Oglinzile din Chicago, «aproape poeme — interpretări libere după realităţi americane»

Se poate spune că lirica lui Marian Barbu, începând cu «Oglinzile din Chicago», se reciclează, se redimensionează americăneşte, eroul liric înfrăţindu-se — în megapolis — aidoma busuiocului „cu leuşteanul şi regina nopţii” (cf. Busuioc adaptat), şi, în ţinută nouă, fiind parcă de nerecunoscut: «Mă ruşinez la gândul că voi avea tăria să sporesc / Cuvintele de dragoste risipite pe braţele tale, în faţa / Ochilor tăi, a buzelor rumene, a urechilor liniştite / A mersului sfios ori calculat până la reflex. / Fiindcă nu mai ajută la nimic. / De îndată ce tu ai ajuns dincolo de oraş / Privind melancolic la zgârie norii din centru / Tu, iubito, care ştii atâta matematică aplicată…» (Vorbe americane). Şi toate acestea, în contact cu paradoxurile de peste Atlantida: «Se numea Aurora. Era agent imobiliar. / Iute ca o viespe. Alerga mereu. Avea două celulare / Punea afişe, panouri. Scria note informaţionale / La vecini, precizându-le realizările ei / (…) / Alfabetul vieţii îi trecuse pe loc secund iubirea / (…) // Urca nesupravegheată treptele spre Muzeu / Când, deodată, eu de lângă Lacul Michigan / Am văzut-o pe ultima platformă / (…) / Aurora se aplecase să culeagă doi cenţi» (Zâmbetul fericirii).

ION PACHIA TATOMIRESCU

Anunțuri