Născut la 10 noiembrie 1955, în Gura Humorului, bucovineanul Adrian Botez debutează editorial „abia” în 1998, la acea vârstă… argheziană, când mulţi poeţi îşi vor fi consumat deja, dacă nu în întregime, atunci – o mare parte din combustia lirică.

Cu o prefaţă semnată de Aurel Rău, cartea de debut, Jurnal din marea temniţă interioară (ed. Axa), rod al unei îndelungi perioade de gestaţie, ne înfăţişează un poet matur, stăpân pe uneltele sale. „Autorul acesta – scrie Aurel Rău – vechi şi nou, reprimând şi decantând (…), pierdut bacovian într-o provincie pustie, oraşul Adjud, evident a cărţilor (…). Practic, suntem oaspeţii unui examen de sine al poeziei în post-modernism, ocolit de singurătatea bună, cum ar spune Constantin Noica, pentru că ni se etalează cu smerenie adevărată şi cu sentimentul nimicului tonic, o întrebare în chiar inima poeticului, la un ceas de cumpănă, sau la o linie de hotar în amurg de veac, de mileniu”…

Poemele cuprinse în Jurnal din marea temniţă interioară au fost scrise între anii 1983-1989, într-o perioadă când draconica cenzură politico-ideologică atingea cele mai aberante cote. E clar – chiar şi pentru lectorul de poezie neavizat – de ce, în vremea de… trist festival „Cântarea României”, astfel de versuri nu puteau fi tipărite: cartea era cenzurabilă, începând de la primul ei ciclu, Satana de crin, până la ultimul, Poeme postume… Altfel spus, Adrian Botez a debutat editorial cu literatură „de sertar”.

„Temnicer”, aparent benevol, într-un spaţiu fără ieşire, autoflagelar, poetul e, de fapt, un răzvrătit, împotriva realului aliena(n)t în care vieţuieşte, dar şi a condiţiei sale ontice, percepută ca închisoare interioară: „fiecare plantă tremură exact de boarea de/ vânt ce i-a fost hărăzită: eu/ nicăieri nu-s acasă – mă îndoiesc chiar că a vrut/ cineva să mă nască” (Penibile mărturisiri)… Mai toate poemele din cartea de debut sunt bântuite de sentimentul dureros al înstrăinării  într-o lume, unde, „în orice crimă comisă există o maiestate sumbră” … Evadarea dintr-o astfel de temniţă pare a fi posibilă doar prin poezie.

Cea mai recentă carte de poeme (a şaptea) semnată de Adrian Botez, intitulată, provocator, Nu mai ridicaţi din umeri! (Editura Rafet, 2007), şi subintitulată, autoironic, Proteste inutil(izabil)e e împărţită în cinci cicluri. Scrise în varii modalităţi de expresie lirică, poemele relevă structura contestatară a poetului Adrian Botez. Un poet al contrastelor, a cărui lirică balansează între ezoteric şi exoteric. 

Primul ciclu, cel care dă şi titlul cărţii, conţine în cea mai mare parte poeme în vers liber, scrise „ca-n transă”, cu versuri stufoase, aluvionare, purtând cu sine frământări, întrebări, revolte şi angoase cotidiene. Aici poetul păstrează forma frustă, aproape prozaică – amintind, pe alocuri, de Geo Dumitrescu – a mesajului emis, şi pare prea puţin preocupat de îmbrăcarea acestuia în strai metaforic: „o lungă boală de certitudini greşite/ asta e viaţa cu care-am dansat pe alee/ nu mi-a păsat niciodată – în ce/ direcţie zboară cocorii// ca orice orator – am minţit Sfinxu-n faţă/ de aceea faţa mea e ciuruită de nisipuri/ carotida mai zvâcneşte o dată – cutremur scurt de/ tamburină – în deşertul ruşinos şi patetic…”(Revanşa lor)   

Adrian Botez este un nonconformist incorigibil. El scrie provocator şi imprevizibil, fluxul retoric al versurilor sale e debordant, oscilând între sarcasm, autoironie şi invectivă. Sunt poeme care dau cu tifla filistinismului corifeic, cu înverşunare acerbă, demascând ipocrizia unei lumi apocaliptice, bântuită de spectrul colapsului valorilor tradiţional-arhetipale:„nu v-ajută cu nimic calendarele/ de pe pereţi: nimeni nu ştie numele/ sfinţilor din tării/…/ce ştiţi voi – farisei – despre/ enigmatic şi sumbru – infernul?”…(Adevăruri despre sfinţi) sau: „e o prostie să te naşti – e o prostie să/ exişti – la fel – să mori – e prostie/ să gândeşti e-o prostie să/ crezi în cineva – prostie-i să nu crezi în ceva/…/ cea mai mare prostie e/ să bagi de seamă asta/ şi s-o scrii/…/de la Socrate la Hristos – oamenii şi/ dumnezeii mor/ nevinovaţi şi/ foarte democratic: eşti prost – dacă/ râvneşti la mai mult decât/ atât”(Prostie)

