Acest al şaselea volum de poezie al lui Ioan Evu aduce o, aparent, inexplicabilă înverşunare (ţinând cont de relativa solaritate a precedentelor trei volume) a Poetului – înverşunare îndreptată, în egală măsură, împotriva unei lumi în descompunere şi împotriva poemului/cuvintelor. De fapt, avem de-a face cu Trezirea şi Maturizarea deplină a Poetului: a înfrunta lumea, aşa cum este ea, doar cu „cărţile ghitara maşina de scris/puţină zăpadă la tâmple” – constituie, în sine, o mare aventură şi, totodată, dincolo de orice idealisme poetice – începutul descoperirii infinitelor nuanţe ale lumii şi ale cuvântului prin care tentezi, cu toată furia Poetului, să(-ţi) explici această lume.

Aventura nu este echivalentă cu perpetua/finala victorie decât, eventual, la studiourile din Hollywood…A fi Poet înseamnă ca, lăsându-ţi răgazul meditativ al „ţigării-schelet de fum al utopiei”(ca axă a lumii efemere şi clepsidră a contemplării), să conştientizezi „utopia fiinţării” – dincolo de orice credinţă amară: „Ţigara aprinsă scheletul de fum/ al utopiei că încă mai sunt/ şi încă mai cred ergo sum/ în lumina dintâi din cuvânt” (Dosar public). Înseamnă să conştientizezi şi să înfrunţi nu doar conceptul de Moarte, ci înseşi manifestările Morţii(în „ticăloşita lume”) – ca durere atroce a cuvintelor(dez-dumnezeite)şi „desfrunzire de aripi” – şi să rezişti tentaţiei de reluare a retragerii/recluziunii în propriul tău sine, în tăcerea-clopot „cu dangătul în cer”:”Dar astăzi parcă toate cuvintele mă dor./Ce boală o fi aceasta?/ Dă-I tu femeie nume./ Mă desfrunzesc de aripi/ şi m-aş retrage-n mine/ca marea în izvor/ m-aş destrăma în zare, ticăloşită lume!// când tac sun ca un clopot/ cu dangătul în cer”. Victoria Poetului Creştin (nu poate exista Poet autentic, fără credinţă!) stă în cu totul altă parte: conştientizând că viaţa/moartea sunt „jefuiri de lacrimi” şi „prădări de vis” – că sunt, pentru fiinţă, cutremure şi dezastre de neocolit – ştie să creadă în Înviere: „mi-e lege numai iarba ce suie pe morminte”.

Cel mai teribil poem al volumului este, însă, Cristosul mahalalei. Aici, Poetul îşi pune toate forţele expresive: Ioan Evu dovedeşte că este nu Ucenic Vrăjitor – ci Maestru Stăpânitor, Suveran Meditator, aplecat, ca un chirurg, nebun şi genial, asupra procesualităţii de disecţie a corpului poemului, pentru a afla (câtă înverşunare, de alchimist înrăit de focul toropitor al athanoarelor, manifestă Ioan Evu în ” a afla!”, aplecat peste trupul lui „a fi…) Sufletul Indicibil al poemului-corporalitate – POEZIA. Poemul nu este decât făptuire umană (bănuită, doar, a fi/a se face sub duhul/priveghiul/privegherea Poeziei-Sacralitate) – deci nu doar nedesăvârşită, ci conţinând cumpliţii germeni ai descompunerii penibile, îngreţoşătoare:”Ce-i cu această/ viermuială de adjective nevidanjate/ pe trupul lui a fi/cu-această opinteală a decorului/ de-a se substitui vieţii?” Poemul uman este un deloc plăcut „foetus(…) abia înfăşat/ în scutecele beznei” – este atât de înduioşător şi oribil de organic, prelingându-se din el toate zoaiele misterelor vieţii:”Boţul de carne şi sânge/izbeşte cu umede picioruşe/placenta văzduhului”. Şi, cu cât este poemul mai tributar Josului Vieţii (oricât de multe minuni ar conţine ea…), el apare Poetului venit din Continentul Văzduhului Poeziei – ca MONSTRU, caraghios şi teribil – pipăind materia-foneme(într-o lume strâmtată tocmai de anamneza originii divine a Omului-Poem…), sunetele care numai idealitate nu respiră – cât, în primul rând, vulgaritate şi potenţial blasfemic(stimulat de josnicia Morţii-complice-la-Viaţă…): „Curând îi vor creşte/din umăr lăboaie păroase//Se târâie de-a-mbuşelea/pe scândura negeluită a fonemei/ şi lesne învaţă să-njure de mamă//Îşi zdreleşte genunchii/pe parabola podelei şi-ncepe/să blesteme cerul tavanului(…)Îl suduie orbetele pe Dumnezeu/iar instituţia morţii/îi aşează pe fruntea puberă/coroniţa de lauri”.

