De fapt, IONEL NECULA propune o discuţie despre dubla elită: pe de-o parte, elita reală şi maiestuoasă, din care face parte filosoful şi profesorul Ion Petrovici-cel hăituit de Securitate – pe de altă parte, elita falsă/falsificată/pervertită/autodeturnată de la misiunea ei socio-spirituală, a agenţilor/hăitaşilor “de rasă”(cărturari şi teologi de marcă, dezertori de la morală şi de la “mângâierile” boethiene ale filosofiei…), ai lui Ion Petrovici…

Cunoscutul critic tecucean, IONEL NECULA, se ocupă de concitadinul său celebru, profesorul universitar şi filosoful Ion Petrovici1 (promotorul raţionalismului spiritualist şi autor al Cercetărilor filosofice, Introducerii în metafizică, Teoria noţiunilor, cu definirea Neantului, Viaţa şi opera lui Kant etc.), printr-o grilă de analiză şi lectură cu totul specială: prioritar, documentele Securităţii, despre Ion Petrovici – remarcând, cu un umor amar că, dacă renumitul filosof , spre regretul lui Mihai Gafiţa (exprimat în volumul Prin meandrele trecutului), n-a preluat modelul maiorescian, al obişnuinţei de a-şi ţine un Jurnal – şi-a aflat/s-au găsit, totuşi, cronicari extrem de conştiincioşi ( şi nu semi-analfabeţi, ca în multe cazuri ale epocii sovieto-dejiste şi, apoi, în unele ale celei naţionalist-ceauşiste!), cu cele mai mici amănunte ale vieţii sale – cei 25 de agenţi, informatori/turnători în solda Securităţii – cei care, fără ştirea lui Ion Petrovici, nu i-au scăpat din vedere, acestuia, nicio mişcare:”Nu ştia însă că ceea ce îşi refuza cu voie vegheată, avea să se înfăptuiască prin concursul a peste 25 de <<binevoitori>>, dispuşi să-l urmărească pas cu pas, să noteze şi să raporteze despre toate mişcările sale. Memorialistul care-a refuzat să se mai privească-n oglindă, se răsfrângea, vrând-nevrând, în zeci de oglinzi paralele” – cf. p. 159.

Cartea are 21 de capitole, plus În loc de prefaţă şi În loc de postfaţă (“înlocuitorii” sunt, de fapt, pagini de reflecţii morale ale autorului cărţii – pornind de la Boethius, din veacul 5 al erei cristice, care afla, în filosofie, alinare/mângâiere – şi ajungând în contemporaneitate, când filosofia ar trebui să fie izvorul demnităţii umane, precum a fost pentru Ion Petrovici – iar nu izvorul cinismului, sau al scuzelor pentru

slăbiciune/ticăloşie…cum este, de fapt!) – prin intermediul cărora aflăm cine a fost şi ce a făcut, în viaţa sa de 90 de ani, un inegalabil profesor şi strălucitor filosof – dar şi un om de o demnitate inflexibilă – aceasta rezultând atât din datele aşa-zis “de istorie literară”, cât şi din extrem de voluminoasele dosare ale Securităţii, ai cărei agenţi, pe măsură ce Ion Petrovici se apropia de finalul vieţii, se micşorau ca număr, dar nu dispăreau, într-o fidelitate a spaimei şi terorii aproape de neimaginat!(sursele securiste, sau, cum le spune, foarte sugestiv, Ionel Necula: “nelipsitele umbre reptiline” – “Marcu Filip” şi “Călinescu” – îşi fac “datoria” până foarte aproape de finalul vieţii lui Petrovici… – la 17 februarie 1872, doar sursa “Nicodim” mai rămăsese, cu colţii încleştaţi de straiul de lut al filosofului Neantului…).

