Primirea sfintei taine
Lungul drum al omului către credinţă

”Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită pe drept cuvânt „leac uitat”. Lumea Întreaga zace cufundat in rau. Fiecare dintre noi s-a molipsit de ucigatoarea boala numita pacat. Poate fi oare vindecata aceasta boala? Leacul exista si este unul minunat! Daca il primesti te insanatosesti! Insa noi nu intindem mainile spre el ca sa ne vindecam si sa ne impacam constiinta.” De ce oare? Pentru ca l-am uitat si l-am nesocotit.

Rar mi s-a întâmplat să găsesc o carte în care Sfânta Taină a mărturisirii să treacă de zidurile bisericii, de spaţiul comunicării între om şi preotul ales şi să se aşeze cu atâta temeinicie într-o carte.
Profesoara Ulmeanu, cum o cunosc buzoienii, a lucrat toată viaţă predând limba rusă la Buzău. O cunosc din anii studenţiei .Ce i-a mai rămas din acea vreme este o linişte lăuntrică, o detaşare de învolburarea cotidiană, o mirare care se aşează pe faţa ei deosebit de expresivă, când firul liniştii pentru a comunica se rupe. Simţeam uneori cum o deranja adânc lăuntric, chiar şi pronunţarea mai hotărâtă a unui cuvânt. Un fel de stranie raportare la cotidian şi învolburările lui.

Lumea în care trăim e din ce în ce mai frământată şi mai dezacordată de la liniştea pentru care ne-a făcut Dumnezeu ca fiinţe raţionale.

De câţiva ani profesoara Ulmeanu, trecând şi prin experienţa retragerii în liniştea mânăstirii, citeşte mult şi scrie.

Am citit de câţiva ani articolele din Renaşterea Culturală. Cu fiecare apariţie surpriza mea iniţială s-a echilibrat, a devenit aşteptare şi voi recunoaşte, chiar dilematică curiozitatete. Ce se întâmplă cu această colegă, de unde vine, ce caută, unde vrea să ajungă, ce se întâmplă, ce o nelinişteşte şi mai ales unde vrea să ajungă.

