Situat în zona subiectivităţii depline, romanul „De-a albii şi de-a roşiii” de Dan Mironescu (Editura Minerva, 2006) reuşeşte performanţa de a crea un univers al copilăriei recurgând la metoda proustiană a memoriei involuntare. Lucruri lipsite de relevanţă, fără contur şi funcţie imediată, se pot păstra mai durabil în memorie sau în stratul subliminal şi pot fi scoase la suprafaţă, în planul conştienţei, de senzaţii acustice, tactile, gustative etc, ce nu au o legătură directă cu ceea ce s-a întâmplat cu ani în urmă, dar care evocă, fără greş, tocmai detaliile unui timp aparent pierdut, în fond, însă, recuperabil: „Am coborât în sat printre vii, salutaţi din curţi cu sărumâna de toţi copiii şi chiar de oamenii mari cu care ne întâlneam. Ajunşi în drum, am luat-o spre troiţă, de unde mai erau câţiva paşi până la şcoală. Cursurile nu începuseră încă şi curtea, ca şi şcoala, erau pustii. O alee de pietriş ce ducea până la cerdacul din spate era mărginită de pomi, cred că meri. Am închis ochii şi i-am văzut înfloriţi. Era o imagine atât de puternică, atât de vie, încât simţeam chiar parfumul delicat al florilor, într-un aer pur, prin care bâzâiau albinele. Imaginea copacilor se răsturna şi vedeam coroanele înflorite, de jos, de dedesubt. O defilare lentă de flori albe, pe un cer albastru, senin, şi o senzaţie de confort şi siguranţă primordială. Cred că este prima imagine care pluteşte undeva, în memoria mea, de când aveam câteva luni şi mama mă ducea în braţe pe sub pomii înfloriţi” (p. 101). Timpul pe care-l regăseşte autorul este unul psihologic, întrucât adevărul, ca să reluăm o formulare bergsoniană, nu poate fi cunoscut prin procesul obişnuit al raţiunii; este nevoie de părăsirea timpului prezent, exterior, şi de sondarea celui interior, în care se derulează secvenţe aparent lipsite de însemnătate, dar care vor constitui substanţa epică a cărţii.

    Un accident de tren provoacă ruptura, regresiunea temporală a naratorului adolescent, dându-i posibilitatea să recupereze un spaţiu al primei copilării, dar nu reinventându-şi viaţa interioară de atunci şi nici prin imagini panoramice: dimpotrivă, secvenţele se declanşează în contrapunct, respectând nu cronologia, ci un principiu al selecţiei şi recompunerii, mai importante fiind lucrurile neînsemnate, zâmbetele, gesturile adulţilor, o anumită lumină şi ceaţă învăluind târgul şi oamenii. Imaginile se cheamă una pe alta, se intercondiţionează, se topesc unele într-altele, se alipesc ori se alătură păstrând o distanţă asemănătoare celei dintre gând şi cuvântul rostit. De exemplu, imaginea cozii interminabile de oameni din faţa primăriei în zilele stabilizării („Se făcuse coadă mare la primărie. […] Nu veniseră încă banii, dar alta era cauza, poate directivele KGB-ului, care spuneau clar că nimic nu trebuie să se întâmple în timpul prevăzut, ci mai târziu, că trebuie să se facă cozi etc, aşa că oamenii erau agitaţi” p. 45) aduce în memorie imaginea altei cozi, din zilele de 1 Mai muncitoresc: „dacă era frumos, şi în general era, nu-mi amintesc de niciun întâi mai fără soare, oamenii se adunau la primărie, se încolonau, noi, elevii, eram puşi frumos în rânduri, cu învăţătoarea alături şi începea aşteptarea. […] Nu ştiu de ce ne chemau atât de devreme şi nu ştiu ce aşteptam ceasuri, în picioare, în soare, frământând colbul sub tălpi, vorbind mai mult sau mai puţin în şoaptă şi stând” (p.47). La rândul ei, această imagine se intersectează cu altele, în care apar personaje ca domnul Kern şi Nathan, ori părintele Mitoiu, sau obiceiuri şi tradiţii de Paşti şi de Crăciun, astfel că naraţiunea devine sinuoasă, voit imprecisă şi dezvoltată simfonic-repetitiv, înainte să se întoarcă la punctul de plecare – imaginea populaţiei obediente, aşteptând cu resemnare începerea circului politic de 1 Mai.