Ion Necula, prin excelenta sa carte, situată între monografie şi studiu de caz – reuşeşte să se afirme şi ca un moralist de excepţie, fără patimă, fără “umori”, fără “parti pris”-uri – ba chiar cu o răbdare înţeleaptă şi o forţă de nuanţare, de negăsit, în aceste vremuri grăbite (sau, cum, foarte plastic, formulează autorul, referindu-se la timpul comunismului sovieto-dejist:”vremuri de vraişte”). În primul rând, autorul constată, cu o jenă abia ascunsă (“stricând” şablonul comun, şi profund fals, al unei lumi interbelice “mult superioare moral” celei postbelice… – şi, mai dureros încă, a unui “cler ortodox integral martir” – mitropolitul Corneanu, rememorându-şi cele 4 note informative, turnate la Securitate despre Ion Petrovici – cf. pp. 94-95, a avut, măcar, bunul simţ să se pocăiască, prin recunoaşterea publică a “calităţii” sale de turnător… – dar ceilalţi ? …), că: ”cei mai mulţi informatori/agenţi ai Securităţii, care-l urmăreau, pas cu pas (n.n.: şi raportau TOTUL, faimoasei Instituţii…) proveneau, desigur, din vechiul mediu universitar românesc, din rândurile vechii intelectualităţi, care depozitase o bună moştenire culturală, în vremea de dinaintea bolşevizării, unii dintre ei figurând încă printre numele ilustre ale mediului teologal şi ştiau bine ce înseamnă ipocrizia, filistinismul şi vânzarea de suflete. Erau viciile pe care le osândeau frecvent, în predicile lor duminicale, în faţa altarelor” – cf. p. 180. Dar, bun creştin şi eticist înţelept-obiectiv, Ionel Necula face deosebirea, foarte binevenită, în această epocă de isterie a “dosariadelor”, cu intenţii din cele mai obscure – între multe categorii psihice de turnători: a-mercenarii, năimiţii (fără conştiinţă, deci fără remuşcări – trădând din obişnuinţă – puţini, în cazul intelectualului de anvergură, Ion Petrovici…);b-cei bănuiţi a fi racolaţi prin şantajarea cine mai ştie căror slăbiciuni, pentru a deveni turnători: cazul lui Petru Popovici, nepotul lui Mihai Popovici, fostul secretar general al P.N.Ţ – pe care Petru Popovici, Ionel Necula îl deplânge:”Nefericitul! Cine ştie prin ce încurcate derapaje de viaţă a trebuit să schimbe o relaţie firească dintre unchi şi nepot, cu una pocită – dintre turnător şi turnat!Să ne mai mirăm? Comunismul, în general, a cochetat cu cele mai josnice simţăminte şi pirniri ale umanului – în accederea la putere ca şi în păstrarea ei”-p. 179; c- cei care au fost, la un moment dat, “vizitaţi” şi, deci, inhibaţi şi deturnaţi de la turnătorie, de către propria lor conştiinţă (cu revenire întârziată, la funcţionarea normală) :”Oricât ar părea de curios, dar a existat şi o categorie de agenţi care, prin tonul notelor informative, depuse, au reuşit să inducă în ochii securităţii o imagine total schimbată, faţă de cel urmărit. Reprezentarea era ticluită aşa de favorabil urmăritului, că putea duce chiar la închiderea dosarului de urmărire individuală.” – cf. p. 177. Şi, apoi, în ultimul subcapitol (al ceea ce se intitulează În loc de postfaţă) – numit, sugestiv şi amar-ironic, ca un fel de medieval-cronicărească “certare” – Turnătoria ca virtute teologală – insistă pe sublinierea vinii micşorate prin remuşcare, viziunea prăpastiei metafizice, având drept consecinţă fenomenul spiritual de auto-ameliorare comportamentală, de schimbare la faţă, în mod egal, a hăituitului şi a hăituitorului, victimei şi călăului: “Şi totuşi, cercetând cu atenţie rapoartele provenite din mediul teologal, putem sesiza c-au fost întocmite cu o anumită remuşcare, cu reticenţă, cu o conştienţă a vinovăţiei. Semnatarii lor mai mult mimează turnătoria pentru că, de fapt, nu oferă nicio informaţie care să îngreuneze situaţia filosofului. Dimpotrivă, îl înfăţişează ca loial regimului şi politicii promovare de cominişti. Am putea spune că, prin notele lor informative, se realizează o adevărată schimbare la faţă a imaginii lui Petrovici”.

