„mă dezlipesc/ ies/ din cuvinte/ de pe lemnul/ din cruci/ mă ridic/ şi merg/ mai departe/ să trag/ linia/ de sub viaţă/ pe moarte.“ Sunt versuri din cartea poetului Dan Dobre, „Scrisoare pentru gemeni“, Editura „app“, Bucureşti, 2006. Există în această poezie concentrată la maximum, atâta zbucium sufletesc că numai puterea inefabilă a cuvântului, cu magia lui, îl poate struni, aşezându-l în tipare poetice şlefuite până la forma cu fond ce-o iau doar agatele şi diamantele dintr-un colier sau dintr-o brăţară. Într-o asemenea lume, recursul la poezie poate fi socotit un lucru pe care noi, cititorii, abia ni-l îngăduim. Dăruiţilor cu talentul de a exprima inexprimabilul şi care numiţi au fost de zei, poeţi, nu le-a mai rămas decât „re-volta“ în faţa eternului diurn teluric al fugii într-un „acolo“ necunoscut. Ei, bine Dan Dobre (născut la 2 noiembrie 1969, de profesie medic şi trăitor în Bucureşti) cu al său volum de poeme ludice, tocmai această reîntoarcere ne propune: anume reîntoarcerea cu faţa către esenţa umană care defineşte întreaga existenţă.

„nici unul/ nu se gândeşte/ că va fi/ altfel/ orice sentiment/ atinge sufletul/ lumii/ numai unul e sufletul ei/ orice naştere/ îmi ţipă/ renaşterea lumii/ nici una/ nu va fi/ în plus/ orice rugăciune/ ajunge/ la dumnezeu/ nici una/ nu ne miluieşte/ pe toţi/ orice râu/ se varsă-n ocean/ nici unul/ nu îl umple/ orice om/ e pe faţa/ lui dumnezeu/ toţi îi suntem/ chipul.“ (pag. 28, pag. 29). Am putea rezuma că lumea în orgoliul ei nemăsurat nu pare să mai aibă timp pentru asemenea „scene“ lirice şi filozofice. Numai un creator de adevăr şi frumos ţine a ne aduce amintindu-ni-le în fulgurante notaţii, păstrând acelaşi ritm de pas sacadat impus poemului. Nimic de prisos, puţine cuvinte, puţine culori, numai tuşe de alb şi negru.

„dacă/ îţi întorci privirea/ sunt/ un pastel de toamnă/ strivit/ între obrazul/ tău/ şi tangoul/ ultimei frunze/ aşteptând/ adâncul serii.“ (pag. 32). Sau: „dacă te-aş atinge/ mi-e teamă/ să nu dispari/ precum/ un fluture/ ce-şi lasă/ polenul/ pe briza nopţii.“ (pag. 44).

Sunt aici vădite afinităţi cu poezie „Cântec“ a lui Nichita Stănescu, sunt aproape structurale unde totul se contractă: spaţiu şi timp, sentiment şi meditaţie, elegie şi ceremonial, iar singurătatea se cerne ca o zăpadă neverosimilă a unui început de noiembrie. Astfel, Dan Dobre se întoarce şi ne întoarce cu faţa spre lumina neîntinată a vieţii, cu aceste gânduri lirice des-prinse din „structura“ micropoemelor de tip haiku ori tanka, aforismelor, a cugetărilor în linia caligramelor lui Appollinaire. Forţa intrinsecă a poemelor din această frumoasă carte de debut, rezidă în conciziune. E un stil, e o marcă? E deocamdată un ceva de care Dan Dobre s-a apropiat, realmente, cu pricepere şi talent.

„eu intuiesc/ mutările/ tale/ ca şi când/ aş juca/ împotriva mea/ tu intuieşti/ mutările/ mele/ ca şi când/ ai juca/ împotriva ta/ să inversăm rolurile.“ (pag. 43). Sau: „sângele/ mi s-a scurs/ în apus/ plămânii/ i-am pierdut/ în grădini/ trupul/ în alge/ cu braţele/ întinse/ spre tine.“ (pag. 25).

Cunoaştere, autocunoaştere, neutră sau directă, oricum ar fi, e o paralume în textura poemelor construite din surse sufleteşti, din lumină lăuntrică. Altfel spus, micropoemele acestea sunt concentrate pe idee şi sensibilitate, sunt compoziţii hermetice, implicând stări de căutare, de nelinişte, fertile oricărei creaţii autentice.

„vom lăsa/ doar trupurile/ să vorbească/ stropiţi de rouă/ ne vom ascunde/ în ploi/ vom ţine/ primăvara-n piept/ până în august/ când o vom sufla/ în piersici/ punându-le gust/ vom dansa/ până vom arde/ în maci.“ (pag. 8).

Tentaţie semnificativă, re-flexie incontestabilă. Constat cu plăcere că poetul Dan Dobre, matur în gândire şi-n simţire lirică de la prima carte, ştie să se menţină între bornele sugestiei şi tocmai de aceea, poemul creat de el e tot mai aproape de inefabil, de perfecţiune, de valoare spirituală.

„de atât dus/ şi întors/ ari-pile/ au înălţat/ cerul.“ (pag. 17). Sau: „pentru tine/ ţineam/ toamna/ în loc/ prinzându-i frunzele.“ (pag. 11). Ori: „deodată/ nu te/ mai poţi/ schimba/ doar umbra/ mutând soarele.“ (pag. 22).

Sunt străfulgerări ideatice, consonând cu nostalgiile, cu dorurile ori inevitabilele visuri de poet. Prin urmare, versurile scrise de Dan Dobre amintesc de acea esenţă a spiritului din artele nipone, precum şi de inflexiunile stănesciene. Însă, citite atent, ele relevă o certă independenţă, o structură particulară, care se susţine prin propria ei alchimie.

„în litera u/ să mă îngropaţi/ ca şi când/ aş visa/ culcat pe-o parte/ cu mâinile rugăciune/ sub cap/ capac/ vă rog/ să-mi aplecaţi/ litera i/ încet/ să mă obişnuiesc/ cu întunericul.“ (testament).

Anunțuri