Adrian Gurgău (n. 1951) este un poet sibian cvasinecunoscut, şi aceasta nu pentru că s-a stabilit încă de acum aproape două decenii în Germania, ci poate fiindcă l-a interesat mai puţin autopropagarea şi mai mult însăşi esenţa poesiei, de care s-a apropiat pe căi diferite, dar cu sfială, modestie şi o răbdare care nu e tocmai propice diseminării, ci mai mult autocunoaşterii. Cred că de aici o anumită negrabă, chiar o zgârcenie în producţia literară, o reţinere dedicată şlefuirii, poate adeseori chiar unor renunţări, a celui care ştie că la început e o lungă tăcere, abia mai târziu vin cuvintele…

S-a dedicat multă vreme lecturilor capitale şi mai ales poetului preferat, Rilke, pe care îl cunoaşte în profunzime, cum puţini alţii. Revăd din când în când nişte fotografii ale lui Adrian, aflat în pelerinaj în Elveţia, la castelul Muzot şi la mormântul marelui poet austriac. A făcut liceul la Sibiu, a frecventat, în timpul studenţiei, cenaclurile literare din Cluj, în anii de efervescenţă ai Echinoxului, este unul dintre puţinii apropiaţi ai lui Mircea Ivănescu.

Toate aceste detalii biografice se potrivesc minunat cu poezia pe care o scrie – pură, delicată, sublimată, fără cuvinte balast, poetul fiind adesea atras din acest motiv de formula maximei concizii, de numai două sau trei versuri, care ne amintesc haiku-ul japonez.

Adrian Gurgău a debutat în Făclia din Cluj în 1972, ca laureat al Festivalului Primăvara studenţească, a mai publicat în Steaua, Echinox, Transilvania, Ramuri, Vatra, este membru fondator al revistei Orizont. A fost inclus şi într-o antologie germană din Heilbronn, dar momentul adevăratului debut editorial este anul 2007, când i-au apărul în Cluj, la editura Limes, două elegante volume de versuri, „Mai târziu, cuvintele” şi pandantul în limba germană „Später, die Worte”, deşi ordinea prezentării lor ar putea fi şi inversă. Aceasta fiindcă, lucru rar, Adrian Gurgău este un poet bilingv care trece dintr-o limbă în alta cu o mare uşurinţă şi care, cunoscând atât de bine aceste două instrumente lirice, nu se poate îndura să renunţe la una dintre ele. De aceea ar fi absolut inutil să-l întrebăm pe poet în care limbă s-a născut de fapt cutare sau cutare vers, unde şi cum se întâlnesc Eminescu şi Rilke.

Însuşi titlul cărţii mărturiseşte discreţia cu care poetul se apropie de cuvinte, de poesie: „am visat că aşa de frumos mă-ntindeam / pe spate şi-nghiţeam pământului tăcerea. / cuvintele. scursele. şiroindele. / străinele de mine. şi singurele.” (Subţiri, degetele poemului se uită) …. „sub milioane de stele, sub albastrele ploi ce mai / contează / poemele cu vorbe, fără vorbe / trec dimneaţa pe străzi cu poemele-nfăşurate-n ceaţă / sunt o poveste albă „ (Altă ceaţă). Sunt versuri spuse cu gravitate de litanie, pline de o nostalgie de natură romantică, în care revin mereu peisajele anotimpului preferat, toamna, Sibiul anilor de liceu, Clujul şi Craiova studenţiei: „ostenite oglinzilor pânze – / lentă coacere-a luminii / pe turlele toamnei / clar contur / rotulă / blândă ducere spre-adâncuri / ochiul meu / pe turlele toamnei.” (Turle de lumini). Deja titluri ca „Septembrie, să citeşti lumina”, „Octombrie, Craiovă movă”, Oglinzi în octombrie”, Sub legănarea luminii”, etc. îl trădează pe poet ca un senzual, atent la limbajul secret al culorilor, aromelor sau sunetelor. La Adrian Gurgău caracteristică este pasiunea reţinută a versului, gravă ca un corn estompat de ceţurile din octombrie, în care peisajul se face poesie iar poesia devine peisaj ideal, ca în acest poem emblematic de două versuri: „îmbătrânesc la ţărm luminile. / şi mâine sunt cuvinte.” (Toamna).

Un poem mai lung, mărturisind un eveniment tragic care a marcat biografia autorului este „Mai există o altă moarte”, pe care îl redăm integral: „ieri am fost găsit mort. / spre norocul meu m-am descoperit eu însumi. / şi nimeni nu ştie. pot acum să merg / mort prin lume şi lumea nici nu ştie / că merg drumuri (căci există mai multe, / o malcolm drag) prin iad. / bineînţeles că mi-e frică – dar e împietrită / şi paradisiacă, nu se sfârşeşte în ţipăt, / e de neînţeles ca marea. / am voie să cred ce vreau / dar gândurile încremenesc pe buze şi nu-mi duc / vorbele mai departe şi-mi rămân stele / necoapte pe limbă. / de fapt nu s-a schimbat nimic. / puls – nu există în iad dar e atâta timp / încât de mult s-a dizolvat – / numai lumea se mişcă nebună în cerc / (în alt sens decât luna în jurul pământului) / în jurul opririi mele. / şi de-aceea n-a observat nimeni moartea mea. / nici n-a fost o întâmplare extraordinară / (fiindcă timpul nu poate ţipa – el curge decât / fără sfârşit până se trece-n mare) / eu am rămas acelaşi pământ ca mai demult / când lumina mai era un gând / şi cuvântul mă aştepta. / acum spumegă marea până când se dizolvă moartea.”

Dacă nu am şti prea bine cum se citeşte la noi poesia şi care sunt preţurile tarabelor literare, am spera că aceste versuri i-ar putea aduce lui Adrian Gurgău atenţia binemeritată, dar ne întrebăm dacă autorul îşi doreşte de fapt acest lucru, sau se mulţumeşte să dăruiască doar celor aleşi, mai târziu, cuvintele…

DAN DĂNILĂ

Anunțuri