O, cât de multă vină are nu doar boarea otrăvită a morţii, ci şi aceea încă şi mai otrăvită a „esteţilor” de serviciu ai Morţii – criticii pidosnici, viciaţi şi vicioşi, laşi, obsedaţi de josnicie/înjosire – câtă vină demască Poetul, în aceşti criminali poltroni ai Logos-ului Divin, care, prin acordarea de „magna cum laude”(„pe sub uşă”) blasfemierii prin Logos Înjosit, produce în-sifilizarea poemului („şi-un pâlc timorat de esteţi/îi strecoară sub uşă/ zapisul magna cum laude.//(…)i se-ncovoaie cârca sub/greutatea crucilor din sânge”) – dar ei nu ştiu că niciodată nu vor ajunge să atingă, cu noroiul lor atotstropitor, nici măcar Gândul Sacru de Poezie…Şi totuşi, ce spectacol atroce, acesta în care oamenii se sinucid, înjosind/compromiţând singurul drum spre mântuire a Spiritului – Drumul Poeziei…Cristosul Poeziei rămâne, din pricini de înjosire spirituală-mahalagizare a umanităţii: „cristosul de tinichea/al mahalalei!”

Alungata şansă de epifanie a Sfintei Poezii se ascunde şi în parabola-Baladă a Şarpelui Orb: „Pe la sfinţitul zilei şarpele orb muri/sub stânca năruită din dealu-n prîbuşire//dar eu aud şi astăzi la temelia ei/un fel de cântec straniu un fel de tânguire”. Mereu, în ultimele veacuri (cele de „modernitate”…), în lumea noastră în-mlăştinată spiritual, domneşte Cain, infectând generaţiile Vieţii şi Morţii – în mod normal, ar fi trebuit să fie ale Iubirii, nu ale Trădării/Crimei, înspăimântătoarei labilităţi morale, la care a ajuns Omul: „se-aude-n ceruri Bunul Dumnezeu/cum tace-nmărmurit de întristare.// O crimă se petrece-n orice zi/umbra lui Cain din tată-n fiu e trează//iar braţul care mâine va lovi/e-al celui ce acum îmbrăţişează”(Fratricid).

Parcă până şi Dumnezeu se pregăteşte a-şi anula ziua a şaptea – ziua meditaţiei asupra Creaţiei Sale – tentând spargerea definitivă a tiparelor, dovedite ca prea îmbâcsite de înverşunare, dementă/absurdă, contra Creatorului lor:”apocalipsa a început/negreşit în ziua a şaptea”. Dar Poetul autentic, adică acela ce nu conteneşte să adore Icoana Iubirii/Duhul Creaţiei – METAFORA – încă respiră şi-şi recreează, neîncetat, Persoana a Doua, Iubirea:”metafora plutea/ca un duh peste ape/iar eu eram cu tine/şi te respiram/în liniştea dumnezeiască”(cf. Duminica nisipului).

Primejdia de a desacraliza Poezia (adică, simplu: de a o „ucide”/de a ne sinucide, în sensul de a o alunga din zarea Vieţii-Fiinţării noastre, tocmai pe Ea-Poezia, în calitatea ei de Unică Şansă Soteriologică a Umanităţii) pândeşte, în lumea noastră de azi, lume de inconştienţă şi iresponsabilitate (ăn primul rând faţa de propria noastră fiinţă/fiinţare!!!), ca „fiara cavernelor/hibernând de câteva veacuri” – dar, speră Poetul, omenirea, prin Poeţii ei, va fi în stare, poate, de marea alchimie: preschimbarea „rânjetului”, nebun şi ucigaş – în „surâs drăgălaş de copil”. Dar lucrurile sunt, recunoaşte Ioan Evu, pe muchie de cuţit/ghilotină/butuc al tăierii-crimei – şi, deci, în zona paradoxului oximoronic: „Glorie a putregaiului/de care atârnă soarta lumii//duioasa mea scârbă/paradoxala mea iubire//Câteva privighetori cu gâtul/întins pe butucul dimineţii.” Dar încrederea/speranţa sunt la fel de sacre cât şi Poezia, sunt cele două aripi ale Învierii/Înălţării Poeziei:”Vine soarele şi spală ghilotina”(cf. Încet)..

Puţini poeţi români ai ultimului veac au ştiut să apere, cu atâta înverşunat şi expresiv patetism – cauza sfântă a Poeziei, cum a făcut-o Ioan Evu, în volumul Însoţitorul umbrei (credem a fi înţeles cu toţii că Acela ce Însoţeşte Umbra-Eurydice nu poate fi decât Orfeul-Poetul… – care a făcut ce-a făcut şi iar l-a păcălit pe Hades…).

ADRIAN BOTEZ

Anunțuri