George Mirea – sub semnul verticalităţii etic-estetice

Am apreciat la rândul nostru măsura şi fermitatea criteriilor lui George Mirea. Ne-am temut iniţial că în „Clipă, rămâi“ (Ne)tăcerea şi (ne)statornicia punctului. Reflecţii critice“ condeiul publicistului o să predomine. Temerea ni s-a vădit total nejustificată.

George Mirea rămâne în continuare un nobil luptător în slujba Logosului ca unic instrument productiv/constructiv în slujba creaţiei.

După ce ani în şir a tăcut personal şi a vorbit profesional, s-a decis să intre în arena opiniilor exprimate răspicat. Şi nu oricum, ci ca un remarcabil ziditor de cultură românească în veacul al XX-lea.

Doru Moţoc apreciază exact (în prefaţa „George Mirea sau fermitatea criteriilor“): George Mirea şi-a asumat în deplină cunoştinţă de cauză o funcţie ordonatoare într-un spaţiu cultural-literar-artistic caracterizat mai degrabă prin… eclectism. Cu o structură interioară deschisă, cu o pregătire de specialitate multilaterală, temeinică, cu un rar simţ al limbii, autorul ne dovedeşte într-un stil propriu, deseori incisiv şi strălucitor, că mizează în toate demonstraţiile şi pledoariile sale pe o triadă tipologică a perenităţii culturii, lecturii şi criticii.

Cartea lui George Mirea despre care redactăm cronica de faţă coagulează modelatoare un crez de o viaţă; sintetizează emoţional sacrificiul fiecărui creator de a scrie şi bucuria lecturii într-o iluminare prin cuvânt, respingând, curajos, pe cei care mârlănesc limba română, abuzând perfid şi pervers de poziţiile şi relaţiile lor oculte (şi nu prea).

Cum despre Marian Popa, ni s-a vorbit, în iulie 2004, la Focşani, la un festival „Duiliu Zamfirescu“, cu elogii atent argumentate, subliniem că sugestia ca acest maratonist istoric-literar-critic să fie perceput ca un „Manole modern“ este mai mult decât potrivită: ea configurează eroul „care nu s-a lăsat învins de surparea zidurilor de hârtie tipografică în nopţile comunismului“, care, zicând „nu“ celor care au încasat sume incredibile ca impostori în sublimul univers al frumosului, a pus la dispoziţie o oglindă retrovizoare care este „Istoria literaturii române de azi pe mâine“, de care foştii maguli ai literaturii realist-socialiste se sperie grozav îmbrăcând rochii de mironosiţe, doar-doar li s-o pierde urma.

Nu avem voie să nu ne alăturăm lui George Mirea în exerciţiul său democratic de-a denunţa şi sancţiona ca atare produsele unei mentalităţi închistate, ale unor agenţi periculoşi ai sovietizării forţate a scrisului românesc, a întregii culturi şi educaţii, plătiţi să facă propagandă cinică unei ideologii distructive (amendată, nu îndeajuns de sever credem noi, şi de Eugen Negrici, în „Literatura română sub comunism“) şi să promoveze ambiţia prostiei de a atinge performanţa mediocrităţii. Criticul George Mirea are ştiinţa formulărilor adecvate, călinesciene. Desenează cu dezinvoltură portrete auctoriale, reţinând trăsăturile esenţiale, imprimând paradigmei istorice „transversaliile“ lui Mihai Ursachi şi comentându-le cu pricepere şi vocaţie analitică. Ni se înfăţişează el însuşi ca o redută a gândirii româneşti moderne, inexpugnabilă în dimensiunile spiritualităţii ei creatoare.

George Mirea, întocmai ca metapersonajul Marian Popa, se mişcă neinhibat, în mirajul ideatic, estetic, etic, istoric, ideologic-literar şi ideologic-politic. Trimiterile comparative denotă lecturi întinse, profunde şi selectiv aplicate, rod al unei hărnicii benedictine şi al unei hermeneutici asumate cu distincţie şi voinţă a dezbaterii unor probleme mai întotdeauna delicate, ca, de pildă, aceea a ponderii literaturii române din Diaspora şi cea din sfârtecata Basarabie în comparaţie cu cea R.S.R.-istă (în cadrul căreia se relevă ca tragic-dureroasă o altă triadă tipologică: «nici o carte n-a fost scrisă aşa cum a fost gândită; nici o carte nu a fost tipărită aşa cum a fost scrisă; nici o carte nu a fost citită aşa cum a fost tipărită»). Ori pe aceea a şcolii de literatură „Mihai Eminescu“, unde erau pregătiţi cobaii ce urmau să formeze corul de laudaci ai P.C.R., substanţa conştiinţei betege, suferinde a unei epoci. Dacă Marin Popa evidenţiază, prin recursul său critic, dihotomia politică/artă a entităţi separate, George Mirea nu ezită nici el – în contextul noilor orientări hermeneutice – să semnaleze alte dihotomii mult mai literare şi poetice.

