PASTELURILE DE ACASĂ 

Poetul Nicolae Stoie m-a onorat cuprinzându-mă de curând, cu un cuvânt însoţitor, în sumarul recentei sale cărţi, Pastelurile de la Ocna Sibiului (Editura Pastel, Braşov 2007), un volum remarcabil şi cuceritor, dând seama astăzi de maturitatea, de destoinicia scriitoricească deplină (şi împlinită) a autorului. Cartea este totodată, cum am căutat să arăt în acele rânduri introductive, şi o provocare: propune spre reabilitare (şi izbuteşte) o speţă literară socotită iremediabil caducă, după ce fusese glorioasă în vremea lui Vasile Alecsandri sau a unora dintre succesorii aceluia, un G.Coşbuc, un Pillat ş.a. Tentativa lui Nicolae Stoie nu e însă, aceasta se vede repede, numai de recondiţionare a produsului liric, e mai degrabă o schimbare de esenţă.

Dacă specia pastelului era redusă, în varianta alecsandriană, îndeobşte la abundenţa plastică (ce n-ar trebui, fireşte, să lipsească din exponat), Nicolae Stoie dă, iată, o replică speciei aşa-zicând canonice. De pildă, ca să mpă exprim astfel, fluidele metafizice nu-i sunt ncicidecum interzise. Cine, ca să căutăm un exemplu, ar presupune că în câteva stihuri – în Poemul ermetic – vom întâlni (desigur cu amendamentul secular al evului în care vieţuim) parabola/realitatea biblică a înscrisului isusiac pe nisipul evanescent, pe colburile iute împrăştiate? Să le citim: „în drumul spre muşuroi/o furnică îşi dă examenul la caligrafie/scrie direct pe pământul umed/poemul ermetic/stelele cerului se îngrămădesc să-l citească/legile gravitaţiei foşnesc deasupra/şi un stol de îngeri îşi freamătă aripile/galaxia se stinge într-o pitică roşie.”

Aşadar, încă o dată: dacă pastelului istoric nu-i vor fi fost date, de regulă, decât impresiile pasagere, meditaţia – însă şi aceasta numai de proximitate -, apoi plasticitatea, elanul naturist etc., la Nicolae Stoie el îşi va arăta şi împotrivirea la regulă: chemarea în cuvânt, prin urmare, poate nu doar să fericească, să serenizeze dar şi (precum la Arghezi) să nu îngăduie; o veste, ori semnul privilegiat ar putea, adică, nu numai să invite interesând sentimentalul verist dar şi-ar permite totdeodată să ameninţe, să primejduiască – acum poemul conceput, de exemplu, în regim nostalgic lunar se va înmuia (iată, în chip ironic, ca însuşi universul împrejmuitor), va coborî va să zică în lumea vegetalului ce necontenit ne porunceşte şi, mai mult, la limită, ne reconcepe şi reconstituie. Ca în Metamorfoză: „în zori când am vrut să-ţi recit poemul/scris la lumina lunii/despre ariciul furişat azi-noapte-n grădină/printre straturile de ceapă şi pătrunjel/cuvintele s-au făcut moi ca lăptucile/şi amare ca sucul de ştevie/iar limba mi s-a transformat dintr-odată/într-o frunză ţepoasă de cactus”.

Într-un pastel (cum l-aş numi) infidel, din aceeaşi clasă, Epidemie de flori de brânduşe (pastel necredincios speţei conscrate fiind încărcat cărturăreşte, neocolind totuşi pastele, rumoarea aerului vânturat de aripe şi de foşnetul surpărilor în straturi, coloristica, exultanţa estivală etc.), Nicolae Stoie scrie: „toamna îşi târâie ugerul norilor peste lume/acoperişe şi turnuri sug apa din ţâţele cenuşii/coborâte până la gurile morţilor din cimitirele de pe dealuri/norii lui aristofan broaştele/orăcăiala repertoriului estival se estompează/şi chipul tău bolnav de paloarea brânduşelor/se ascunde sub părul maro-câmpeniu şi/joci rolul faustinei împărăteasa care şi-a trimis/chipul pe moneda din necropola smite/să tulbure fâlfâitul din aripi al anotimpurilor/peste vegetaţia halofică de la ocna sibiului/şi răsfrângerea zileleor în mineralele criofile/alb-cenuşii şi mereu nestatornice ca norii”. Întâlnim aci, sub opulenşa materială – una de verdură stranie iubitoaare de sărătură, sau de roci pe care numai gerul le mai întremează – chemarea către o neoprită căutare a originii. E vorba însă mai degrabă, la Nicolae Stoie, de căutarea şi găsirea numelui, a numirii locului şi locuirii: nume şi numire împinse acum până în vecinătatea (sau la marginea) impronunţabilului. Ele sunt, ca numenalul filosofic, de nerecunoscut în lucururile sensibile: le vei putea însă aproxima prin construcţiile libere, cum zicea poetul cunoscut, ale transcendenţei. Căci prin aceasta, ceea ce e înzestrat – poetic – cu un nume intră deodată în formă, adică în existenţă. Nu mai puţin, iniţierea în această lucrare privilegiată e precedată aici de murmur („bolboroseala” ameninţătoare a nămolurilor, „torsul” din „îmbrăţişarea apei” etc.), apoi de liniştea aceea misterioasă, enigmatică, precum tăcerea absolută dintr-o capsulă fitomorfă ori dintr-un clopot care tace, care nu a bătut vreodată. Ca în acest pastel Capsulă toponimică: „râora:bolboroseala mlaştinii/şi snopii de cânepă toamna/prinşi de îmbrăţişarea apei/vegetal sacrificiu spre a se naşte/cântecul meliţei foşnetul/fuiorului de argint torsul fusului /(somnolent) înainte de hora/vârtelniţei şi fuga suveicii -/o mreană gonită de zbaterea/spetei şi pocnetul brâglelor/ce transformau războiul de ţesut/al mamei într-un pian…acum/sunetele lui sunt închise ermetic/în acest ‚aoa’ şi în cei doi ‚er’/capsula toponimică pe care/o arunc /în pagina lexiconului/cum aş arunca în apa oceanului/un indescifrabil mesaj s.o.s.”

Numirea locuirii, a locului (ce nu sfârşeşte vreodată, fiind, ca pe ape, în sticla cu mesaje secrete mergând spre niciunde) ocupă toate cele şaiezeci de poeme din Pastelurile de la Ocna Sibiului (ţinutul originar al autorului). Locul: adică vatră şi trup totodată, casa şi acasa dimpreună; aceasta din urmă adunându-ne în sus ca dintr-o alveolă primordială, ca dintr-o „scoică preistorică”, aşa cum aprecioază poetul. Aci viaţa şi neviaţa de amestecă, „fantomele cu cranii de sare” mai poartă „coroanele de sânziene” – ca şi cum, totuşi, şi ele ar fi într-o necurmată întoarcere acasă: (…)dau ocol dedesuptului/legănaţi de braţele apei sărate şi/verzi şi îşi trimit înafară/fantomele cu cranii de sare/să dea ocol lacului fără fund/şi să-şi aşeze pe frunte/coroanele de sânziene/căzute de pe cerul verii”. Fiindcă, aşa cum ne încredinţează gânditorul spaţiului spiritual (îl evoc aci pe Leo Frobenius), care să fie oare ultima taină a omului dacă nu legătura dintre suflet şi locul naşterii sale, în care răsar şi se întorc mitul şi cântecul? 

A.I. BRUMARU

Anunțuri