     Intenţia autorului a fost probabil să concentreze, în momentul dinaintea morţii adolescentului, întreaga existenţă de până atunci într-un film al ei; numai că, pe parcursul derulării acestui film – care durează câteva secunde, cât un vis de noapte, dar cu o mare bogăţie epică – naraţiunea şi-a impus propriile ei legi. Stratul detaliilor devine substanţa unui discurs ce refuză, treptat, „reţetele” de succes şi scenariile. Apelul la paranormal, spectacolul dematerializării şi al intrării într-un tunel ce duce spre lumina de sus şi spre judecata de apoi, adică nişte locuri comune bune de lecturat în tren, vor reprezenta un simplu artificiu, fără relevanţă în structura romanului: „O iau spre tavanul vagonului şi trec prin el. Slavă Domnului, răsuflu uşurat, măcar acum am scăpat, n-am ce să păţesc aici sus. Dar sunt şi jos, mă văd în colţ şi suportul de bagaje tocmai se prăbuşeşte, strivindu-mă. Nu pot să mă uit şi închid ochii, dar nu se face întuneric” (p. 11). Personajului i se refuză trecerea dincolo întocmai cum relatează că li s-a întâmplat cei întorşi din moarte clinică: „Nici un păi! Pleacă, du-te […] Glasul vorbeşte blând, dar ferm, în armoniile suave ale miilor de trompete, fligoarne şi alte alămuri ale lui Alecu şi, ca în bancul cu evreul în jurul căruia în ziua de sabat s-a făcut miercuri, în jurul meu s-a făcut ceaţă” (p. 13). Adolescentul recuperează un paradis, dar nu cel promis / imaginat de religia creştină, ci unul trăit şi pierdut, al propriei copilării petrecute în târgul ce „se întindea în valea dintre două dealuri, săpată de apa Bârladului” (p.13). Dacă romanul s-ar limita la atât, nu ar aduce nimic nou faţă de ceea ce s-a scris până acum şi nici nu s-ar depărta prea mult de tradiţia amintirilor din copilăria povestitorilor moldoveni. Spaţiul urban, însă, şi perioada istorică în care se întoarce Dan Mironescu aduc nota de originalitate; nu s-au scris prea multe cărţi despre instaurarea comunismului văzută prin ochii unui copil. Cititorul de astăzi, cel de vârsta a doua, „educat” în primii săi ani de şcoală cu lecturi obligatorii despre pionieri harnici şi cuminţi precum „timuriştii” lui Al. Gaidar sau despre eroii de mucava cu cravată roşie la gât din paginile lui Iuliu Raţiu & comp., poate face diferenţa şi poate aduce mărturie despre autenticitatea paginilor pe care le parcurge în „De-a albii şi de-a roşiii”: sunt pagini despre o lume pe dos, a terorii şi a nesiguranţei, care ia locul lumii celei vechi: „vorbind despre acel prezent, bunicul, pentru comparaţie, se referea mereu la timpul de dinainte de război, spunând: în timpurile normale… Pentru mine devenise un reper. Într-un fel se petrecuseră lucrurile atunci, în timpurile normale, altfel, cu susul în jos, invers, răsturnat, strâmb, anormal se petreceau acum. Nu-mi era clar… Era lumea în care deschisesem ochii, singura pe care o cunoşteam, iar literatura, cărţile eroice ruseşti, filmele, filmele eroice ruseşti, singurele la care cea mai mare parte din noi aveam acces, toate spuneau că asta e lumea normală şi aşa trebuie să fie” (p. 23-24).

    Naratorul-copil retrăieşte dimensiunea mitică a primului său stadiu de dezvoltare, când percepţia asupra lumii era fantastică şi inocentă, dar, pe măsură ce cunoaşte, îşi dă seama că jocul „de-a binele care învinge răul” a fost măsluit de adulţii reprezentând noua putere, lege şi ordine, că simbolurile au fost şi ele „prelucrate”, iar basmele – interzise şi înlocuite cu produse în serie: „Totdeauna albii erau nişte beţivi ticăloşi şi nobili, care-şi băteau joc de populaţie schingiuind şi omorând, care aveau de partea lor pe culaci şi trădători, iar roşii erau blânzi şi omenoşi. Când ne jucam de-a albii şi de-a roşii, nu ştiam cum de unii voiau să fie personajele negative, albii (fără să mai pomenesc de contradicţia albi=răi, pentru început derutantă). Eu voiam să fiu mereu roşu, sau de-ai noştri, adică partizan (la nemţii şi partizanii), sau vardist, la „hoţii şi vardiştii”, de fapt acelaşi joc, care se numea altfel în funcţie de dispoziţia de moment. În fond, se lupta binele cu răul, tema veşnică a istoriei, căci istorie era ceea ce ni se turna în conştiinţe atunci, cu imaginile în alb şi negru, care se mişcau după cum le indica marele regizor, sau marele experimentator, sau cine o fi fost” (p. 77). Judecata de valoare asupra epocii n-o face adultul care scrie, ci naratorul-copil care supravieţuieşte accidentului de tren şi care, în cele câteva secunde cât durează ruperea din prezent şi derularea în mental a existenţei de până atunci, înţelege enorma mistificare pe care a trăit-o. Maturizarea se face rapid, ea însemnând lepădare / îndepărtare de sine: „Într-adevăr, pentru mine, accidentul nu a avut nici un fel de urmări vizibile. Realitatea era cea pe care o cunoşteam. La fel mama, tata, frate-meu, bunicu’, Rubin, Anca, Milica şi târgul. Doar că în mine, înăuntrul meu, era acum altcineva” (p. 283). 

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Anunțuri