Anunţam, în recenzia UN PROIECT RENASCENTIST (făcută la cartea monografie-antologie Virgil Huzum şi apărută în revista Viaţa Românească, Anul CI [101] aprilie-mai 2006, nr. 4-5), faptul că doi temerari scriitori-critici vrânceni, doi Don Quijote, MIRCEA DINUTZ şi AL. DEŞLIU, au purces la realizarea a ceva ce pare, în zilele şi condiţiile cultural-spirituale de azi, de neconceput, o “utopie fantastică” : să realizeze monografii-antologii despre toţi acei scriitorii vrânceni contemporani, care au marcat/marchează, semnificativ, literatura şi cultura Vrancei!!! – ca rezultat al unei ambiţii magnifice şi plănuiri colosale, în spiritul, de mult apus, al Renaşterii italiene – de a şti/spune totul despre toate/toţi!

Evident că mulţi dintre cei care vor fi citit despre acest proiect au zâmbit, atunci – unii compătimitor, alţii sarcastic, după cum le va fi fost firea şi…fierea. Dar iată că, cei doi Don Quijote, prin apariţia celei de-a doua cărţi din serie, monografia şi antologia Ion Larian Postolache, dovedesc că au luat lucrurile foarte în serios, că s-au înscris într-un maraton miraculos, într-o cursă contra cronometru, cu istoria personală şi cu cea colectivă – sau, mai exact, că sfidează atât istoria persoanală şi limitele biologice umane normale, cât şi istoria contemporană, în care actul cultural tinde să fie asasinat de cel politico-economic – şi, la un an după apariţia primei cărţi din serie, Virgil Huzum, care părea, mai curând, o scuză faţă de vremi, decât o promisiune faţă de eternitate – ia viaţă şi personalitate efectivă a doua carte a seriei. Anul şi (cel puţin!!) “opul”! Cu alte cuvinte, celor doi Don Quijote nici nu le pasă că trăim în România anului de graţie 2006 – şi chiar reînvie, împotriva logicii istorice, Florenţa în Vrancea!!! De fapt, re-înfiinţează, peste umorile prea personale şi egoiste, aberante, ale umanităţii aflate “sub vremi” – surâsul enigmatic al eternităţii: ca nişte alchimişti moderni, peste inerţia noastră de a trata anomalia drept “normă de normalitate” – cei doi re-înfiinţează “normalitatea normală” – re-înfiinţează sensurile culturale anistorice. Cursul sublim-evolutiv (şi Cultul) al Spiritului Culturii.

Lucrată cu la fel de multă dragoste şi acribie ştiinţifică, pe 212 pagini – noua monografie ne prezintă un al doilea înaintaş al scriitorilor vrânceni de astăzi: după modestul şi atât de demnul poet minor Virgil Huzum, urmează eruditul traducător şi talentatul poet-baladist, Ion Larian Postolache. Dacă acela era un reper moral, mai mult decât estetic – acesta este, în primul rând, un reper estetic. Excluzându-l, cu bună ştiinţă, pe înaintaşul copleşitor, Duiliu Zamfirescu – cei doi scriitori de monografie-antologie, complementari ( unul alcătuieşte tabelul cronologic, colaborează activ la realizarea bibliografiei critice şi caută sponsori, celălalt organizează materialul, îl fişează, îl selectează după cele mai severe criterii estetice – şi-i dă viaţa de pagină expresivă), s-au apucat, de data aceasta, să cearnă mai mult aur decât nisip – ba chiar să înalţe în mâini, spre ceruri, respectabile pepite străfulgerătoare. E adevărat, după cum singuri ei recunosc ( în josul foii de gardă), le-au fost de mare ajutor informaţiile oferite de scriitorul C.D.Zeletin, prieten fidel şi bun cunoscător al vieţii şi creaţiei lui Ion Larian Postolache.

