Dacă îmi este permis, aş vrea să fac de la început o mărturisire; sunt adeptul scrierii de proză scurtă a Domnului Nicolae Danciu Petnicianu, din două motive; întâi, că păstrează specificul şi pitorescul cărăşan şi în al doilea rând, fiindcă lumea lui, este cea în care, oamenii se nasc, ajung maturi, îşi fac o familie cu copii şi nepoţi, muncesc pământul, ascultă şipotul izvoarelor, se îmbolnăvesc, apoi, îmbătrânesc si pleacă pe lumea cealaltă a veşniciei. Dar, mi-a fost dat, să găsesc atâta claritate şi mai ales, atâtea obiceiuri şi întâmplări din viaţa oamenilor ce trăiesc la sat, unde frământările si neodihna îi face curioşi, apropindu-i de dealuri, de izvoare, de câmpii, de codrii cei verzi şi foşnitori. Personajele povestirilor, uneori multe, alteori puţine, se mişcă într-un univers lejer, propriu simţurilor lor. Au o mare deschidere spre dialog, sporovăind în lim­bajul, adus din străbuni, ca o mană cerească, la care veghează, zi şi noapte, să nu dispară sau să fie ceva stâlcit. Nicolae Danciu Petnicianu, poartă-n priviri şi-n baierele sufletului, imagini ce surprind cititorul, căruia îi dau îndemn de-ai citi cărţile, povestirile cu parfum de liliac ori cireş înflorit. Povestirile, fie mai noi, fie mai vechi, au aceiaşi măsură; cea a echili­brului, a spaţiului ţărănesc, din care, musteşte seva de frumuseţe şi de mân­tuire a sufletului, nu de puţine ori, ostenit şi încărcat de poveri. Nu-i sunt străine nici locurile de la oraş, simţindu-se la fel de bine, fiind la fel de atent, întcotr-o ajunge şi pe ce străzi, dacă poate înainta sau e vreun semn interzis? N. D. P. nu scrie cu vreo teamă, ci scrie din convingere că, lumea lui, e una care trebuie cunoscută, aşezând în dialog generozitate, altruism, credinţă, temă, secrete, care, toate, dau personalitate scrisului, îl aşează pe verti­calitate şi amploare. N. D. P. scrie din rea­litatea cotidiană, dând frumuseţe limbii, nechinuind-o, oferindu-i totdeauna vitali­tate si prospeţime imagistică.

„Pripon pentru calul meu“ cuprinde proze apărute în urmă cu ani, dar care, păstrează autenticitatea şi interesul zilelor noastre de azi.

A doua proză a volumului, chiar aşa se şi numeşte „Pripon pentu calul meu“, rămâne 6 bijuterie a prozei româneşti, o învoire între tată şi fiu, de a discut ca între bărbaţi, de a nu ascunde din dorinţa unuia sau a altuia, lată această delicată discuţie ce încheie povestirea:

– Îţi faci casă, tu, Moisă?

– Îmi fac, tată.

– La ce-ţi foloseşte, când stai în oraş?

– Foloseşte şi ea la ceva, răspunse, în doi peri, Moisă.

– La ce? insistă Mărcin.

– Cum să zic, tată, să nu mă înţelegi greşit? se frământă Moise, scoţându-şi mâinile din buzunare.

– Zi-o cum vrei, da zi-o, omule!

– Vreau să am şi eu un loc al meu …

– Un loc al tău?!

– Da, tată, unul, unde să pot bate un pripon pentru calul ăla al meu de pe culme, mai spuse Moise, grav, vârând din nou ţigara în gură.

Bătrânul tăcu posomorât. Se răsuci de mijloc şi ieşi din cameră cu paşi abătuţi. Lăsă deschisă uşa în urma lui“.

„Herghelia“ este o proză de întindere mică, doar de trei pagini, de o forţă de imaginaţie demnă de toată atenţia, care ne face să ne gândim că lumea, poate fi interesantă şi atunci, când prin peisajul ei, aleargă o herghelie de cai. De aici, mai departe, oricare am lua din cele 34 de povestiri, la oricare ne-am opri, bucuria, după citire va fi la fel de mare. Nicolae Danciu Petnicianu construieşte o lume, de care, nu putem sta deoparte, trebuie să ne-o apropiem, prin paginile acestei antologii din care, nu lipseşte nici dramatismul, nici idila cu miez de dragoste.

Sensibilitatea frazei, luciditatea gân­dirii, iubirea pătimaşă a oamenilor ce poartă în buzunarul de la piept, firul de busuioc, fac din acest volum, o zare nestinsă a prozei româneşti. Despre proza lui N. D. Petnicianu, am mai scris şi vom mai scrie, convinşi că n-am greşit, ca afirmaţiile noastre au suport, mai ales că, atâtea alte nume importante, din literatura bănăţeană, i-au acordat zeci şi zeci de pagini, de recunoaştere şi demnă de apreciere.

MIRON ŢIC

Anunțuri