Am urmărit, de-a lungul timpului, cu maximă atenţie admirativă, evoluţia expresiv-poetică a lui Dumitru Pricop, de la primul volum editat – Patima Muntelui, Editura Eminescu, Buc., 1978 – şi până la acest volum care ne stă, acum, în faţă, Scrisori din temniţa libertăţii – Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2006 – ediţia a 3-a – trecând, evident, prin minunatul volum antologic Muntele Patimii (răsturnare amară a topicii titlului volumului de debut…), Editura “Premier”, Ploieşti, 2003. Copleşiţi fiind de valoarea şi de înălţimea spirituală a cronicilor şi a celor care alcătuiau, în trecut, cronicile cărţilor lui Dumitru Pricop, am socotit, mereu, că ar fi superfluu să ne adăugăm firava noastră voce, la corul deplin meritaţilor ditirambi, înălţaţi spre jertfire, în cinstea acestui viguros patriarh al poeziei vrânceneşti şi româneşti.

Dar acest volum are într-însul mult prea multă forţă poetică, mult mai mult adevăr liric decât poate îndura tăcerea noastră smerită. Despre acest volum, ca şi despre volumul antologic, ar trebui să se pronunţe, ca-ntr-un senat al Luminii – toţi cei care-s în stare, în ţara aceasta, să ţină un pix în mână, toţi câţi pot bâlbâi ori gânguri ori chiar rosti judecăţi de valoare – şi, mai cu seamă, toţi cei ce au, în cât de mică măsură, dezlegare de la Dumnezeu, pentru a primi în suflet Pogorământul Duhului Sfânt al Poeziei Româneşti.

Poate nu toate poeziile acestui volum sunt perfecte (dar perfecţiunea Logos-ului n-o poate avea decât Dumnezeu-Logos-ul!), poate că, uneori, mânia, zbaterea interioară şi dezgustul autorului (de sine însuşi, ca făptură derapantă de la porunca şi misiunea divine – de umanitate, ca înhăitare umană, iar nu societate! – de Lume, ajunsă caricatură a Creaţiei Dumnezeieşti…) dezacordează strunele lirei – dar forţa cu care sunt pronunţate, ca-n templu păgân ori biserică ortodox-creştină, vorbele-mantre, descrietoare şi influenţatoare de destin personal şi de soartă a Neamului Românilor – depăşeşte normalitatea – pentru sublimitate (sonoritatea şi semantica intrând sub aceeaşi mistică Stăpânire-Exusiai, cu valenţe soteriologice, de transcendere). Drama personală, drama Neamului Românesc şi cea a Spiţei Adamului Terestru au căpătat, în sfârşit, definitiv, punctul de convergenţă şi suprafaţa de suprapunere. Dumitru Pricop, precum Orfeu, nu aparţine decât unui topos sacru – Carpaţii – dar ar fi de-a dreptul ridicol şi mişelnic să se încerce înjunghierea lui într-un colţ/încolţire, numit/ă “curent literar”…El este, în egală măsură, fiul spiritual al cutremurătorului cântăreţ de Hristos-Neam, Radu Gyr – şi urmaşul drept-moştenitor al şirului sacru Arghezi-Blaga-Bacovia-Nichita Stănescu. Ba chiar, deopotrivă, se simt boarea stepei lui Esenin (şi săniile lui de argint…- cf. Sărutându-mi umbra, p. 22) şi teatralitatea tragică hamletiană (cam peste tot, în poezia lui Dumitru Pricop). Şi, mai ales, este afirmată, manifest – şi asumată existenţial – făptura spirituală a lui Villon (“sfântul civil”cvasi-anonim, care re-sfinţeşte-exorcizează, peste formalismul sacerdotal, prin numire magică, prin asumare a integralităţii Lumii – scursorile şi demonii lumii: ”Sfânt anonim…/Şi dacă nu-s spurcat de patrafir / şi nu-mi agaţă viscolul sutana/ e c-am spurcat cu viaţa Sfântul Mir/ şi c-am plecat prin soartă cu Satana” – cf. Villon versus Villon, p. 17) – ca la Vasile Voiculescu, aceea a lui Shakespeare. Dumitru Pricop poate fi, în acelaşi vers, cel mai smerit tradiţionalist şi, totdeodată, cel mai cumplit şi răzvrătit şi disperat expresionist.