Ionel Necula nu acuză – Ionel Necula, cu maximă obiectivitate înţeleaptă – constată. Şi comentează/glosează, pe marginea constatărilor făcute. Cu oarecare durere, desigur (pentru că e vorba de oameni, de oameni cunoscuţi chiar, de oameni, mai ales, MARI! Intelectuali de renume şi cu mare capacitate spirituală, nu de nişte rebuturi sociale oarecare… – critici, teoreticieni şi istorici literari, filosofi-cărturari şi preoţi-cărturari…) – dar exprimarea durerii se face la modul filosofic, iar nu umoral! Ionel Necula, prin cartea sa de excepţie, creează, practic, un mic tratat de umanitate/umanism. Un tratat despre necesara omenie – chiar şi în păcat! Ionel Necula, departe de a face “apologia turnătoriei” sau, măcar “scuzarea ticăloşiei” – încearcă, în profund spirit creştin, să înţeleagă neputinţele omului, să evidenţieze Binele (sau aproape-binele…) chiar şi în mijlocul infernului – dar nu fără “certarea” de rigoare (mai ales că referinţa se face la feţe bisericeşti, la ucenicii direcţi/esoterici ai lui Hristos…) şi nu fără semnale/avertismente profetice, pentru cine mai poate şti ce ipostaze/regimuri politice/ispite satanice viitoare ar mai putea încerca lumea şi România… – prin prisma unor exemplarităţi (chiar dacă antic-păgâne!) extrem de relevante şi instructive, pentru lumina/luminarea spiritului uman: “Iisus ne-a învăţat că nu trebuie să arunce cu piatra decât cei fără de păcat – dar cine şi-a reprimat, prin voie vegheată, gestul laş şi nesăbuit al delaţiunii – siderat fiind de preceptele evanghelice? Din păcate, nici măcar propovăduitorii cuvântului lui Hristos. Sigur, la mijloc trebuie să fi fost presiuni mari, dar acceptarea mai poate fi privită cu îngăduinţă când istoria creştinismului ne-a dat atâtea pilde de martiraj?(…). Să ne înţelegem: turnătoria nu este o virtute şi subtitlul folosit de noi nu trebuie înţeles ex abrupto. Cu atât mai puţin o virtute teologală. Ceea ce am dorit să exprimăm în aceste rânduri este faptul că atunci când se doreşte cu adevărat binele, el poate fi înfăptuit din orice poziţie(s.n.: de luat aminte, de către toţi cei care se prefac a fi, sau chiar acţionează efectiv, ca moralişti “rabiaţi”!!! – tocmai, probabil, pentru a-şi acoperi niscaiva ascunse şi încă nedescoperite de semenii lor – beteşuguri spirituale…), oricât de incomodă ar fi. Lipsa de cutezanţă a ierarhilor bisericii noastre, uşurinţa cu care s-au prefăcut că acceptă jocul de-a turnătoria sunt lucruri absolut regretabile. Din ceea ce am cercetat noi, rezultă că mai mult au simulat turnătoria, decât au răspuns aşteptărilor securiste. N-au refuzat şi nu s-au opus ofertelor satanice

Ionel Necula, ca un adevărat cărturar ce se găseşte, nu s-a mărginit, fireşte, la răsfoirea atentă (şi acribioasă) a documentelor de la CNSAS – răsfoire care, o Doamne, furnizează surprizele cele mai dureroase… – ci, la Indicele de nume, sunt prezente 453 de nume de autori consultaţi (uimeşte diversitatea câmpului de investigaţie/informaţie, de la filosofii-prieteni ai lui Ion Petrovici – Petru Comarnescu, Petru Caraman etc. – până la adversarii, diametral opuşi concepţiilor sale – de tipul comuniştilor Gheorghiu-Dej sau Victor Frunză – ajungând până la “zona periculoasă/nebuloasă”, a unui Goebbels sau Goering, sau insidios păstrată, chipurile, “periculoasă” – de fapt, în umbra refuzului de analiză – de către propagandiştii lui “correcness political” – Corneliu Codreanu, Sterie Ciumetti, Constantin Papanace etc. Nu se poate trece cu vederea că, însuşi fiul titanului filosofiei româneşti interbelice, Vladimir-Japon Petrovivi, a făcut parte din elita intelectuală a Mişcării Legionare, din România şi, apoi, din exilul madrilen – chiar dacă tatăl nu împărtăşea, decât foarte vag, crezurile legionare).