Structura generală a cărţii corespunde, în linii mari, cu ce a fost anunţat prin prima monografie-antologie: a- o biografie, bine amănunţită şi subliniată, prin surprinderea celor mai semnificative gesturi, umane şi spirituale, ale lui I.L.P.; b- analiza succesivelor volume de poezie ale acestuia (la care se adaugă, cerut de expresia culturală a obiectului hermeneuticii – TRADUCĂTORUL de excepţie, care a fost I.L.P., precum şi MEMORIALISTUL); c- antologia de texte poetice originale (dar, evident, şi de texte traduse). d- Se dedică o secţiune specială MEMORIALISTULUI (care memorialist I.L.P., şi după opinia noastră, chiar dacă nu şi-a exercitat talentul în mod foarte sistematic şi bine structurat , ci, mai curând, “pe apucate” – are o savoare cu totul deosebită…). e- Urmează, conform canonului ante-propus, Interviuri. Amintiri. Evocări; f- În oglinda criticii (scriu aici, despre I.L.Postolache: Dinu Flămând – Dicţionarul scriitorilor români, vol. III, M-Q, Albatros, Buc., 2001; Informaţia Bucureştiului, 22 februarie 1969, p. 2; Dumitru Micu, România literară, 18 sept. 1969, p. 8; Florin Muscalu, Milcovul, supliment, aug. 1969; Mircea Iorgulescu, Luceafărul, 24 febr. 1973; Florentin Popescu, Viaţa Buzăului, 12 aug. 1973; Al. Raicu, Rom. lit., 21 dec. 1972; A. Beldeanu, Cronica, 26 ian. 1973; Al. Bîlciulescu, Extras din Conferinţa radio, difuzată în mai 1983; Gh. Bulgăr, Rom. lit., nr. 8, 1984; Sergiu Al. George, Cuvânt înainte la Imnuri Vedice, trad de I.L.P.; C. Daniel, Cuvânt înainte la Poezia Egiptului faraonic şi la Mahabharata, trad. de I.L.P.; N. Balotă, Rom. lit., 1974; Al. Balaci, în Rom. lit., 22 oct. 1974; Dumitru Radu Popa, în Tribuna România, din aug. 1975; Al. Stănciulescu-Bârde, în Revista noastră, an VII, nr. 49-50-51/ian. – martie 1978); g – Tabelul cronologic (care se opreşte, ciudat! – la 1986…) ; h- fotografiile de album (album de familie spirituală! – fotografii cu I.L.P. şi C.D. Zeletin, N. Crevedia, Eugen Barbu etc. – precum şi caricaturi făcute lui I.L.P. de George Catargi şi fotocopieri de coperţi ale cărţilor sale , ale dedicaţiilor sale şi către sine etc. ) şi i – Bibliografia, conţinând, la rândul ei, secţiunile: A- opera poetică; B- antologii; C- traduceri; D- referinţe critice(creaţia originală); E- referinţe critice (traducerile).

Cine este, în definitiv, I.L.Postolache? Cum ni se spune în primul subcapitol al biografiei, intitulat Drumul de la obor la “Cazemata cu îngeri”, este poet şi traducător, născut la 18 noiembrie 1916, la Adjud-Vrancea (“cu numele de botez Ion Postolache”) – şi, precum e regula (de aur…) la români, “dispariţia sa fizică, la 7 decembrie 1997, a trecut aproape neobservată” – “De ce ne-am mira?” – glosează, amar, biograful….

Fiu de tâmplar, ca şi Iisus, “având vocaţia prieteniei” – drumul său spiritual va începe într-o cvasi-anonimă comună Răstoaca, unde face şcoala primară – şi-şi va împlini instruirea medie la Liceul “Unirea”-Focşani, apoi la Liceul Comercial din Focşani. Pentru a înţelege că istoria este şi ironică, dar şi sugestivă, autorii cărţii semnalează două elemente aparent contradictorii, în realitate compensatorii:

a-pe de-o parte, că poetul I.L.P. urmează, silnic şi scurt timp, nu Filologia – ci cursurile Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti – unde, însă, îi va avea ca profesori, “între alţii, pe N.Iorga şi Virgil Madgearu” – întâlniri intelectuale care l-au marcat, făcându-l atent asupra severităţii extreme a criteriului VALOARE…; şi asta, în ciuda faptului că “La Academia Comercială şi mai lipseam din când în când, dar la cafenea mai rar” – după cum singur mărturiseşte, în fragmentele sale memorialistice;