Intuitiv, apoi declarativ, raţional-conştient – Dumitru Pricop şi-a aflat geamănul spiritual, “sfântul civil” protector – pe François Villon (alternat cu Edgar Allan Poe), cu bune argumente în rebeliunea continuă a vieţii şi Poeziei-Verbului acestuia – dar stare de rebeliune a Cuvintelor (împinse spre maximă violenţă, în multe cazuri) ca formă sublimă de exasperare întru Speranţă; stare de rebeliune, însă, permanent cenzurată de adânca şi sincera simţire a boarei transcendentalului, care peste toate şi peste toţi îşi poartă duhul. Căci aşa este Sfântul Duh: pluteşte pe unde-i este Lui Voia. Villon-Poe dă impresia de acceptare a statutului bahic şi a eternei perindări a Femeii – în realitate, Vinul îşi exercită asupra Bărbatului – funcţia transfiguratoare, ca şi Femeia-Stea Polară – şi chiar dacă Femeia nu şi-o fi respectând statutul stelar, Poemul-Poezie tot rămâne activ, pentru plinirea actului (auto)soteriologic, Infernul notei DO de jos fiind, astfel, paradoxal (pentru neiniţiaţi!) începutul Raiului notei DO de sus… DO – de la dorinţă-dor, sau/şi de la dolor-durere – cumplită şi exasperantă durere… (de multe ori, din pricina nădejdii dez-nădăjduite în DOI-Femeia!) – dar niciodată deplin disperată. Atâta doar că timpul se infernalizează într-o istorie nevropată – şi infernalizează lumea: “pe unde altădată călătoream cu zeii/înalţă corbii pliscul mai hâzi ca-n Edgar Poe/şi eu le-aştept poemul la marginea femeii/unde sicriul nopţii loveşte-n nota Do” – cf. Autobiografie?!, p. 28.

Lupta teribilă a omului de a păstra pecetea dumnezeiască de Om este, pentru Dumitru Pricop, scopul vieţii, ba chiar al întregului univers. Căci “Orice om e zeu sau e nimic”(cf. Mioritică, p. 7) – iar fiorii Judecăţii Ultime şi Sublime se simt atroce, prin separările, deocamdată verbale, dar cu clare alarme de consecinţe escatologice, apocaliptice: Verbul deja nu mai suferă nici un fel de amânare semantică şi nici cea mai mică dintre confuzii: “seul nu e lumânare,/ nici buruiana n-are rod de spic”. Albina-Fiica lui Dumnezeu şi Pâinea Vieţii sunt simbolurile şansei soteriologice a omenirii. Opusul sacrului este scatologicul găinaţ, nu doar rimă la zaţ…: “Iar dacă n-ai trăit eşti găinaţ,/ cum în ibric cafeaua nu e…zaţ”.

Marele Mister Divin nu este pentru oricine – trebuie să te iniţiezi în Nume-Numa (căci numele obiectului, la Facerea Lumii, era însăşi esenţa Obiectului-Creaţie! – şi prin el poţi stăpâni-reînvia Creaţia Divină) şi în Viaţa-Foc-Lavă, nu s-o primeşti doar, de parcă ţi s-ar cuveni – ci să ţi-o asumi, ca trăire a Darului Dumnezeiesc Suprem, dimpreună cu Dăruitorul Divin : “Oricum, aici, în locul meu de Nume/care-a făcut din zgură colţ de rai/ mă simt întreg în marele alai/ şi viaţa-ntreagă mi-o asum anume…// Căci are Forţă – marele mister/ ce-i în acelaşi timp mir şi otravă/ iar omul care s-a topit în lavă/ va locui şi pe Pământ şi-n Cer”. Şi, deci, dreptul la Moarte, reversul Vieţii – nu-l are decât cel ce şi-a conştientizat deplin gravitatea misiunii terestre – altfel, e cădere în Neantul nietzschean: “pe foaia către moarte pe care-o ştiu la pândă/ e-aşa de mare preţul, că nici nu pot să mor” – cf. Autobiografie?!, p. 28.

