defel indulgentă, va cuprinde destule dezvăluiri insalubre, autorul nu se fereşte, prin urmare, să declare că unele din maximele sale pot fi interpretate ca „aforisme-pamflet” sau „eseuri-pamflet”. Iată două, ne-am întâlnit cu ele încă de la litera „A”, la articolul Acreditare, ele privesc desigur procedura de numire a ambasadorilor la o recomandare politico-clientelară, îndeosebi în cazul unei discreditări ( e vizată pierderea urmei, cum se zicea în comunism, la „cimitirul elefanţilor”): „Principiul că orice politician poate fi acreditat în funcţia de ambasador, nu înseamnă democratizarea diplomaţiei, ci discreditarea ei”; „În cazul diplomaţiei dâmboviţene, se poate conchide, fără tăgadă, că cei care au discreditat cel mai mult diplomaţia au fost politicienii acreditaţi ca diplomaţi”. Dialectica minciunii, chiar a aceleia de care, cum am văzut, se ajută spiritul spre a minţi spornic realitatea, e tratată, într-un loc, de către autor cu o amară, însă ca să zic aşa, carteziană ironie: „Deviza carteziană a diplomatului de carieră: vorbesc, deci mint; mint, deci gândesc; gândesc, deci exist”.

Şi totuşi, cu toate împunsăturile, sarcasmele, amărărciunile etc. pe care ambasadorul Florea Dudiţă le repede, aci şi în Machiavellisme (2002), în mulţimea cu care a lucrat patru ani, nu sunt de fapt, aşa cum se destăinuie, decât „îngândurări”. Îngândurări cârtitoare şi combative, cum, fireşte, îi stă bine raţiunii să afişeze (vezi aci, de exemplu, apelul la o zicere premonitorie celebră a lui H. Kissinger a propos de insanitatea şi crimele prin fatwa ale islamului, principalul primejduitor al lumii civilizate: „Marele diplomat nord-american Henry Kissinger spunea despre înţelegerea democraţiei în lumea fundamentaliştilor arabi: Un moderat iranian este de părere că plutonul de execuţie trebuie ales în mod democratic”) , dar şi îngândurări liric-cărturăreşti, de o remarcabilă subtilitate literară (de fapt, o metaforă critică, vrednică a fi citată în întregime): „Era un diplomaat de carieră bacovian: vorbele i se prelingeau pe buze ca picăturile de ploaie de toamnă pe o streaşină de plumb”.