b- pe de altă parte, pe când se şcolea la Focşani (înfiinţând reviste dactilografiate în 5 exemplare, cu nume ciudate, de “Clasa a II-a”, “Clasa a III-a”, “Clasa a IV-a”…), l-a avut ca dascăl tocmai pe Virgil Huzum – “unul dintre primii săi sfătuitori literari”: “Prin anii 1930, într-o seară, la o şedinţă a Ligii culturale, a citit versuri un tânăr înalt, un tânăr pe care îl vedeam în fiecare zi prin vitrinele mari ale unei farmacii, îmbrăcat în halat alb şi meşterind printre flacoane, borcane şi sticle…(n.n.: ca pe un nou Faust, ori alchimist…). Curând după aceasta, Virgil Huzum, pentru că despre el este vorba, a venit pentru o bucată de timp suplinitor la catedra de limbă franceză, în locul asprului profesor I.P. Rădulescu-Râmnic, care, fiind ales deputat, a trebuit să stea câteva luni la Bucureşti. Noul nostru profesor făcea ore frumoase, că ai fi vrut să nu se mai sfârşească ora…” Şi să mai spui că există doar hazard! Oare nu se recunoaşte, aici, mâna destinului, care a îngăduit întâlnirea dintre cei doi, Virgil Huzum, respectiv I.L. Postolache – care-şi vor preda/ prelua ştafeta spiritului vrâncenesco-românesc?

Virgil Huzum îi vede şi apreciază lui I.L.Postolache “un caiet cu cele dintâi versuri pe care le-am scris în viaţa mea” . O altă ironie semnificativă a vieţii: un profesor de Fizică-Chimie, V. Bălănescu, îl recomandă pe junele poet profesorului de Literatură română – Al. P. Arbore, “director al liceului , pe acea vreme”… Iar prin dascălul Teodor Iordănescu, şcolit la Leipzig, cu serioase cunoştinţe de sanscrită (“care-l va influenţa şi forma pe viitorul traducător din marea poezie a Orientului”) – îl va cunoaşte pe marele sanscritolog care va deveni Sergiu Al. George (iarăşi, o altă ştafetă: Segiu Al. George preia parte din biblioteca defunctului sanscritolog Teodor Iordănescu…În lumea creată de Dumnezeu, nimic nu se pierde, ci totul se transmite şi evoluează spiritual, atunci când lumea nu înnebuneşte…).

I.l.Postolache trece, creativ, pe la reviste focşănene deosebit de interesante şi entuziaste: Revista “13”, “Atacul”, “Milcovul”…Astfel că inevitabilul se produce: în 1937, la 21 de ani, “tipăreşte primul său volum de versuri”: Fluturi de bronz – “o agendă de licean” – cu clare motive împrumutate, de pe la simboliştii exhibiţionişti ai vremii, tip Ion Minulescu…Deocamdată, reperele între care este de găsit I.L.P. par a fi “simbolism şi romantism”.

Din 1940 , frecventează, în Bucureşti şedinţele cenaclului “Adonis”, condus de poetul Virgil Treboniu – apoi este introdus de alt tâmplar (tâmplar –poet…), Cristian Sârbu, la şedinţele “Sburătorului” lovinescian. Apoi, între 1942-1945, lucrează ca reporter de război. La Sibiu, “preia conducerea săptămânalului Curierul”. Învăţase „şefia”…( şi, în acelaşi timp, se integrase, aproape fără să-şi dea seama, pe drumul lui cel adevărat, în poezia românească: NEOMODERNISMUL BALADESC). Aşa că, între 1946-1953, în plin regim comunist, “înfiinţează, împreună cu poeţii Mihai Chirnoagă şi Traian Chelaru, un cenaclu literar ce va exista în locuinţa sa din strada Dobroteasa “ (p. 10). Au participat la acest cenaclu “N.Crevedia, Ion Buzdugan; Mihail Strajă, B. Jordan, Octav Desilla , Nichifor Crainic, Radu Rosetti, C.D. Zeletin, G.G.Ursu etc.” A avut ideea “unei istorii vii a literaturii române”, folosind vechiul aparat de ex-fotoreporter de război…E drept că, prin întâmplarea anilor 1945-46, la Sibiu, unde conduce gazeta Curierul – întemeiază un alt cenaclu literar (frecventat de Radu Stanca, Ioana Postelnicu, Cornel Regman, Şt. Aug. Doinaş, L. Blaga etc.). Numai că atotvăzătoarea Siguranţă Generală a Statului (suntem la graniţa dintre dictaturi… – între regimul antonescian defunct şi cel comunist, care se plămădea de zor…), prin “domnii comisari Arghir şi Pavluc”, s-a înfiinţat la faţa locului – şi… a re-adus “ordinea”… Mă rog, aşa cum o înţelegea ea… (cf. Întru amintirea lui L. Blaga, p. 130).

