O poetă a confesiunilor lirice este Persida Rugu în „Scrisori din sin­gurătate“, Editura „Etnograf“, Cluj-Napoca, volum de poeme, dens, omogen, comunicând o tensi­une egală, fără monotonie, totuşi.

Despre această distinsă poetă am mai vorbit anterior. În acest con­text pledăm, şi noi, ca şi Matei Călinescu, pentru o (re)lectură a poeziei, în care plăcerii i se asociază complexitatea, complicitatea, spe­ranţa ieşirii din labirint, dintr-un pa­radis al oglinzilor (duble). Flacăra care frisonează poemul si-l ţine treaz, cu antenele în alertă, este criza lăuntrică, provocată de „drumul către sine“ unde „gândirea se hrăneşte din fluviul cu peceţi / al liniştii’de veghe pe albele coline“ („Cântecul apei“), deoarece poeta este o melancolică ce îşi „ascunde“ gândul între reflecţie şi sentiment.

„Dorul se-agaţă de tâmplă“ este o sintagmă reprezentativă pentru uni­versul liric al Persidei Rugu, oferind dintr-o dată cititorului cheia des­chizătoare, emblema dezvăluitoare, tipică, a limbii poetice, „de-omăt se arată cocorii / pe marea aprinsă de nord / prin sânge îmi freamătă zorii / şi dorul se-agaţă de tâmple / şi ard“. („Manuscris“). în „Lângă vietăţile cerului“, cunoaşterea este văzută în componentele sale de bază –seducţia, refuzul tentaţiei ludice, con­trolul făuntric al impulsului cognitiv, acaparat si devorator, libertatea con­cepţiei, iluzia cuprinderii şi des­coperirea adevărului, dorul inefabil şi de necuprins şi, în final „mormânt necunoscut“ al misterului, al infinităţii fenomenelor „într-o lume cu meduze şi ierburi“, a ceea ce va rămâne, totuşi, în afara „dorului de tine“, mereu mai îndepărtat, asemeni fenomenului „fata morgana“, inaccesibil, mereu inatacabil şi inefabil.

În căutarea visului, acel dor etern, poeta sesizează absurdul din jur, actul poetic având şi funcţia exorcizantă ori măcar atenuantă („Un vis într-un vis“). Tensiunea, dacă nu se transformă în rugă, dacă nu devine angoasă, dobândeşte calitatea supe­rioară de motor al fiinţei, de tensiune filosofică: „această înşiruire de răni numită viaţă / o leg cu verigi de oţel / de starea unui nor / pe care-mi spri­jin scara spre Dumnezeu / această înşiruire de trepte / de priviri sângerânde / o transform cu ţipetele nopţii în lavă“. („Litanie“).

În poeziile elaborate în stil clasic, esteticul, prin ritm şi rimă, se conjugă armonios cu metafora ca suport filosofic, iar mesajul ce se doreşte transmis capătă o vibraţie adâncă în arpegiul egoului. În acest sens, Persida Rugu scrie o poezie inconfundabilă, prin asumarea dureroasei dorinţi al propriului vis sfărâmat în mici cioburi colorate ce se coa­gulează, se dezintegrează, şi iar se formează, luând forme diverse ca într-un tub caleidoscopic, care ne încânta imaginaţia copilăriei, prin ochiul aflat în centrul a trei oglinzi aducătoare de miraj: „cu el răsar fan­tasme cu spuma prin vâltoare / şi-mi ţes vieţii calde înzăpezit hotar“. („Ierburi de lumină“).

Se observă, de la prima lectură, la Persida Rugu, utilizarea până la epuizare a procedeului insolitării. Îl întâlnim aproape oriunde există imaginea ce frisonează eul. Se ştie că scopul imaginii este de a crea o percepere aparte a obiectului („secundele înfrunzesc / pe altă emisferă“), de a opera transferul unui obiect din sfera sa de percepţie obij-nuită în sfera unei noi percepţii. Se întâmplă astfel o schimbare seman­tică specifică prin care perceperea se eliberează de automatism. Sensibilitatea se refugiază în eden, copilăria care „toarce – pisică pe soba inimii“, doar mama, simbolul dragostei eterne a rămas în veşnicia umbrei, amintire greu de atins. Numai „Toamna curge printre frunze uscate“ pentru ca „vântul“ să înve­lească „amintirile / în mine“. „Amiază de octombrie“).

„Scrisorile“ expediate din inimă către un dor neatins sunt singurătăţi în scrisorile sinelui, să ne „noureze timpul / rănit“.

Metafora, element stilistic, este repusă în drepturi depline, dorul ca formă de cunoaştere, extinde sen­surile personificărilor la dimensiunea alegoriei vieţii si morţii în relaţie de continuitate. („La marginea timpu­lui“).

Singurătatea refugiată în metaforă odată cu ajungerea ei în elementele aparent disparate, inde­pendente, se umple de sens, bine­făcătoarea iluzie a puterii poetei de a descoperii adevărul. În dorul ei vrea în acest punct o metaontologie şi o hiper-realitate, real imaginar ori un imaginar real; trans-imaginarul, deci care ne (re)descoperă un talent cu o biografie interioară bogată.

AL. FLORIN ŢENE

Anunțuri