Pentru cititorul contemporan, reeditarea volumului Simple întâmplări cu sensul la urmă a putut să treacă aproape neobservată şi aceasta nu numai pentru că s-a făcut cu aristocrata discreţie ce-l caracterizează pe scriitorul însuşi, ci şi pentru că povestirile incluse par cumva inactuale, prea metafizice, prea impregnate de un livresc de bună calitate, dar total nepotrivit cu ceea ce se scrie acum.

Amestec aproape baroc de formule poetice asimilate în timp, de filosofie şi meditaţii diafane pe marginea existenţei, povestirile sau „fanteziile”, cum le numeşte Alexandru George, au ca personaj un solitar melancolizat de realitatea înconjurătoare, un poet al împrejurărilor, un inadaptat care încearcă să-şi cenzureze revolta romantică şi s-o proiecteze în acel transcendent văzut întotdeauna ca balsam pentru răniţii de contiguitate. Universului ostil i se opune meditaţia calmă, nu lipsită de note ironice, precum şi o bonomie a intelectualului putrefiat de cultură, capabil să se detaşeze de percepţia imediată a monstruosului cotidian, cam în modul aproape uitat al lui Calistrat Hogaş.

Evadarea din contingent, pentru un personaj declarat romantic, se face prin vis, realitatea asumată a acestuia dând pagini de o frumuseţe stranie. În Visul unor nopţi de vară, intelectualul cu o condiţie materială modestă, semănând izbitor cu personajele lui Mihail Sebastian (v. Jocul de-a vacanţa), face economii dureroase pentru a-şi putea asigura câteva săptămâni de vacanţă undeva, departe de agitaţia urbană. Staţiunea montană desuetă, cu puncte de atracţie mediocră, este spaţiul care permite defularea cuplului bazat pe mimetism social, pe un respect aparent al convenţiilor sub care se ascunde înstrăinarea totală, indiferenţa şi blazarea. În timp ce soţia cochetează cu „vedetele” locale şi-şi caută parteneri pentru interminabilele partide de poker, soţul se adânceşte  într-o aventură situată la graniţa dintre real şi fantastic, care-i va aduce în cele din urmă eliberarea definitivă din chingile raţiunii şi ale logicii. Peisajul lacustru îi permite cufundarea într-un timp anistoric, ieşirea din el însuşi, din monotonia propriei persoane şi a mediului social meschin. O simplă plimbare prin pădure se transformă într-o retrăire a legendei lui Lancelot du Lac („- Ai-je encore à faire quelque chose pour achever l’aventure? demanda le blanc chevalier”). Intrarea în timpul şi spaţiul legendei se face cu precauţii, cu suspiciunile nelipsite firilor prea cerebrale, pentru ca noua realitate, întâlnirea cu imaginara zână a lacului să însemne, de fapt, renunţarea la inhibiţiile de protecţie şi să justifice gestul dramatic din final, ruperea totală a oricăror legături cu mundanul : „Căci în mine Spiritul învinsese materia – şi, eliberat de lanţurile insolente ale determinărilor mărunte, pornisem pe calea neabătută pe care o indicau Schemele eterne şi preexistente… Acolo, departe, în Zona Marilor Paradoxe, unde convorbeau stelele şi se refugiaseră fantasmele ieşite din legende, aveam să ajung la limanul necunoştinţei, al amintirii, al speranţei, pentru a o găsi ascunsă şi întreagă, închisă în delirul lucid al nopţii şi răsărind din ea ca o floare a obscurităţii, pe ea, suprema realitate şi marea mea minune – pe imaginara Zână a Lacului” (p. 169).

Acelaşi solitar incapabil de revolte spectaculoase, în ciuda descendenţei „dintr-o familie de controversişti şi mari nervoşi”, aflat de astă dată în pragul unei hotărâri care urmează să-i schimbe cursul comod şi călduţ al existenţei (căsătoria), poate fi regăsit în Filemon şi Baucis. Cuplul exemplar din legenda grecească la care trimite titlul „fanteziei” este de fapt un cuplu de asasini nemiloşi, trataţi cu o senină şi atât de subtilă ironie, cu o atât de savuroasă mimare a inocenţei, încât devin aproape simpatici. Importantă nu este naraţiunea în sine, ci dinamica interioară a personajului, modul lui de a înţelege resorturile intime ale comportamentului uman, precum şi folosirea celorlalte personaje ca simple modalităţi de ilustrare a unei idei filosofice ori de concretizare a unor meditaţii. Aprehensiv şi ascetic, tânărul candidat la însurătoare, obişnuit să refuze violenţa realului prin mobilizarea atenţiei asupra unui subiect grav de meditaţie – imanentul, transcendentul, decesul civilizaţiilor antice, argumentul ontologic etc, scapă ca prin urechile acului de complicitatea lui Hypnos şi a lui Thanatos, care asigură bunăstarea cuplului de foşti anarhişti romantici căutaţi pe vremuri de toate poliţiile secrete din lume. Atmosfera e de ospiciu liniştit după terapie intensivă cu tranchilizante filosofice, se mimează curtoazia, deferenţa de modă veche, se poartă discuţii de mare rafinament intelectual şi se ascund perfect, sub masca bunei-creşteri şi a satisfacţiei de a găsi convivi cu înclinaţii metafizice, porniri dintre cele mai pragmatice şi mai odioase.

