În „Cuvânt înainte“ găsim următorul „Moto“: „Scrie ca să păstrezi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântut’. Pornind chiar de la acest gând înţelept, Alexandru Dumitru alcătuieşte o carte nu numai din câteva reportaje de ziar, dar mai ales din ceea ce a văzut cu ochiul, „o tristă legendă“ după cum scrie în „Postfaţă de om bătrân“. Corneliu Leu, o lume privită de un tânăr de nici optâsprăzece ani, care dovedeşte nu numai spirit critic, dar şi o precocitate uimitoare. Cităm, câteva fragmente din paginile de început ale cărţii, reportaje apărute în Cotidianul „Matinal“ sau în „România liberă“: „Mulţi dintre locuitorii Văii Jiului sunt condamnaţi să trăiască printre şobolani şi gunoaie. în plus, cei care locuiesc in blocurile-cutii de chibrituri ale epocii de aur au parte si de umezeala şi igrasia care încep de la acoperişul blocului şi se termină în subsolurile inundate…“. (Un articol de Mircea Nistor). Cităm, în continuare, dintr-un alt reportaj: „Doi morţi şi doi răniţi într-o expoziţie la mina Uricani“. „în subteranul Văii Jiului se produc accidente devastatoare, care lasă în urmă familii îndoliate şi zeci de copii orfani. în doar o lună de zile la unităţile din cadrul CNH s-au produs deja trei accidente de muncă, din care două colective. Doi mineri au murit, iar alţi opt au fost grav răniţi, în ultimii ani cele mai complicaie accidente de muncă s-au produs la exploatările miniere Vulcan şi Petrila“. (Un articol de Carmen Cosmin, 24 mai 2004).

Citind, fără grabă, această carte, m-au surprins o serie de observaţii ale tânărului scriitor. La un moment dat, pare surprins de ce se întâmplă aici: „Pentru că lucra în mină, chiar şi sub formă de rugăciune, departe de fermentaţia zgomotoasă de la suprafaţă, înseamnă mai presus de orice, curaj. Nu degeaba, la intrarea în galerii, fiecare miner este întâmpinat cu urarea „Noroc Bun!“. Cum adică „Noroc Bun?“. Norocul poate fi şi răul“. Şi, mai departe, autorul ne menţionează: „Această lucrare se vrea, înainte de orice, un avertisment în care vor fi procesate fără nici o distorsionare suferinţele din Valea Jiului. Pentru că aventurile mele din Valea Jiului puteau fi foarte uşor înregistrate într-un jurnal care să cuprindă istorisiri şi în alte excursii, una dintre pasiunile mele. Dar nevralgicele sfâşietoare din Valea Jiului trebuie sâ-şi emancipeze ecourile ţinute în lanţ. Să se facă auzite, să fi pase cuiva de vieţile cotropite ale localnicilor. Mă simt dator fată de oamenii pe care i-am întâlnit în Valea Jiului. Nu au ezitat niciodată să întindă o mână de ajutor, chiar şi numai pentru a-mi trasa, prin aer, politicos şi calm, cu arătătorul, direcţia gării“.

Prima călătorie în Valea Jiului, autorul, o face în 13-15 aprilie 2004, în vacanţa de Paşti. Acest lucru s-a datorat şi unei dorinţe mai vechi, aceea de cunoaşte iară şi înainte de toate, capitala Văii’Jiului. Primele impresii, sunt cele de călătorie, către acea Vale cu trenul personal, impresii pe care, autorul le descrie, cele ale naturii ca superbe, dar serviciile CFR, destul de dezastruoase. Sunt surprinse aspecte ale oraşului, unde ni se spune: „O plimbare prin Petroşani te convinge definitiv că omul sfinţeşte locul“.

A doua expediţie în Valea Jiului se consumă cu prilejul zilei de 1 Mai, perioada 30 aprilie-2 Mai 2004, timp când autorul face cunoştinţă cu Lupeniul, de data asta fiind însoţit de alţi doi tineri colegi, când, din nou, este surprins de frumuseţile naturii, de peisajele din jur. Sunt descrise locuri de neuitat pentru orice turist: Telescaunul de la Straja, înălţimile copleşitoare ale Drumului Crucii, Valea Brăii, ca totul să se încheie fiindcă ziua de luni aducea o nouă săptămână de scoală.

Perioada 22-28 iunie 2004 înseamnă „Marea călătorie“ de la începutul verii si, care s-a întâmplat să fie la Petroşani, Lupeni, Straja, Uricani, Valea de Peşti, o minunată călătorie, scrisa cu privirea şi cu sufletul tânăr a lui Alexandru Dumitru.

După acest periplu, din nou la Straja, în perioada 12-14 noiembrie 2004. Alte pagini, alte frumuseţi născute din descrierea deloc timorată, le găsim în capitolul „O altă Vale a Jiului“, văzută şi fotografiată sufleteşte în perioada 5-7 ianuarie 2005. Mai reţinem şi alte capitole, peste care nu putem trece fără a le menţiona: „Drumuri spre un posibil portret uman“, „Tristeţea ascunsă a statuilor“ sau această constatare imperială: „Cum s-a distrus imaginea minerilor“, unde se face referire la faptul că „Minerii din Valea Jiului au reprezentat – alături de muncitorii de la fabrica „Tractorul“ Braşov în 1987 simbolul rezistentei împotriva regimului comunist, prin greva generală de proporţii de la Lupeni din 1977“.

Am citit această carte ca pe un frumos poem sau o intimă scrisoare, de care nu te poţi despărţi, fără a te gândi, destul de multă vreme, la înţelepciunea şi pasiunea unui tânăr elev de liceu, care face primul pas în literatură.

MIRON ŢIC

Anunțuri