Şi totuşi, acolo, în Dobroteasa, poezia lui I.L.P. se aflase, în interiorul zodiei ei adevărate: “voluptoasele tonalităţi epicureice alternează cu blândele melancolii pillatiene, cu egală predispoziţie şi rezultate estetice stimabile”. Cu toate că, spun autorii cărţii, I.L.P. s-ar părea că a avut mai curând structură de „secondant”, înregistrator de mari fenomene seismice cultural-umane – şi, prin aceste înregistrări, şi-ar fi nutrit harul ascuns de memorialist, în primul rând – de „pedagog prin mărturii de cultură”: (p. 37) „I.L.P. s-a aflat deseori în preajma unor mari scriitori, convins că rolul său este să asculte şi să memoreze gesturi, replici, atitudini, cu gândul să le transmită, mai târziu, celor ce vor veni”. După ce, mai sus, acelaşi scepticism, exprimat faţă de creatorul I.L.P.: (p. 20)”Un lucru e sigur: I.L.P. nu convinge niciodată, ca poet, pe temele mari, oricât de grave şi pretenţioase, când se simt, de altfel, şi influenţe din alte universuri poetice (neasimilate) , dar şi emfaza proprie, vizibilă şi în structurile prozodice lucrate îndelung, cu efecte scontate, nu neapărat în acord cu substanţa poemelor”. Şi, dacă ajungem până la penibilele poezii ocazionale ale lui I.L.P. – tindem să dăm dreptate deplină autorilor monografiei…

Foarte înfipt şi cenaclist de profesie, frecventează, între 1966-1973, cenaclul “G.Bacovia”, cenaclul “G. Călinescu” – iar în 1971 “înfiinţează şi coordonează şedinţele cenaclului literar <<Tudor Vianu>>”, cu secretar tot focşănean (G. Negrea)”. Dar are şi curajul ca, într-o epocă de intensă şi atroce prigoană politică – de sorginte pur comunistă, de data aceasta (1955-1956) – să-i facă vizite nu doar cvasi-agreatului, de puternicii vremii, Arghezi, ci şi intratului în totală dizgraţie comunistă – lui Vasile Voiculescu (rămânem uimiţi de ipostazele cam frivole, chiar libidinoase, în care pretinde I.L.P. că l-ar fi surprins pe marele ascet creştin…). Şi are contacte intelectuale cu „neamţul”, mai punctual decât ceasul – Lucian Blaga – cel nelipsit deloc de simţul umorului (despre Sadoveanu zice că „straşnic mai ştie să tacă”…) – care-i vizitează pe cenacliştii din Dobroteasa.

Din 1971, când vine la Focşani, “datează foarte strânsele legături dintre I.L.P. şi Revista noastră, al cărei colaborator de marcă a devenit”. Zămisleşte cenaclul Tudor Vianu. Din dec. 1971, preia Conducerea Studioului de literatură al Universităţii din Bucureşti – iar în 1972 “a reuşit să devină(…) membru al Uniunii Scriitorilor din România”.

Mai curând decât poeziile, îi sunt primite, în aceste vremuri, traducerile (1974-1975): Poezia Egiptului faraonic, Nala şi Damayanti (din Mahabharata, tradus în colaborare cu soţia, atât de devotata Charlotte Filitti), Moartea regelui Arthur, de Thomas Malory şi Mesajul din Orient, de Allama Mohammad Iqbal – considerat cel mai profund poet pakistanez, cel care l-a invitat, 2-8 decembrie 1977, la “Congresul Internaţional , consacrat marelui poet oriental, în oraşul Lahore. Cu acest prilej, lui I.L.Postolache i s-a conferit o medalie comemorativă”. „L-au pasionat literatura Vedelor şi Mahabharata, poezia Egiptului faraonic, după care şi-a consacrat energia şi talentul pentru a traduce, împreună cu Charlotte Filitti, primul roman medieval de limbă engleză, Moartea regelui Arthur, de Sir Thomas Malory, şi, nu în ultimul rând, un volum reprezentativ din creaţia celui mai important poet pakistanez, Mohammad Iqbal, însumând aproape 20.000 de versuri şi peste 700 de pagini de proză, dar – lucrul cel mai important – acoperind cu prisosinţă mari goluri culturale” – comentează Mircea Dinutz, într-un fel de acoladă-portal, în debutul subcapitolului V, secţiunea a III-a – Traducătorul.