De obicei, Poetul conştientizează şi declară (solitar, eroic) aderenţa lui spirituală la Credinţă – care devine însăşi plămada Fiinţei Poetice, fixată-suspendată-sincopată în atemporalitate: “Şi de ceasul lui, oprit,/ Dumnezeu m-a răstignit//(…)Căci în ceasul lui oprit/ Dumnezeu m-a zămislit” – cf. Sincopă, p. 36 – ca şi Liturgică, p. 53 – o “explicitare” mai dramatică a “sincopei” divine). Cam aşa se spânzura-sincopa şi Villon, în definitiv: Hristos însuşi se spune, pentru Răstignirea Sa, că a fost “spânzurat pe Lemn”. Poetul smerit, pocăit, integral cristic – îşi simte şi consimte să-şi revendice Poezia de la Mama Sfântă, Mater Dolorosa şi Izvor al Mântuirii-Resurecţiei prin Jertfă-Poezie: “În cerurile tale te-aud cum suferi, mamă,/ cum mă botezi astral cu Poezia/ şi te iubesc, şi mă închin, şi sufăr/ şi înţeleg cum trec de moarte ghimpii” – cf. Iartă-mă, noapte…, p. 40. Poetul devine Voievodul Lumii-Ţării, Arheu Voievodal – doar simţindu-şi şi Tatăl Sfânt, co-demiurg, co-lampadofor al cosmosului, prezenţă concretă de Duh-Logos: “…partea de pământ/ ce mi-a lăsat-o Tata când s-a întors din stele/(…)O, Tată, mai ascunde Lumina(…)/cu Tata – care-i steaua din fiecare vers” – cf. Io, primitivul, p. 41.

Credinţa este Lumea – spune Dumitru Pricop. Până şi Iadul se roagă! Dacă se clatină Credinţa, ori dispare – atunci ajunge să fie mişcat nemişcatul – Copacul – şi bucuria speranţei-Paradisul se transferă, ireversibil, în infernul tristeţii irepresibile: “Un iad se răzvrăteşte-n rugăciuni(…)/ ochii-n zadar mai caută copacii/ pe care din credinţă poţi să-i mişti”. (cf. Copacii credinţei, p. 21). Prin Credinţă în Sfânta Treime (divină şi etnogenetică) şi Jertfire Manolică, întru Eternul Hristos-Calea, Adevărul şi Viaţa – îşi poate reînnoi şansa existenţială, de demnitate şi misionariat terestru, şi Ţara-Patrie: “Trei mâini – sfinţite, care an de an/ se prind mereu între Carpaţi şi Mare/ să scape de-njosire şi uitare/ pe ardelean, muntean şi moldovean…(…)//Trei mâini – sfinţite, prinse-n jocul greu/ al morţii, al răbdării, al unirii/ cu lumânări aprinse peste mirii/ de-a dreapta inimii lui Dumnezeu// Trei mâini – sfinţite, într-o Mănăstire/ de duh, şi de lumină, şi de har/ pe care Sacrul Ţării Calindar/ la-ntipărit: – şi Matcă, şi Jertfire!”(cf. Sfânta Treime, p. 32).

Dacă nu este jertfire, nu se poate spera în şansa mesianică – nici pentru ţară, nici pentru integralitatea ontologiei fiinţei, deja căzute (şi complăcându-se!) sub blestem: “Misterul mesianic nu există/ Filă cu filă viaţa se încheagă/ Şi lumea va fi veselă sau tristă/ Dar niciodată nu va fi întreagă”(cf. Blestem, p. 10). Şi, drept consecinţă a mult prea uşor (şi iresponsabil ) acceptatului blestem, se denaturează, până la inversarea satanică, însăşi viziunea umană asupra Creatorului – devenit – ce teribilă caricatură a Satanei, pentru atei! – De-Creatorul, de Logos şi de Fiinţă: “şi, înjurând ca birjarii, rămaşi prin poeme statui,/ vrea însuşi Dumnezeu să mă sugrume…”(cf. Noaptea aceasta, p. 12). De observat substituirea, de fapt inversarea valorilor şi a priorităţilor înveşnicitoare ale artei moderne: poemele îi fixează în eternitate pe birjari (care şi-au pierdut de mult simbolistica de Călăuze Spirituale – şi-au preluat-o pe aceea de vulgarizatori-înjositori criminali ai Logos-ului Sacru)., iar nu pe eroi şi martiri, nu pe campionii reali ai umanităţii – Marile Spirite Protectoare şi Constructoare…