Ceea ce reuşeşte, de fapt, magistral, Ionel Necula – este portretul dinamic al unei personalităţi modelare/exemplare şi de excepţie, a culturii române: marele profesor şi filosof ION PETROVICI.

Ionel Necula este, poate înainte de orice, un “stilist” – cartea putând fi citită chiar şi în cheie de roman-“thriller”! Dar, peste naraţiune, domneşte, permanent, pentru lectorul rutinat – aurora boreală a moralei rafinate. Totul, într-o permanentă viziune contrastivă: pe de-o parte, figura majestuoasă a celui care, treptat, devine şi-şi adevereşte demnitatea umană, ca dimensiune suprem-existenţială, conferind omului nobleţe, frumuseţe şi rudenie cu Hristos – pe de altă parte, ca într-un contrast fotografic, cei care puteau, şi ei asemeni Maestrului de Existenţă-Ion Petrovici(“se bucura de autoritatea unui magistru unanim recunoscut” – spune Ionel Necula, despre prelegerile lui Petrovici, din temniţa Aiudului – secţia a II-a – prelegeri care i-au iluminat spiritual până şi pe deţinuţii de drept comun, pe muncitorii şi ţăranii “audienţi”…), să fie măreţi şi frumoşi – HOMO ERECTUS, prin HOMO SAPIENS! – şi-au ales să fie mărunţi şi hidoşi…Târâtori în beznă-”Reptilini” – cum foarte exact îi caracterizează logosul reflexiv al lui Ionel Necula. Cu toate că există o reptilă vizibilă – etern-biliosul Iorgu Iordan-concitadinul! – sunt de bănuit şi reptile cu mult mai hidoase, cele neexprimate „întru fotoni” – agenţii mişunători şi cvasi-anonimi, ascunşi sub pietroaiele jilave şi scârnave, laşe, ale numelor de cod…: “Călinescu”, “Alecu”, “Ion”, Radu Rădulescu”, “Bologa”, “Jean Dumitrescu”, “Marcu Filip” etc. – până la 23 sau chiar 25 de reptile hăitaşe…

Este vorba, în această carte, firesc, de o naştere de om, pe 14 iunie 1882, la Tecuci, în familia magistratului Dimitrie Petrovici şi a mamei Ortansa (cam nechibzuită…) – apoi, despre instrucţia “unui băiat de familie”-Ion Petrovici, silit, de moartea timpurie a tatălui, să lupte pentru o bursă la Liceul Sf. Sava – primele încercări literare, încununate de succes(poemul dramatic O sărutare, jucat, după lecturarea lui Caragiale însuşi, la Teatrul Naţional bucureştean)… Universitatea, unde se lasă cucerit de un Maiorescu modelar, pe care se pregăteşte a-l urma, întru profesoratul de logică şi istorie a filosofiei…licenţa cu O problemă de filosofie, cuvânt introductiv semnat de, fireşte, Maiorescu… – 1905, doctoratul cu teza Paralelismul psiho-fizic – Petrovici devenind primul doctor în filosofie al universităţii româneşti…la 24 de ani, conferenţiar la catedra de Filosofie a Universităţii din Iaşi(până în 1940, când se va transfera la Bucureşti)…intră în guvernul României, în formaţiunea lui Averescu, la 1 ianuarie 1921, ca Ministru al Lucrărilor Publice…conferinţe în străinătate (“al treilea cărturar român invitat să conferenţieze peste hotare, după A.D. Xenopol şi N. Iorga”-p. 22)…1935 – primit în Academia Română(omagiindu-l pe predecesorul său academic, Al Philippide), iar în 1937, membru titular al Academiei… – participă la Congesul internaţional, al IX-lea, de filosofie, de la Paris(consacrat lui Descartes) – acceptă să intre în guvernul lui Antonescu, ca Ministru al Învăţământului…Fiul său, Vladimir, era legionar – dar tatăl – nu… – cel puţin, nu acceptă maniera simistă, de asasinat politic, tip “cazul Armand Călinescu”(“bestială călcare în picioare a umanităţii şi a intereselor naţionale”). Deşi, sentimentul său de demnitate justiţiară îl determinase, în 1934, să facă interpelare guvernului liberal, când fusese asasinat Sterie Ciumetti, cel mai apropiat om al lui Corneliu Zelea Codreanu. Conform chiar studiilor unei scriitoare românce, de etnie israelită (Ileana Vrancea), Ion Petrovici nu este nici antisemit.

