Binecunoscuta editura clujeană Dacia are în planul său editorial o apreciată colecţie de nivel naţional, „Poeţii urbei”, coordonată de poetul Ion Vădan. Aceasta cuprinde serii alcătuite din creatori reprezentativi ai „unui oraş anume”. Volumul poetului Ioan Nistor Vertebrele strigătului face parte din seria „Poeţii Sătmarului” şi a apărut în condiţii grafice excelente în anul 2003, fiind rodul creaţiei poetului ajuns la maturitate după debutul editorial din 1989 cu În umbra ipotezei şi alte cărţi, Scara dintre cuvinte (1998), Elegiile maligne (2000) şi Floarea de asfalt (2001), bine primite de critica literară la vremea apariţiilor, dar şi de publicul iubitor de poezie.

Lirica lui Ioan Nistor se distinge printr-o vitalitate aparte ce aduce în paralel un ansamblu imagistic de o densă prospeţime, discursul său auster se cimentează pe măsură ce poetul înaintează în vârstă, conştient că „exist doar atât cât scriu şi foarte puţin mai târziu”. Scurgerea timpului îi creează un sentiment acut de neiertat, profită de orice clipă pentru a-şi poziţiona „papirusul imens” şi a-l plonja spre nemurire: „scriu cu braţul amorţit scriu lucid-somnambulic-amnezic / cum aş exista doar atât cât scriu şi foarte puţin post-festum // scriu vertical plec de la pământ spre cer cu fiecare cuvânt” (La iarbă verde). Poetul ştie că în urma efortului depus de-a lungul timpului, mai ales când „numai în gând scriu poemul acesta”, există un refugiu în „casa însemnată cu albastru clădită între cimitirul evreiesc (părăsit / şi cel românesc (înaintând spornic printre salcâmi)”, anumite situaţii nu uită să atragă atenţia „despre un sat vechi // despre uliţe îndreptate // despre obsesia mea – copilăria”. Prin discursul poetic jalonat de repere ale statorniciei, ne duce la gândul că a existat întodeauna o conciliere între destin şi proiectata „viaţă de poet(Pânze albe).

Ecoul poartă stigătul încărcat de durerile din „fiecare cuvânt” în care „intră ochiul cititorului” (Glontele din cuvânt), dar şi melancoliile generate de gândurile ce-l bântuie pe autor, creându-i un oarecare disconfort la descifrarea unor „chestiuni mult mai arzătoare la ordinea zilei” (În oglinda sufletului). Conştient că poezia se confundă cu viaţa, poetul preferă chinurile facerii poeziei, apreciind uneori starea primară a materiei: „de aceea sunt mai de preţ cuvintele // e mai de preţ poemul care duhneşte a tutun ieftin // mai pur este versul de dragoste pe care şi-au lăsat rujul / stângaci magdalene bântuite de fantasme” (Imperfecţiunile sabiei).

Poetul contribuie în mod sistematic la portofoliul experienţelor generaţiei optzeciste din care face parte, astfel realitatea poate fi indentificată în fiecare poem, fapt ce conferă întregului volum o notă de modernitate accentuată prin lipsa punctuaţiei, dar şi prin dimensiunile majore ale unor poeme, a căror tematică e grefată organic pe o linie profetică: „o specie necunoscută aşteaptă să se nască // ea poate fi văzută doar prin luneta unui vers / prin lentila perfectă a literei o // din atelierul unui poet cu gâtul răsucit îndărăt / poate e o profeţie... (Compunere liberă) . Trebuie remarcată, în multe poeme, insistenţa poetului asupra unor probleme acute ale societăţii şi nu numai, folosindu-se de mici trucuri care fac ca atenţia cititorului să cadă direct asupra temei în cauză prin utilizarea unor cuvinte în aparenţă banale dar cu o încărcătură simbolică de neimaginat: „să scrii de zor la istoria luptei… // să te uiţi cum ţi se zdrobeşte capul… // să crezi în frumuseţea speranţelor… // să le poţi revărsa… // să ţi se pară că tu însuţi ai descifrat… // să asculţi pliscul unei comete stinse …” (Flux şi reflux). Citind fiecare poem poţi observa grija poetului faţă de cuvânt, materia primă a creaţiei sale. Ioan Nistor îl întoarce pe toate feţele, îl analizează îndelung, îl pune la „dospit” într-o „cutie”, îi pipăie „vertebrele”, iar în final îl lasă să izbucnească într-un „strigăt” al cărui ecou dă sensuri noi de un înalt rafinament poetic, atribuindu-i în balanţă un plus de seriozitate, echilibru şi o rezonanţă inedită, pe care cititorul le percepe şi le gustă cu plăcere: „mi s-a repartizat această cutie / perfectă / incasabilă / croită împecabil din cel mai bun material” (Fără voia mea).

Lucrarea autorului asupra expresiei poetice dă poemelor o ţinută de sărbătoare, şi totuşi e mereu nemulţumit: „sunt vinovat de toate întârzierile”, îşi face des autocritica: „din vina mea a căzut ieri o cometă”, duce mereu o luptă de autodepăşire: „arunc aşchii albastre din inimă/ arunc fărâma de lumină şlefuită îndelung” (Tu, oglinda mea imaginară), e dispus să îndure orice obstacol pentru a-şi atinge ţelul: „târât mă las ca ursul prin târgul provincial / prin cercuri de flacără sunt gata să trec la un semn // trimite-ţi ducipalii şi ţepii de cactus // aruncă-mă în baia de turnesol a cuvintelor tale îngheţate / fărmiţează-mă sub incendiul nervilor flămânzi” (Neînvins), într-un final confesiunea reducându-se la una individuală cu o încărcătură autobiografică în anumite momente de cumpănă: „uite cu asta îmi frământ mintea // şi totuşi sunt cel mai optimist din acest cartier” (Salcia).

Volumul de faţă se încheie cu un Jurnal distopic. Reactivându-şi maniera de editare, cele câteva poeme continuă aceeaşi formă poetică, având o încărcătură sentimentală mai puternică. Poetul îşi asumă o răspundere majoră în faţa Cititorului, chiar dacă: „pentru fiecare cuvânt pierdut i se va tăia capul”, chiar dacă; „pentru fiecare cuvânt îşi seceră un mănunchi de nervi // el se aruncă / precum nisipul mărunt / în stomacul fără sfârşit al clepsidrei” (Nisip). Starea de jurnal ne oferă un profil bine definit al poetului, capabil de a recidiva în orice moment.

AUREL POP

Anunțuri