Intelectualul lui Alexandru George ştie să fie abject cu graţie, fie că ilustrează tipul arivistului şi al escrocului sentimental (Educaţie sentimentală), fie că este capabil de adulter şi de incest (După douăzeci de ani) sau de fraudă şi substituire de persoană (Stilul nu mai e omul). Discursul lui narativ e impecabil, logic şi presărat cu floricele stilistico-filosofice chiar şi atunci când faptele ar putea fi clasificate în funcţie de codul penal şi nicidecum după codul eleganţei. O anumită voluptate a mârşăviei neasumate, de exemplu, îl transformă pe adoratorul din Stilul nu mai e omul într-un personaj aproape comic, poate tocmai din pricina seriozităţii cu care minciuna, frauda şi asasinatul sunt prezentate ca stări de normalitate într-o societate bolnavă incurabil. Lipsesc judecăţile de valoare şi raportările la modelul moral-creştin, pentru că autorul îşi lasă personajele să se construiască prin cuvânt, într-un monolog în care numai aparent vocea auctorială se confundă cu vocea personajului.

Cea mai apropiată de stilul lui Hogaş este „fantezia” Nocturnă, construită aproape muzical, o feerie savuroasă bazată pe confuzii, echivocuri şi piruete stilistice, unduiri şi dezvoltări ale temei principale, iubirea, care, atât la oameni, cât şi la feline, pare a depăşi fâlfâirile hormonale, convertindu-şi substanţa în „sfera abstractă a idealurilor”. Umorul de tip intelectual de care vorbea Matei Călinescu îl determină pe Alexandru George să cultive voitul echivoc dintre uman şi felin, cu uşoare note misogine („[…] nici o femeie de pe lumea asta nu e atât de frumoasă ca o pisică” p. 35), cititorul identificând abia după câteva pagini adevărata identitate a lui Artur. Bătălia dintre motanul amator de escapade erotico-romantice şi Colonelul alergic la miorlăieli ia proporţii epopeice, precum celebra bătălie a Pisicuţei lui Hogaş cu musca : „Dar nu. Marile bătălii istorice nu se soluţionează niciodată prin logică, ci doar prin intervenţia factorului imponderabil” (p. 32). Naratorul, prieten şi proprietar al lui Artur, este un „ascet al frumuseţii”, capabil să expedieze moartea tragică a Colonelului cu indiferenţa celui plictisit de faptul divers şi să-şi concentreze, dimpotrivă, toată cultura de tip clasic pentru o ridicare a banalei împerecheri din regnul animal în plan cosmic : „ […] în agitaţia lui în aparenţă francamente profană, nu e, aşa cum s-ar crede, frenezia biologică a primitivului nepăsător de regulile civilizaţiei şi care exaspera acut pe răposatul domn Colonel, ci răspunsul unui suflet tare, dar ingenuu, care ştie să asculte apelul nopţii. În pânzele de întuneric pe care serafimii serii le risipesc în urma lor, când merg să se culce, el se aruncă fără şovăire. Şi intrusiunea lui brutală în lumea nocturnă a tăcerii ia atunci aspectul unui ceremonial misterios în care virtuţile şi jertfele, ofrandele şi tainele ascultă de o logică necunoscută oamenilor şi ţin de o religie uitată” (p. 36).

Fantezia Ochii, amintind cumva de Fanta Cella a lui Delavrancea, prezintă o altă ipostază a intelectualului solitar pe care-l construieşte Alexandru George. De data aceasta este vorba de un distins profesor, aflat la vârsta senectuţii, venerat de întregul orăşel de provincie de la malul mării şi fascinat ireversibil de frumuseţea şi graţia unei copile cu ochi nepământeni. Paginile intrigă prin modul abil în care atitudinea bătrânului este lăsată să oscileze între plăcerea estetică a privitului (fără căderea în păcatul voyeurismului) şi tonul aproape patern – fără pedanterie – cu care este narată povestea nefericită de dragoste a tinerei vagaboande. Se conturează un fel de mit vechi, cu un zeu blajin şi dornic de afecţiune şi o nereidă pe punctul de a intra, prin asimilarea cu Euridice, în semantica de tip orfic. Nu lipseşte „corul antic”, cu rol coercitiv şi inhibitoriu, tratat cu plăcerea feroce a lui Caragiale de a-şi bate joc de comitete şi comiţii. Printre cei care fac parte din „cor” şi încearcă să îngrădească afecţiunea Profesorului pentru Ana Maria se numără, de exemplu, Preşedintele Societăţii Locale Pentru Extirparea Viciului şi Recompensarea Virtuţii, Conducătorul Centrului Astral pentru Desăvârşirea Sufletelor şi Pregătirea lor pentru Viaţa de Apoi, precum şi Directoarea Centrului pentru Ocrotirea Tinerelor Orfeline.

Deşi autorul mărturiseşte că a scris aceste povestiri – fantezii „spontan şi precipitat”, cititorul actual, neobişnuit cu atâtea trimiteri literare, parafraze (s-o amintim numai pe cea cu „primele raze ale Aurorei cu degete trandafirii” de la pagina 17 şi tot e de ajuns) şi termeni buni de citit cu dicţionarul alături, are suficiente motive să se îndoiască de adevărul afirmaţiilor din nota explicativă ce încheie volumul. Îndoiala  vine din faptul că, pentru a scrie asfel de povestiri acum, ar fi nevoie de o schimbare radicală a sistemului de instrucţie şi educaţie, a mentalităţii culturale şi, nu în ultimul rând, a modalităţilor de receptare artistică. Îl mai citeşte oare cineva pe Horaţiu? Pe Shakespeare? Pe Voltaire? Mai fac ei parte din sistemul de referinţă al comunicării cotidiene, ca în urmă cu … să zicem 40 de ani?

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Anunțuri