Dar episodul ministerial din 1940 îl va costa, pe eminentul filosof şi profesor, libertatea – şi-l va situa de partea martirilor plini de maiestate, ai românilor. Atacat de veninosul şi total nedreptul coleg şi concitadin, Iorgu Iordan, încă din septembrie 1944 – Petrovici Ion se pregăteşte să intre în istoria românilor pe Uşa Calvarului.

…“La mijlocul lunii aprilie” este arestat şi “depus la închisoarea Poliţiei din Bucureşti”. După eliberări condiţionate, timp în care este atât de “imprudent”de demn, încât îi ia partea lui Crainic (la „epurarea” acestuia din Academie), de parcă soarta sus-numitului Petrovici Ion ar fi fost cu totul alta, în zările viitorului, decât aceea a corifeului Gândirii… iar Academia Română e dizolvată prin decret de stat…- după multe tribulaţii, pentru alcătuirea “măiastrelor” loturi (SPECIFICE “JUSTIŢIEI” STALINISTE!!!…) – nimereşte în “stabilitatea” unui lot arbitrar: “lotul vinovaţilor de dezastrul ţării”…24 de persoane…toţi cei ce-au trecut prin consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, între 1940 şi 1944…Ionescu Vasile, Dragomir Hurmuzescu, Bănescu Nicolae, Bagdazar Nicolae, Alexandru Marcu, Nichifor Crainic, Ionel Perlea, Şerban Cantacuzino, Rădulescu Nicolae, Scarlar Lambrino, Grigore Tăuşan, Gheorghe Ciolac, Sturza Constantin, Ilie Gârneaţă, Al. Hodoş, Victor Papacostea, Emanoil Bucuţa, Gh. Leon, Alfred Calmuschi, Ion Soimescu, Ion Mânzatu, Gh. Mugur, Ion Petrovici…

…Condamnat prin decizia penală nr. 123, din 19 ianuarie 1949…I se refuză recursul…(dar, ceva foarte ciudat: nici în 1997 n-a funcţionat recursul în anulare!!! – declanşat de Procurorul General al României, Sorin Moisescu…Ion Petrovici nu este reabilitat nici până în zilele noastre “democratice”…)- deşi mason, Cavaler al Crucii Albe fiind, iar Noica afirmând, în 1934, despre Ion Petrovici, că Maiorescu ar fi zis:”Omul acesta poate aproape orice în ţara noastră”…10 ani de temniţă grea…pe care i-a făcut “bob cu bob”…Nu ştim ce ar fi trebuit să poată, în condiţiile date, un mason de Rit Scoţian – dar ceea ce cu adevărat a putut Ion Petrovici, a fost să nu supravieţuiască ORICUM iadului de la Aiud (“l-a ajutat cultura sa întinsă, faptul c-a avut, în permanenţă, o preocupare intelectuală, a avut ce să proceseze mental, a avut unde să evadeze, să se detaşeze din acel loc al realităţii fioroase(…). Era un iubitor de înţelepciune, dar ştia că înţelepciunea nu se distinge printr-o atitudine de închistare faţă de ceilalţi, ci laolaltă şi în solidaritate cu ei. Nu putea, cu vocaţia sa de apostolat, de făclier şi ca orator de tribună publică, să nu continue şi în aceste condiţii cumplite să facă ce ştia cel mai bine. Şi ce putea face cel mai bine, decât ţinerea unor cursuri de logică şi istorie a filosofiei – discipline pe care le predase strălucit, timp de 4 decenii, la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti?”)… apoi domiciliului forţat(prelungit cu 5 ani – până în 1963…dar şi “libertatea” era, de fapt (corect formulează, iar, mereu artistul Ionel Necula!):”libertatea din interiorul unei colivii mai spaţioase”).