Părea, în aceşti ani tulburi, de sfârşit de vremi, un răsfăţat al sorţii. De fapt, “singurul lucru minunat care i s-a întâmplat, în aceşti ani” – a fost “o sărbătoare organizată de oamenii de spirit ai Vrancei, corpul profesoral al Liceului <<Unirea>>, mobilizat de Petrache Dima” – pe 14 noiembrie 1986…Omagiat fiind de Victor Crăciun, Al. Raicu, C.D. Zeletin, Alecu Ivan Ghilia, Radu Cârneci, Paul Cortez, Al. Clenciu – şi primind mesaje omagiale, transmise de Arcadie Donos şi Al. Husar – tot ce s-a spus/discutat acolo a fost înregistrat şi tipărit, în 3 numere omagiale succesive, ale Revistei noastre…Apoi, la editura proprie – Apollo – îi vor apărea ultimele 2 volume de poeme originale: Mătănii. Catrene(1990), şi Balade apocrife(1992) – plus traducerea integrală Mesaj din Orient.

Apoi…au rămas proiecte, după o moarte în obscuritate, a celui care a împăcat ciudat “ipostaza de tehnician, proiectant, funcţionar, atât de terestră – cu aceea a unui literat de vocaţie”. Şi a unui important, marcant om de cultură al românilor – am adăuga noi.

*

Al doilea subcapitol este intitulat Apus de soare cu…Fluturi de bronz – în care sunt analizate primele exerciţii poetice, cam pestriţe, simbolisto-modernisto-postolachiene, şi totuşi, destul de profund ancorate într-un tradiţionalism cam de paradă – exerciţii aflate sub semnul influenţelor evidente: din Ion Minulescu, Şt.O.Iosif, V.Voiculescu: “ici şi colo, se aude vocea amară a lui Bacovia, pierdută între sonuri barbiene şi armonii coşbuciene, colorate cu nostalgii şi regrete”. Dar “să recunoaştem unor versuri, dacă nu prospeţimea, cel puţin acurateţea desenului şi pregnanţa cromatică”.

Secţiunea a III-a – Poezia…când amurgesc zăpezile – precum şi a IV-a – Poeme cu îngeri – nu înregistrează o simplă evoluţie spirituală, expresivă, de “meşteşug” etc. – înregistrată în scurgerea timpului – ci modul cum, prin migraţie permanentă, dintr-un volum în altul, de la un titlu la altul – poezia lui I.L.P. se distilează, se limpezeşte până la lumini de giuvaiere: autorul versurilor capătă, deci, treptat, progresiv, o tot mai înaltă conştiinţă estetică, o tot mai clară concepţie despre menirea poeziei şi poetului, vrăjitor şi alchimist, în cosmos şi în omenire. Aproape tot ce rămâne pe fundul creuzetului sunt, de fapt, adevărate arte poetice. De la Hronic(Divertisment) – 1941, prin Grădina de cactuşi. Poeme – 1941 (despre autorul căreia Mircea Dinutz spune, la p. 24: „Poetul transmite stări, provoacă atitudini, emoţionează, uneori convinge, cu aceea şi recuzită stabilă de mijloace, maestru incontestabil al versului cizelat, ca la parnasieni, creator de atmosferă şi de armonii, calităţi ce l-au servit atât de bine în ipostaza de traducător”), Oraţii. Poeme – 1972, Amurgul zăpezilor- 1982, Mătănii. Catrene – 1990, Balade apocrife – 1992 (trecând prin poemele- experienţe de război – Ieşirea din ceaţă. Jurnal de război. Însemnări, 1985 etc.) -se aleg singure, prin propria lor esenţă interioară, parcă – poemele cele preacurate, capodoperele personale ale lui I.L.P. – prezente, firesc, şi în micro-antologia realizată de cuplul cu perfect bun-gust, Dinutz-Deşliu: e vorba, în primul rând, de Balada lui Beizadea Tingire, de Balada argintarului care a vrut să se facă vrăjitor, Balada grădinii de cactuşi, Balada despre poetul singaporean, Balada despre întârziatul cardinal, Balada şlefuitorului de cuvinte – ultimele două fiind capete de drum spiritual ale Poetului-cu-Măşti: de la pofta subterană şi irepresibilă de viaţă şi normalitate/firesc vital, fie şi sub masca ipocriziei clerico-monahale, ricanată versificat de Chaucer, în Povestirile din Canterburry – la ascetismul “amicului Spinoza”: “Poate de-aceea, noaptea, când scriu şi-afară-i ceaţă,/ Şi când – albaştri – fulgii îmi poposesc la geam,/ Mă fac să-mi vină-n minte c-am fost în altă viaţă/ Giuvaergiu cu faimă în port la Amsterdam”. Mircea Dinutz găseşte afinităţi clare între I.L.P. şi Ion Pillat: „ca şi înaintaşul său, I.L.P. şi-a exersat o virtuozitate de muzician, demonstrată inclusiv în Baladele publicate(…)” – dar şi cu baladistul cincizecist Tudor Gheorghe-Ahoe – „autorul unor Balade singaporene(1970)”.