Acum când ţin în mână cartea LUCCILEI IONA,
Magdalena-prin Oază, la capătul Drumului, ştiu să răspund la aceste întrebări pe care în mod firesc oricine a cunoscut-o şi le-a pus.
Prima impresie pe care o culeg din carte este aceea a unei documentări impresionante. Ceea ce afirmi tu poate fi discutabil sau interpretabil, dar ce spune marele poet Novalis ”s-ar zice că toate înclinaţiile noastre nu sunt decât religie aplicată.” şi încă nu ştiai, te pune imediat pe gânduri, te face să deschizi cartea cu mai mlut interes şi să citeşti.
Încă din Cuvântul de deschidere al cărţii autoarea se mărturiseşte mobilizator:”pentru că aparţin unei generaţii mult prigonită, prin naştere şi prin educaţie-ce fel de educaţie?! şi nu contenesc şi nu contenesc a mă uimi de faptul că!odată cu mine”, dar şi mult înaintea mea , au trăit oameni-cu totul altfel au trăit…care ştiau că ”domnul rămâne în veac” şi ”privegheau „-fără a ajunge-ca mine-”pasăre singuratică pe acoperiş”. Este această metaforă atât de expresivă, dar şi atât de literară în sine încât , cel cu experienţa lecturii simte ca va citi, nu numai o carte despre credinţă, ci o carte care cuprinde inspiraţia divină ce stă la baza oricărui demers literar.
Aşa am ajuns să citesc fără oprire acest roman al unui suflet de om a cărui temă este căutare lui Dumnezeu, aflarea lui Dumnezeu şi dezamăgirea neputinţei de a-l fi aflat atât de târziu. Sufletul autoarei intră în luptă cu propria neputinţă de a-l cunoaşte îndeajuns şi de a avea timp de rugăciune şi mulţumire, pentru cât de multe păcate adunăm noi oamenii într-o viaţă atât de scurtă.
Am scris şi eu despre acest aspect al preatârziei aflări a mulţimii păcatelor mele într-o carte ce va vedea lumina tiparului în curând, ÎNTOARCEREA COCORULUI:” . În fond mă voi mărturisi în public, într-o carte, aşa am convenit cu interlocutorul meu care nu mi-a dat pace, îndemnându-mă să scriu. Şi nu a fost singurul …
M-am hotărât într-o zi de duminică. Fusesem la Sf. Liturghie am ascultat cu atenţie şi evlavie citirea păcatelor lumeşti.
Le ştiam din cărţi. Preotul însă, după ce le-a repetat a adăugat şi altele, care sunt ca număr cât firele de nisip de pe suprafaţa pământului. O emoţie fără margini m-a cuprins şi o tristeţe adâncă a coborât în toată fiinţa trupului meu.
Am avut senzaţia că se crapă pământul, că mă voi scurge în pământ chiar în clipa aceea. Pe obraji simţeam cum se scurg lacrimile. Nu pot şi nu voi putea niciodată să precizez dacă mi-a fost teamă, dacă eram îngrozit de ce auzeam. Nu, eram îngrozit de imaginea pe care mi-au construit-o cuvintele „mai multe decât firele de nisip de pe pământ”.
Este uluitoare această coincidenţă de trăire de la distanţă a aceloraşi sentimente. Dar şi mărturisirea următoare din cuvântul înainte.”m-au întrebat la început ”de ce n-am scris până acum?”- am răspuns ceva vag pe atunci, nu-mi era nici mie limpede de ce. Astăzi văd răspunsul şi mă rog Domnului să fie cel real şi să-mi dea astfel, timp să-l continuu: n-am scris(n-am publicat) pentru că nu venise timpul…acel timp al fiecăruia , în care să poţi vedea ceea ce ai de spus.”timpul meu” era de a scrie spre slava Lui, privind lumea , adăugând „experienţa„ personală…credeam că ştiu multe. Văd că nu ştiu nimic…”
M-a tulburat profund mărturisirea aceasta mai întâi prin coincidenţa cu propria experienţă. Unii mai îndrăzneţi mi-au zis-o în faţă că m-a apucat nebunia acum, la bătrâneţe, că ce tot caut eu pe la biserică, nu cumva am luat-o razna?
Poate că da, poate că nu, oricum căutarea şi încercarea este , oricât ar fi de discutabilă, mult mai omenească decât staul deoparte şi suspectarea altora.
Audaces Fortuna Iuvat, îmi zic de multe ori şi continuu şi eu să-mi văd de drumul meu şi de tulburarea sufletului meu…
Iată, mă ajută neaşteptat o fostă colegă de facultate şi de profesie.
Citesc un roman al sufletului unui om scris atât de bine, neaşteptat de bine. Oare de ce?
S-a produs în mod sigur întâlnirea dintre harul divin şi omul care-l primeşte. Poteca a fost aflată, calea e acum una singură, autoarea Magdalena desfăşoară pe 187 de pagini un adevărat spectacol al chinului şi bucuriei care decurg din puterea ce a primit, ca să spună oamenilor unele mici adevăruri ce-i privesc şi pe ei. În acest fel cartea trece din mărturisire în didactică, menirea de dascăl pe care a practicat-o n-o putea ascunde .”Dacă vrei să urmezi înţelepciunea-urmeaz-o! Nu te teme că nu ai casă, nici hrană, cu toţii avem un Tată, care ne poartă grija, dar este dur cu noi pentru a ne impulsiona, a ne trezi…”Magdalena aduce exemple, propune dezbateri, emite judecăţi de valoare, le fundamentează cu zicerile marilor dascăli din trecut şi din prezent. Este un mare roman de învăţătură creştină pentru care mulţumesc autoarei.
Am făcut un schimb pe data de 28 iunie la lansarea de la Biblioteca Judeţeană. I-am oferit Cartea psalmilor în rime, mi-a oferit această minunată carte. De acum comunicarea dintre mine şi autoare stă în voia lui Dumnezeu. Eu citesc deja, ea va citi în mod sigur şi ne vom regăsi într-un punct care se numeşte bucuria aflării căii, a singurei căi, a bucuriei, a singurei bucurii şi a iubirii singura pentru care Dumnezeu ne-a dat îndemânarea de a scrie.
Pe coperta exterioară văd chipul colegei mele transfigurat în măicuţă, mă impresionează şi această fotografie dar mai mult decât orice cuvintele ”am înţeles că, precum suferiseră martiriiodininioară…trebuie să avem şi noi puterea de a suferi. Cine-ar putea fi atât de nebun să nu primească bucuros toate suferinţele şi orice greu , când acesta este calea ce duce spre un Mire credincios şi statornic care te aşteaptă cu braţele deschise ţi pieptul însângerat şi arzând de iubire.”.
Sun cuvintele lui SIGRID UNSED din plin EV MEDIU , sunt un îndemn pentru noi, modernii secolului XXI.
Aş putea să scriu o carte întreagă despre minunata scriere a Magdalenei. Îndem cititorii să o citească şi să se bucure împreună cu mine.
AUREL ANGHEL

Anunțuri