Oferind un spectacol sui generis al paradoxurilor existenţiale, poezia lui Adrian Botez mitizează şi demitizează, deopotrivă, cu totală dezinvoltură, dezvăluind, tragic şi burlesc, totodată, priveliştea caleidoscopică a (i)realului, ca-ntr-o grotescă defilare de măşti. Cu o imaginaţie frenetică, poetul pune la bătaie un arsenal semantic divers, inedit –  ironizând, persiflând sau dramatizând „excesiv” ori aşezând cu acribie sub lupă vechi şi noi metehne – ia în răspăr realitatea, trece cu tăvălugul peste norme şi convenienţe decrepite: „Eurydice n-a venit şi nu vine cu/ mine-n infern – urina luminii din/ lampă – peste mâini mi se scurge – lividă: contemplu/ cum devin melancolic cadavru/…/ calc peste straturi de îngeri căzuţi – mumificaţi şi cu ghearele/ tragic încârligate a moarte: foşnesc – frunziş/ cadavre de îngeri căzuţi: eu trec mai departe – poltron/ lingău şi paiaţă – sperând în reduceri de preţ ale morţii// nu-i nicăieri biserică:/ doar o pădure de hohote vaste de plâns/ ori slinoasă batjocură – borhotindu-mi/ costumul improvizat de mire” (Elegia părăsirii)….

 „Riscul” unei astfel de frazări este cel al epicizării excesive, al depoetizării textului liric, şi, în cele din urmă, al glisării acestuia spre anecdotică şi manierism. Însă poetul schimbă la timp registrele. Atent la „elocinţa de fulger” a inspiraţiei, Adrian Botez ştie că – deşi „construită” din cuvinte – poezia se află undeva deasupra acestora, ca un câmp aureolar, alimentată din energii greu definibile, din sclipiri, sugestii şi iluminări revelatorii. Tonul uşor „răstit”, cu accente de diatribă, al unor poeme – în care suntem martorii demersului aproape exhaustiv al autorului de a-şi mărturisi drama şi revolta – e contrabalansat de limbajul metaforic, ingenuu, al altor poeme. Se trece cu dexteritate de la ironie la autoironie, de la critică acidă la tandreţe romantică. Ciclurile Balade, doine şi cântice de ne-mbătrânit, Alte sonete cruciate aduc o benefică schimbare de registru. Scrise în vers clasic – poetul excelează în sonet! – poemele dezvăluie cealaltă faţă a medaliei. Disciplina formei fixe, care obligă la concizie, îi vine poetului ca o mănuşă: „O javră prigonită cu piciorul,/ În lovituri, săltată prin odaie,/ În orice-ungher, fiind ghem de bătaie:/Asta-mi fu drama, viaţa şi decorul// Fiinţă fără rost, un greş al firii,/ Batjocură pentru cei graşi de rosturi;/ Sub masa vieţii, jigărit de posturi/ Aştept, cuminte, şutu-adeveririi.”

Profesor de literatură, neobosit animator al vieţii culturale din Adjud şi nu numai, poetul, prozatorul şi criticul Adrian Botez este fondator al revistei literare Contraatac, unul din acei cărturari/dascăli, din păcate, tot mai rari, înzestraţi cu har, care, prin truda lor întru spirit, sfinţesc locul. Cu un puternic crez al predestinării, el este atât de dăruit vocaţiei sale culturale încât pare de-a dreptul inactual, într-un timp când pragmatismul ia tot mai adesea forme aberante.

Autor polivalent şi prodigios, Adrian Botez a scris şi a publicat, din 1998 până acum, şapte cărţi de versuri, una de proză şi trei volume de critică/hermeneutică, obţinând merituoase premii – amintim doar cele al USR, din 2005 şi 2007! –, fiind prezent cu poezie în diverse antologii. Iată doar câteva motive care ne îndreptăţesc să afirmăm că ne aflăm în faţa unui scriitor de certă valoare, în plină ascensiune.

IOAN EVU

Anunțuri