Astfel, prin “pigmeizarea” şi trivializarea spirituală extremă a omului, care renunţă voluntar la sfinţenie (“Destul cu sfinţii şi destul cu zeii”…/afirmă-n cor farseorii şi ateii” – cf. E timpul, p. 24), supus “jderului putred al erorii, mucenic slujind Terorii”(cf. Cel din noi ce ne-a fost dat, p. 48), devenit Măscăriciul-Narcis, protector-proliferator al viermilor şi mucegaiului (cf. Măscăriciul, p. 50) – ajung să moară, pentru întrega umanitate, solidară în rău, complice la blasfemie! – “chiar şi sfinţii din cer…”(ibidem). Iar omenirea să se situeze nu sub semnul Sfântului Părinte, ci al Marelui Inchizitor, Tată nu al armoniei spiritual-evolutive, ci punând semn veşnic vrajbei şi crimei, perpetue, din interiorul cuplului arhetipal teribil Abel-Cain: “Fiindcă nu Jertfa/ci Marele Inchizitor/ locuindu-l pe însuşi/pigmeul absolut,/ăla…iniţial, Tatăl/lui Abel şi Cain!”(cf. Sfântul Părinte, p. 16) – sau “Şi, în sfârşit, chiar matca lui primară/ nu-i recunoaşte genele cereşti/ şi omul-om devine iarăşi fiară/ şi-I cad din verb toţi stâlpii omeneşti…” – cf. Detalii, p. 43. Iar Raiul şi Logos-ul să capete formă şi “duhoare de birt”, pe care doar Poetul se chinuie, până la autosacrificiu cristic (deseori, însă, învins, în truda şi iniţiativa sa spirituală – înfrângerea provenind poate şi din propriile-i slăbiciuni, căci satanismul lumii moderne este grozav de contagios!: “Sunt tot mai mult epavă, sunt tot mai mult un birt/ printre poeţii sacri ai clipelor de mirt(…)/printre pisici alunec cu chip abrutizat” – cf. Autobiografie?!, p. 28 – pisica nemaipăstrând simbolismul solarităţii-Motanul Sacru egiptean-Amon Rà, ci doar al demonismului lunar şi lubric) să le spele, prin transcenderea cuvântului-Verb:”O!, nimeni nu-i cu mine când mor cu orice cântec/ să spăl în verbe versul duhorilor de birt…//Sunt un învins, iubito, mi-au degerat trăpaşii(…)”(cf. Stânci, p. 25). Ceea ce era, cândva, Potirul Graal, Potirul Însângerat spre Mântuire – devine, acum, “paharul putred” (cf. Sfinţi civili, p. 34).

O lume fără Credinţă devine o lume a Străinului – pierzându-şi identitatea: “Nu numai în luxoasele vitrine/ se vând privighetorile străine” – cf. E timpul, p. 24 – privighetoarea devine, aici, nu doar simbol al înstrăinării orficului românesc, ci şi opusul Vegherii Cristice – ceea ce cheamă în lume “balele melcilor” şi starea de iarmaroc, în care totul se vinde-cumpără şi, de fapt, totul se falsifică şi-şi aneantizaează realitatea divină: “cât melcii răsucesc prin iarmaroace/ şi balele şi altfel de mijloace”… O lume fără credinţă devine, treptat şi pe nesimţite, o lume a necesităţii “tălmăcirii” (nu totdeauna în consonanţă/rearmonizare perfectă cu divinitatea, nu totdeauna în luptă arhanghelică cu Satana – şi, de aceea, întemniţând fiinţa în starea de sărăcie, teroare şi crimă oficială, de pofte pentru “tot mâlul de pe Nil” – creând dizidenţa sfinţeniei – opoziţia sfânt arhanghel-sfânt civil: “Mai mult ca niciodată îmi tălmăcesc fiinţa./ Ca mâine plopii umezi mă vor citi sărac…/ nici un călău din lume nu-mi va dicta sentinţa/ căci mi-a fost scris să tremur, să sufăr şi să tac(…)/şi-n lumea de dincolo voi fi un sfânt civil/ de-mi scapără a doruri sălbatice fiinţa/ şi trebuie să-i caut tot mâlul de pe Nil” – cf. Sfinţi civili, p. 34) – dezagregării şi putrefacţiei – putrezesc zeii olimpieni (“mai luminoşi în marea moarte ca zeii putrezi din Olimp” – cf. Locul în arcă, p. 20), zăpezile, putrezite şi ele, devin funerare (“Ce zăpezi mai îngropi cu zăpada?” – cf. Poate e numai câinele, p. 90), ploile devin nu fertilizante, ci confuze şi bolnave, deci tot cu perspectivă funebră (“mi-s ploile-n suflet bolnave, confuze” – ibidem)

Dumnezeul din om nu poate fi confirmat, sancţionat, în facerile sale – decât de Atoatefăcătorul – care-şi poate afla chipul reflectat doar în Verbul-Metaforă, în Arta-Poezie – cu condiţia ca aceasta (Arta-Metaforă) să nu se prostitueze, adică să nu cadă sub teroarea demonică a istoriei: “Oricum vom muri, oricum vom trăi/ suspectaţi, urmăriţi, timoraţi…/Rămâne metafora, prostituată/ pe centura localităţilor/ ori chiar în mijlocul târgului…”. Altfel, lumea e insuportabil îngreunată, cu surplus de trufie satanică, de Păcat al Superbiei Criminale. . Orice schimbare a vânturilor lumii este crimă şi martirizare silnică a omenirii – spurcare, dacă nu se face sub straja, duhul şi numele lui Dumnezeu: “E dreptul revoluţiilor/ care pe cadavrele sfinte/ vin până-n noi…/spurcându-ne!” (cf. Oricum, p. 15).