La acest nivel, se vede munca de bijutier-hermeneut a lui Mircea Dinutz, care nuanţează semnificaţiile subtile, uneori sarcastice, alteori grave, pilduitor-filosofice, ale textelor – aceasta mai ales la nivelul Baladelor – cărora le găseşte rădăcini în „balcanismul” lui Ion Barbu ( a se vedea inspiratele analize asupra nivelului semantic şi prozodic, la Balada lui Beizadea Tingire, la Balada argintarului care a vrut să se facă vrăjitor – dar, mai cu seamă, la Balada întârziatului cardinal!).

Oarecum peste toate acestea, în poezia lui I.L.P. se adaugă, pe de o parte, sonurile grave ale frontului, războiului (în poeme precum Mormânt de erou necunoscut, Peisaj în negru major etc.) – iar pe de altă parte, muşcăturile epigramei cincinatpavelesciene. „Poeme de pe front reprezintă o secţiune cu totul aparte, nu numai pentru că izvorul de inspiraţie este necărturăresc, ci experienţa directă şi brutală a războiului, dar mai ales pentru că mijloacele de exprimare sunt sensibil diferite. Cel mai adesea versurile sunt despovărate de imagistică, simple şi energice, nervoase şi cu atât mai penetrabile” – afirmă hermeneutul Mircea Dinutz, continunând cu subtile analize ale textelor cele mai reprezentative, grav-emoţionante, cu valenţe artistice căpătate prin împletirea „tonului evocator, aflat la graniţa fragilă dintre reportaj şi literatură – cu relatarea voit prozaică”(p. 19).

Concluzia hermeneutului (p. 30): „Fie că se întoarce spre trecutul mitic, spre dreapta cinstire a <<graiului din hrisoave şi cronici>>, căutând <<jertfa iubirii>>, fie că se întoarce spre un trecut legendar în care <<pistolul, flinta, calul şi nagaica>> fac bună tovărăşie codrului, fie că se arată fascinat de evocarea apocaliptică a războiului în dimensiunea umană, spre amintirea morţilor căzuţi în munţii Tatra şi a <<noului răstignit>> pe Golgota suferinţei sale, I.L.P. îşi asumă toate ipostazele: de la studentul încărcat de vise la martir, de la haiducul îndrăgostit la ziditorul de mânăstiri, de la neînfricatul logofăt Mândru la pofticiosul cardinal aflat în întârziere. Două sunt constantele acestor texte: tema iubirii se suprapune aproape întotdeauna peste tema creaţiei (cel puţin o presupune) şi, în al doilea rând, pasiunea pentru trecut, unde se retrage ori de câte ori prezentul îi arată imaginea neconvenabilă a bătrânului neputincios, aflat sub semnul toamnelor apăsătoare.(…= Modelele baladeşti ale lui I.L.P. sunt, mai degrabă, autohtone: livreşti şi populare, în egală măsură (…) Poetul se re-găseşte, se re-cunoaşte şi se re- inventează pe sine, cu fiecare text-oglindă a unui Trecut fascinant şi mereu surprinzător”.

