Ritmul poeziei din volumul „Fotografia absenţei mele“, Editura „Amurg Sentimental“, Bucureşti, seamănă cu fraza muzicală enesciană, iar imaginea poetică este – aici – un complex intelectual şi emoţional din interiorul unei clipe. Aproape nici un cuvânt nu e folosit superflu, nici o sintagmă nu este fără acoperire. Limbajul poetic e concret. Expresiile sunt produsul rigorii. Scrisă mai mult în formă fixă – doar uneori e spart registrul de către un gând aforistic, fulgurant. „Sunt vinovat/că am pus atâta tristeţe într-un poem/ încât a explodat/ în braţele/ unui copil“. Poezia se instalează cu gravitate, chiar dacă tonul rămâne de o mare sinceritate.

Poetul Rodian Drăgoi ştie să dea rezonanţă melancolică şi sensuri tulburătoare gesturilorr. Delimitările real-imaginar sunt absorbite de situaţii (întâmplări) insolite. Sigur pe sine, fără complexe, autorul îşi adună din memorie clipele trăite ori visate – totul – la o scară hiperbolică. Impulsul întru esenţializare întruchipează armonia dintre idee şi temă sub semnul imperativ al esteticului.

„Toată noaptea m-am căznit să ajung/să stau de vorbă cu umărul stâng/ şi cu zăpada căzută pe el/ de pe buzele tale şi din inel/ acum aşez fotografia unui soare pe ceri dar cuvintele crapă mai departe de ger/ Sunt bun prieten cu mesteacănul de peste drum/ când mă-ntreabă de tine secundele mi se umplu de fum/ nu ştiu nimic despre tine nu ştiu ce să-i spun/de când ai fugit în lume cu un alun/pe vremea când te iubeai cu-n arţar/ fotografia ta apărea foarte des în ziar/ şi doamne cât te mai invidia salcia aceea pletoasă/pe care o primisem cu chirie în casă/ acum toate s-au dus au plecat/pe unde-ai trecut tu miroase îngrozitor a păcaf. (pag. 66).

Mesajul dialogat parabolic sublim şi nuanţat. Emoţia spaţiului poetic se contopeşte într-o afluenţă unicitate.

Rodian Drăgoi este un spirit dramatic-reflexiv, dar şi unul nostalgic-contemplativ. Un vizionar şi, totodată, un tandru îndrăgostit de marile probleme ale realului, dar, negolindu-se de semnificaţii psihologice. Eul său parcă se încarcă, fără încetare, de amintirile sau ecourile trăirilor în timp. O implicare semnificativă, aşezând motivul iniţial în privirile atente ale existenţei şi realitatea acestor poeme, în profunzimile textului prin care Rodian Drăgoi pare a fi înrudit cu marii poeţi ai lumii şi cu nici unul dintre ei în acelaşi timp.

Impresionează puternic – mai ales – acele poeme calme, de meditaţie asupra existenţei, spuse într-o „molcomă“ intimitate. In acelaşi timp (mod) se „vede“ o mare dragoste de viaţă, chiar dacă – pe alocuri – se petrece în penumbra versurilor într-o discretă elegie, în amintirea unei dureri (răni) ascunse.

„Ce faci iubito cu drumurile acelea/ pe care niciodată noi doi n-am umblat?/ Luna mucegăieşte în rănile mele/ şi tot mai departe e seara în care/ despărţirea fumegă între noii gura mea încă mai luminează cuvinte/ pe care niciodată nu ţi le-am spus/plopii pe care i-am trimis să te caute s-au întors desfrunziţi/ mi-e milă de tine ca de mama părăsită/ într-o gară peste care soarele/ nu a răsărit niciodată“, (pag. 81).

Meditaţii interogative sub ordinea firească a sentimentelor. Tonul poemelor ridică temperatura expresiei poetice şi pare că îngăduie o mai directă comunicare. Acest lucru avantajează pe autor în construirea tabloului (scenariului), el ştiind că „nota-bene“ e într-un limbaj adecvat relevând stări poetice proprii (inedite), precum şi o gândire lirică îndreptăţindu-i talentul, lată câteva constatări ce au darul să întregească în mod solemn fizionomia de o nobilă gravitate şi candoare a poeziei lui Rodian Drăgoi, unde predomină cuvântul-cheie, încărcat de semnificaţii profunde şi conotaţii pregnante.

Rigoarea „spunerii“ e tulburătoare, la fel şi coerenţa (transparenţa) unde se poate citi şi printre rânduri, imaginând mesajul, ordinea şi presimţirea conexiunilor.

Vibraţia sufletească merge în acest sens până la percepţia stării de „pacient“ – reflex obsesiv – în care lirismul candorii e „desenat“ cu o suavă implicare şi cu tuş dulce-amar.

Poetul Rodian Drăgoi este, în acest volum, un sentimental care încearcă şi reuşeşte să „regizeze“ unice „spectacole“ cu o rară minuţiozitate a amănuntului. Chiar dacă doare, el (amănuntul) este supus acţiunii şi atitudinii unor principii artistice, ce ordonează sensibilitatea printr-o vădită conştiinţă critică.

„E numai seară iubito rănile mele te cheamă/ soarele moare printre crengi de gutui/ia aceste dovezi de iubire să le ai pentru vamă/ eşti prizoniera greşelilor şi ţi-e teamă să-mi spui/ că-ntre tine şi mine nu mai este lumină/ că-ntre mine şi tine a plouat un cuvânt/ s-a umplut dimineaţa aşteptată să vină/ şi e toamnă afară şi e toamnă-n pământ/ să te-ating mi-ar ajunge doar mâna/ să te simt câte sute de ani?/ cineva încearcă să jupoaie şi luna/ ca să fii lângă mine n-ai nevoie de banii ia aceste cuvinte ca să ştii cine sunt/ ia şi drumul acesta dacă vrei să pleci/părul tău e-un cutremur prea râvnit de pământ/ îţi e noaptea fierbinte şi zilele recii dacă-ţi scriu nu îţi scriu că mi-e setei de ceva nelumesc şi străini dar sunt singur cu clipa înţepenită-n perete! şi sunt sfâşiat de-o mireasmă de crin“. (Dimineaţa aşteptată).

VICTOR STEROM

Reclame