Femeia trebuie să se sfinţească dublu: prin maternitate (cf. poemul Iartă-mă, noapte, p. 40) şi prin iubire sacrificială, totală, necondiţionată – precum femeile-cariatide, femeile neptunice (okeanide) din poemul Semn de departe, p. 69 – plânsul lor rotind, mistic, aştrii: “În seara aceasta nu doar bun rămas/ ci glasul care poartă sub el cariatide/ (…) Femei, apoi, purtând pe alge sânii/de marea se-nveşmântă-n violet/ înnebunind copiii şi bătrânii/ori sărutându-şi plânsul când aştrii trec încet” – simbolismul culorii violet fiind unul cristic.11Altfel, durerea-suferinţă pe care o creează e doar chin inutil şi inutilizabil, iluzoriu proliferat în infern – şi infern proliferând, aberant, nonrestrictiv – Păcatul. “Desfrânatei”, din poemul Steaua nunţii, p. 30, i se porunceşte dispariţia-plecare, pentru ca Bărbatul-Prometeu (cf. Psalmii necitiţi, p. 31) , rămas, totuşi, în comunicare funcţională mistică, cu Demiurgul, să poată menţine, măcar, controlul relativ asupra Păcatului: “Lasă-mă-n păcat şi…du-te”.

Poezia, Vinul şi Femeia pot deveni/redeveni, oricând, premizele Noului Ierusalim, de după Judecata din Urmă – cu condiţia ca Poezia să conştientizeze că izvorăşte din Logos Divin, ca Femeia să nu trădeze/văndă, devenind tărfă – iar Vinul să nu fie poşircă, ci Gladiator, Luptător şi Iluminator Arganghelic (iar nu izvor al uitării, cu orice preţ şi a orice) : “dar cred că e-o izbândă/ când vinul curge sublim gladiator…” – Autobiografie?!, p. 28. În lipsa înţelegerii misiunii sale, de către Femeie – Poezia substituie, sau măcar poate compensa funcţia creatoare, cosmogenetică şi regeneratoare-resurecţională a Femeii – care a rămas exponenta unei Frumuseţi Cosmic-Stelare, dar încă Non-Sacrale, trecătoare aidoma acelor “frumuseţi” de “mai an” ale lui Villon: “Frumoasă doamnă, ţi-aş ghici în cărţi/ dar e prea mult să te întorci acasă/ când ţi-ai lăsat mormântu-n alte părţi/ şi-n suflet steaua cea mai luminoasă//deci ceasul rugii nu e bun rămas:/ rămân întregi femeile frumoase/ şi numai locul meu pentru…popas/ va fi poemul care-n vers mă coase” – Ghicit în cărţi, p. 60. A fi prozonierul Versului, înseamnă a fi prizonierul Verbului. Divin, evident.

Între DO de Sus şi DO de Jos – poezia lui Dumitru Pricop este o Golgotă continuă, de imprecaţii, ţipete de teroare, deziluzii, dureri, putreziri ale sinelui înstrăinat – o Golgotă pe care cititorul trebuie s-o urce, după ce a coborât-o/înjosit-o atât de mult în istorie…Şi însuşi actul asumării poeziei lui Dumitru Pricop este, pentru cititor, nu doar penitenţă în aşteptare, ci şi începutul iluminării mântuitoare. Confruntarea cu duhorile Omului – devine, instantaneu şi miraculos (căci avem de-a face cu Fiul lui Orfeu-Rifeul Carpaţilor, Rege, Zeu şi Taumaturg ) – confruntarea cu Duhul lui Dumnezeu. Cel , în egală măsură, mizericordios şi justiţiar – dar, întâi, JUSTIŢIAR – şi abia apoi, după spulberarea cenuşilor – Milos…Niciuna dintre cele două variante nu este deloc comodă – dar nu prin comoditate s-a creat Lumea.

ADRIAN BOTEZ

Anunțuri