Bineînţeles, într-o cultură ca a noastră, în care exista, până nu de mult, şi încă mai există, un dispreţ suveran faţă de traducerile ştiinţifice şi de har, în acelaşi timp, tip Dan Constantinescu la Rilke (priviţi, şi în anul de graţie divină 2001, sfidarea năucitoare a unui Miron Kiropol, care îşi permite să traducă una dintre cele mai grele poezii ale lumii, aceea a englezului John Keats, declarând sinistru de senin, în Cuvânt înainte: “Nu cunosc limba engleză[…] Ei bine, îndrăznesc [n.n.:să-l traducă pe Keats], cu ajutorul unui text francez, literal, curăţel, mediocru[…] . Cred că reuşesc perfect să-l redau în limba noastră [n-n.: pe Keats]”… ; şi, într-adevăr, reuşeşte să-l mutileze perfect: în loc de ceea ce-ar fi trebuit să sune paradisiac, în sensul, să zicem : “Eternă bucurie-i Frumuseţea” – prin “traducerea”[!!!] lui M.K. devine cvasi-satanic: “Lucrarea Frumuseţi-i râs etern”… ) – traducători de excepţie, cu harul de a trece peste „blestemul Babel” – precum George Coşbuc, Şt. O Iosif, George Murnu, Ion Frunzetti, Ştefan Aug. Doinaş, Sergiu Al. George ori Ion Larian Postolache sunt rarităţi, excepţii, care trebuie trecute în pantheonul românesc -şi, de aceea, înţelegem entuziasmul autorilor, când vorbesc de traducătorul nu doar din engleza veche, ci şi din sanscrită sau pakistaneză : “Marele îndrăgostit de luminile Orientului, împătimitul de cultură, cel care a probat – în acest plan (n.n: al traducerii limbilor Orientului) o constantă vocaţie pentru valorile trecutului, I.L.P. a lăsat urme adânci în cultura română, prin ceea ce a tradus şi nu prin creaţia sa originală, cu toate că unele texte – balade şi catrene – ar merita repuse în circulaţie. Chiar într-un asemenea context ingrat, congestionat de fracturişti şi plezirişti, acrobaţi ai unei acute lipse de idei, rătăciţi în calea luminii, cavaleri fără armuri şi idealuri, trufaşi şi împiedicaţi de umbra lor orgolioasă, jalnici cârpaci a ceea ce mai este omenesc în noi, o antologie făcută cu discernământ ar putea să ne restituie un poet cel puţin onorabil, care să ne întoarcă la adevărata poezie”(p. 34).

Da, şi noi credem că acel învăţăcel orfic, care i-a răspuns lui V. Voiculescu (cf. Întâlniri cu V. Voiculescu, în revista lui Florentin Popescu – Colibri, nr. 13/1990, apărută la Bucureşti) , la întrebarea “-Tu ce scrii, Postolache?” – “Scriu poezie clasică, maestre. Parcă mi-e mai aproape de inimă” – şi căruia acelaşi V. Voiculescu, după lectura lui I.L.P. din propria traducere, direct din sanscrită, a celei mai metafizice cărţi – Rig-Veda, Cartea a X-a, cap. 129 – Imnul Creaţiunii – i-a spus, după o prealabilă lecţie despre traducerea Vedelor: “-Să ştii că ţi-a reuşit. Am încercat şi eu într-o altă metrică. Am impresia că a dumitale este mai bună” – merită ceva mai mult chiar decât i-au putut oferi cei doi bravi şi gravi, harnici “florentini” din Vrancea : merită pomenit şi exemplificat în manualele elevilor (cel puţin în Vrancea, dacă nu în întreaga Ţară a Românilor!) – ca exemplu de profesionist desăvârşit-responsabil al culturii româneşti şi al eforturilor acestei culturi de a-şi integra cele mai înalt-spirituale culturi ale Terrei tuturor timpurilor.

La muncă de ocnaş s-au supus, singuri, cei doi autori, Dinutz-Deşliu – dar fără o astfel de muncă de minerit în literatura română, nimeni n-ar fi avut habar, acum, de un Virgil Huzum ori chiar de un I.L.P. – iar peste câţiva ani de la moartea fiecărui/oricărui scriitor, cât de dăruit cu harul dumnezeiesc al Creaţiei ar fi el, s-ar aşterne uitarea ucigaşă, fără astfel de DEŞTEPTĂTORI AI CONŞTIINŢEI AXIOLOGICE, A VALORILOR NEAMULUI ROMÂNESC. Reverenţă, admiraţie şi recunoştinţă cuvine-se unor astfel de luminoşi devoţi, cristici muncitori ai culturii române!

ADRIAN BOTEZ

Anunțuri