Ca de obicei, cum aminteam mai sus, Florea Dudiţă invită în cărţile sale grafica sau gravura, stranie şi misterioasă, frecvent esoterică a veacurilor de demult: În Machiavellisme, aşa cum cititorul şi-a putut da seama, şi-a ilustrat paginile cu piese ale maestrului caricaturii politice, francezul H.Daumier. Epica aforistico-satirică din Magister ex cathedra (2004) era însoţită de viziunile concettistului italian G.M.Bracelli, manierist peninsular, creator de reprezentări mecanice, însă misterioase şi inenarabile. În fine, volumul Miticisme a cuprins în filele sale, cum se cuvenea, capodoperele jiquidiene după Caragiale (Aurel Jiquidi fiind, o spun pentru neiniţiaţi, fiul lui Constantin, care a colaborat cu autorul Scrisorii pierdute, ca grafician, la Moftul român). În cartea de astăzi, Incursiune în labirintul diplomaţiei, Florea Dudiţă a optat pentru caricaturistul francez Jeane Ignace Isidor Gerard, cunoscut mai ales sub pseudonimul Grandville. (În paranteză fie zis, Imre Toth, matematicianul şi gânditorul pe care l-am evocat în acest cuvânt însoţitor şi-a sprijinit şi el demonstraţiile din fundamentala sa carte, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului (1969) cu grafica enigmatică a lui Morits Cornelis Escher, zugrav, cum se va închipui acela, al „altor lumi”: sunt reprezentări catoptrice, dedublările spiritului care se autoproduce spontan din el însuşi). De ce s-a oprit însă autorul Incursiunii la Grandville, de unde, în definitiv, pasiunea sa de a conlucra în carte, ca medievalii, cu gravorii, de regulă, cu maeştrii reprezentării plastice ? Undeva, în volumul de faţă, Florea Dudiţă se explică, enunţurile sale în această ordine fiind, cred, imbatabile: eu, cel puţin, le accept fără rezervă: „Am plecat de la premisa că ilustraţia potenţează componenta satirică a aforismului şi reciproc: aforismul potenţează expresivitatea ilustraţiei, pentru că noi nu gândim numai în cuvinte şi sintagme, ci şi în imagini”. Cât despre Grandville (1803-1847), deşi era genial, dicţionarele (modice şi dintr-o anumită perioadă) româneşti îl ignoră. Fusese, după priceperea mea, în secolul 19, un întârziat al fiziognomiştilor (avant la lettre) din veacurile 16-17, al unui G.B. Della Porta, de exemplu, care-l vedea grafic pe Socrate cu trăsături cervide, iar pe contemporanul Poliziano în chip de rinocer. Orişicum, el tipologiza, după cum ne încredinţează Jurgis Baltrusaitis, astfel: „om-oaie”, „om-câine”, „om-bou”, „om-leu”etc. Astfel de exerciţii se vor găsi, mai târziu, la Ch.Le Brun, la F.Lehnert, deja la Daumier. Ele vor fi folosite, se ştie, de J.G.Lavater, întemeietorul ştiinţei fiziognomiei. Grandville se înscrie pe această linie: traduce caracterele în zoomorfie – predominând însă, după părerea mea, elementul ornitologic, dar apter, fără adică de folosirea spre înălţimi a aripilor: Sunt mai degrabă aici rozătoarele, care şi adună ce dobândesc prin furişare în depozite, şi apoi marile păsări pedestre, absurde tocmai prin neparticiparea (ce nu le-ar fi fost totuşi dată) la mediul libertăţii absolute – la zborul cel în patru vânturi.. Exemple, iată, impresionante pentru un scriitor moralist ca autorul nostru, a cărui singură ispită e cercetarea caracterelor şi a fizionomiilor pe care acestea le dictează ori le recomandă.

În încheiere: ce observ la această nouă carte a lui Florea Dudiţă ? Fără să facă să dispară duhul critic, ori cârtitor; fără să-şi slăbească abilitatea satirică, fără să renunţe la luarea în derâdere, fără să uite umorul, râsul relaxant, sănătos etc., autorul construieşte lângă ce a invectivat ori, mă rog, a batjocorit dar fără să demoleze – prin aforism, desigur, încă o dată – şi formele bune ce mai sunt totuşi cu putinţă. Şi – ca o nuanţare necesară – acest sentiment, acest îndemn spre reconstrucţie nu i-au fost oferite, oare, tocmai de teritoriul, de locul care, iniţial, i-au determinat atitudinea„aforismo-pamfletară”? E vorba de diplomaţie. Iată, însă pe ce mă bazez. Între 1993-1997, autorul a fost ambasadorul României în Germania şi e normal să-l fi interesat atunci, cum spune, „trecutul relaţiilor cultural-ştiinţifice germano-române”. În consecinţă, scrie, excepţional, aceste rânduri – nu cred, de aceea, să fie mulţi cei ce le-ar cunoaşte; şi mai puţini ar fi, cred, aceia care le-ar înţelege în situaţia de astăzi a României: „În religia creştină, îngerul (angelos, în limba greacă, angelus, în limba latină) este o fiinţă supranaturală, care trăieşte în preajma lui Dumnezeu şi al cărui servitor şi mesager este. Cuvântul ambasador a fost derivat dintr-un cuvânt de origine celtică care însemna servitor. Traducerea în limba germană a denumirii de ambasador este Botschafter, care înseamnî mesager. Ambasadorul este deci un fel de servitor şi mesager al şefului statului. În ceea ce mă priveşte, aş dori ca ambasadorii să fie într-adevăr un fel de îngeri, pentru că numai aşa ar putea transforma bătătile cu pumnul în masă ale şeflui statului în sunete de harpă. Să observăm,în paranteză, că sarcina ambasadorului este şi mai grea ca a îngerului: el trebuie să-l servească pe Dumneezeu în aşa fel, încât să nu-l supere nici pe dracul”.

A.I. BRUMARU

Anunțuri