S-a încheiat, astfel, povestea? Da’ de unde!!! Abia acum începe!!! Acum, şobolanii Securităţii încep să-i ferfeniţească viaţa, prin continua supraveghere, care te făcea, în mod obişnuit, să nu mai ai încredere în nimeni şi nimic, îţi nimicea liniştea…Pe Ion Petrovici (octogenarul, pe atunci…) nu-l slăbeau din ochi nici măcar când o pictoriţă (Vavilin Elena) încerca să-i facă portretul!!! ”Petrovici a fost sub acţiune informativă vreme de 11 ani. Ne putem imagina că cei ce depuneau mărturii despre el la securitate nu erau oameni simpli – strungari, lăcătuşi mecanici, sudori – ci personalităţi importante, cărturari bine aşezaţi în ansamblul culturii române, de dinainte şi de după război”- p. 94. Turnătorii scriau foarte corect, ba chiar elegant – româneşte, în actele delaţiunii lor…Şi totuşi, afirmă atât de scrupulosul cronicar ar unei tragedii “en millettes”, Ionel Necula – printre turnători erau şi conştiinţe nefericite ”care refuzau să-i nefericească şi pe cei din jur”…(cf. p. 102).

Şi totuşi, Ion Petrovici, “lucid într-o lume buimacă”(cf. p. 97), găseşte resurse să treacă, cu diplomaţie şi un surâs înţelept-sceptic (din ce în ce mai obosit…), peste acest nou şi cel mai sâcâitor calvar – şi se întâlneşte, curajos, cu mulţi dintre foştii prieteni “comilitoni”…ba chiar, după 20 de ani, îşi revede, în Spania, fiul, pe Japon-Vladimir…(se pare că avea chiar un proiect de re-căsătorire, cu o anume Adelina Vulcu, de 47 de ani – pe când Petrovici Ion avea 79 de ani…). ”S-a consternat de toate relele abătute peste ţară, dar n-a abdicat din condiţia sa de înţelept al cetăţii şi n-a încetat să dea seama de sine şi de lumea nesăbuită ce I-a fost dat s-o traverseze. A făcut-o cu dignitate şi cu înţelepciune socratică. A băut şi el cupa cu zeamă de cucută, dar cum nicio corabie nu se zărea dinspre Delos, n-a mai dat-o peste cap, precum înţeleptul din Atena, a sorbit-o în timp, picătură cu picătură”(cf. 140). După moartea sa, din 17 februarie 1972 (aproape atinsese 90 de ani…), apropiaţii familiei Petrovici au mai avut de contemplat, sideraţi, tragedia morţii, aproape simultane, a surorilor filosofului, Florica Hortence Stâlpeanu şi Elena Maria Gatovschi (1 septembrie 1975, respectiv 4 septembrie 1975) – “orice moarte este dureroasă şi înfricoşătoare, dar recurenţa ei în acelaşi loc şi la un interval de doar câteva zile ridică suferinţa la pătrat, cum numai în tragediile greceşti îşi găsea adevărata reprezentare”-p. 167 (Ionel Necula vorbeşte chiar de “vocaţia pentru tragic a Tecuciului”…- p. 166)…

…Aţi citit, aplecându-vă deasupra cărţii lui Ionel Necula, un dosar despre munca “şobolănească” a Securităţii (despre cronicarii fărâmiţării lumii şi personalităţii umane)? Da, şi aşa ceva. Dar, în primul rând, Ionel Necula scrie, prin Ion Petrovici – în vizorul securităţii, cartea despre posibila (TOTDEAUNA!!!) rezistenţă, prin demnitate, a românului (ilustrat, de data aceasta! printr-un filosof, Ion Petrovici…) – şi a României, în general. O mare carte, despre un om moral, dar şi despre Omul Moral – şi despre ŞANSA TRANSCENDERII PRIN MORALITATE – a omului, în general…

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

Anunțuri