„Exilaţi în umilinţă” (Chişinău, 2006) este un roman despre Basarabia, subiect încă dureros pentru mulţi români. Victor Ciutac propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinându-şi cititorul să retrăiască aproape jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940, când teritoriul, prin acordul dintre Hitler şi Stalin, a fost din nou ocupat de ruşi, şi terminând cu vremuri mai apropiate de noi, când rusificarea aproape că s-a încheiat, iar românii, câţi au mai rămas pe acele meleaguri după procesul intens de deportare / deznaţionalizare / discriminare, au devenit străini la ei acasă.

Pus sub un motto sugestiv („Fără memorie nu e Ieri / fără zbucium nu e Azi, / Fără credinţă nu e Mâine” ), romanul actorului-narator este scris alert, fără preocuparea vădită de a cultiva un stil; autorul pare mai interesat de ceea ce spune decât de modul în care o face, oralitatea fiind principala trăsătură a scriiturii; de fapt autorul însuşi, într-un „post scriptum”, se revendică de la aşezatul roman tradiţionalist: „Am încercat şi eu prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare prin singurătatea şi tristeţea ei [este vorba despre „Casa mea” a lui Grigore Vieru, s.n.] nu sunt capabil să pătrund… Prin anii 1990-1993 credeam, poate că eram chiar convins, că această poezie îşi pierduse actualitatea, dar vremea şi, mai ales, noi am făcut tot posibilul şi imposibilul ca ea, această „Casă…”, să fie şi mai văduvă, şi mai tristă” (p. 435).

Locuitorii din Pădurenii-Prutului nu au statut de personaje propriu-zise, ci de martori ai unei istorii care trece peste ei modificându-i structural: din gospodari înstăriţi devin colhoznici, îşi uită treptat limba, tradiţiile şi obiceiurile, acceptând în final, ca pe ceva normal, gardul de sârmă ghimpată care-i separă de fraţii de pe malul românesc al Prutului. Gheorghiţă-mutul, cel traumatizat încă din copilărie, este emblematic pentru întreaga comunitate: suportă cu seninătate batjocura, deportarea, statutul de „Pobedonoseţ” în Siberia, la Piatihanca, un falanster utopic cu cinci văduve obsedate sexual, apoi ruşinea de a deveni, la întoarcerea în sat, soţul Floricăi, dezmăţata satului, care ar putea să-i fie mamă. Este un personaj care nu reuşeşte să se maturizeze, care nu are conştiinţa libertăţii şi nu se revoltă, ci se resemnează, irosindu-se în mărunţişuri. Locuitorii satului au aceeaşi atitudine blajină în faţa invadatorilor, venirea / plecarea / revenirea şi apoi instalarea definitivă a comuniştilor ruşi în sat sunt acceptate cu seninătate inexplicabilă, poate şi cu puţină curiozitate şi cu un fel de convingere interioară că nimic nu se poate schimba cu adevărat. Acest angelism funciar îi determină să nu înţeleaga nimic din legile istoriei, din faptul că ea se scrie sub ochii lor, de către învingători, şi că autorii sunt nişte „venetici” care le vor perverti, treptat, toate valorile. Când se produce trezirea, deja este prea târziu, şi ea nu implică o analiză lucidă a situaţiei, urmată de reacţie; personajele cad în alt tip de resemnare, poate mai periculoasă decât prima, atâta vreme cât este însoţită de o minimalizare a ceea ce reprezintă un element sacru: „Aha-a, încă o Patrie… Auzi, draga moşului, până azi aveam doi eroi şi un fecior, de azi am trei eroi şi nici un fecior, am umplut casa cu eroi ca să n-am nici un fecior, Florico? Nici un fecior, pentru că ei au murit ca eroi pentru Patrie…Pentru care Patrie, Florico? Ei ce, au stat la marginea Codrenilor să nu treacă nemţii ori ruşii prin sat? Şi chiar dacă stăteau, crezi că ei nu treceau? I-a întrebat cineva unde vor să stea şi pe cine vor să apere?… Iaca în jurul casei am numai patrii, multe patrii, da feciori nici unul. Aşa-i când ai mai multe patrii, nici una nu ştie cum să ţi-i ia mai repede şi să-i facă eroi!” (p.207).

Victor Ciutac nu analizează, nu interpretează şi nici nu-şi manipulează personajele în scopul ilustrării vreunei teze naţionaliste personale: el este doar un narator, unul din cei care se străduiesc să treacă neobservaţi la lectură, pentru ca faptele din lumea evocată să apară aşa cum s-au petrecut ele în realitate. Imaginaţia şi ficţiunea au un rol minim în acest volum consistent (peste 400 de pagini) despre cei rupţi, pierduţi, înstrăinaţi şi care numai rareori îşi amintesc cine au fost: „Moldovenii când se strâng / Şi-n petreceri se avântă / La un colţ de masă plâng / La un colt de masă cântă”… (P. Zadnipru –p. 419).

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Anunțuri