Pronunţându-se asupra lui Balzac, Eminescu, Ioan Derşidan, George Gană, Caragiale ş.a., domnul George Mirea (despre care aflăm că „Iluziile pierdute“, editate de Minerva, în B.P.T., în 1976, în trei volume, le-a prefaţat chiar el; „Iluziile pierdute“ savurate de noi ca student la filologie, la Craiova, la vârsta de 22 ani, serile, la Brădiceni) vehiculează concepte de teorie literară, delimitându-le cu o rigoare metodologică – faustică (paradoxală oarecum, însă cerută de simbolurile operaţionale, de stările dialectice ale cunoaşterii virtuale, estetice, a realităţii. În definitiv – conchide George Mirea – scriitorul este „contemporanul, secretarul şi, în planul ficţiunii, demiurgul unui imperiu paralel, dar transfigurând o imagine reală“. Astfel, opera lui Balzac este „un basorelief sublim şi grotesc, tragic şi comic, raţional şi fantast, turnat în cea mai rezistentă materie – cuvântul“, iar opera lui Eminescu din „Scrieri esenţiale“ (Editura Fortuna, 2002) „e ca o re-naştere“, motiv de lectură aprofundată, reluată, totală, de rediscutare a raporturilor dintre teluric şi transcendent, dintre relativ şi absolut.

Bibliografia folosită în elaborarea cărţii de către George Mirea este impresionantă. Posedă în bibliotecă titluri de autori mai vechi ori mai noi precum: Dumitru Tiutiuca, Ioana Bot, Ştefan Melancu, Titus Vâjeu, Miron Blaga, Iulian Boldea, Vasile Proca, Nicolae Brânda, Ioan Ţepelea, Viorel Horj, Ioan Moldovan, Octavian Blaga, Alex Sfârlea, Paşcu Balaci, Bogdan V. Lepădatu, Virgil Bulat, Ioan Barbu, Florentin Smarandache, Doru Moţoc, Mihai Sporiş, Teofil Răchiţeanu, Traian Dobrinescu, Mariana Istrate, Victor Nicolae.

Un adevărat critic literar – ne încredinţează George Mirea – nu se poate afirma analizând autorii condamnaţi să rămână minori, mărunţi grafomani, ci „atacând“ piscurile alpestre ale scrisului prin aplicate şi originale interpretări marcate de personalitatea hermeneutului avizat“. El nu „face parte din nici o coterie de haiducie literară, ci ne pune, ritmic, în faţă cărţii de greutate şi garantată rezistenţă“. El nu dă gir clientelismului şi nonvalorilor, el urcă treptele spre o consacrare iminentă şi o afirmare proeminentă a unor legi perene, a unor interpretări posibile în plan spiritual şi neperisabile. Dacă opera este mereu aceeaşi, neclintită în structura ei fundamentală şi fenomenologică, lectura şi interpretările aparţin criticului. Diversitatea şi adâncimea acestora ţin de Operă şi de capacitatea criticului modern (trans-modern n.n. I.P.B.) de a o aprofunda mereu. Doar o operă ce incită, în timp, la infinite interpretări, acceptă condamnarea la durată. Un asemenea model de hermeneutică modernă identifică George Mirea în „Melancolia lui Eminescu“ de George Gană (Editura Fundaţiei Culturale Române 2002).

Cumva estet tradiţional, acelaşi George Mirea condamnă, militând pentru eliminarea lor, scrierile zoo-sexuale, ale unor homeroizi minori, ale unor nevertebraţi, schizoizi, care maculează hârtia cu dejecţiile (ne)minţii lor rătăcite (vezi „Manifest anarhist şi alte fracturi, de Marius Ianăş, Editura Vinea, Bucureşti, 2000) şi recomandă scriitori cu ecou educativ (pedagogic) naţional precum Constantin Noica, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Ion Vinea, Mihail Ralea, Tudor Vianu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Valeriu Râpeanu, Ana Blandiana, Ştefan Munteanu, Alex Ştefănescu (laureatul naţional din 2004 pentru critică al „Serilor de la Brădiceni“).

George Mirea este un critic adevărat; cu o autentică disponibilitate hermeneutică. Rosteşte întotdeauna adevărul, chiar dacă, vezi Doamne, nu ştim ce „glorie de mucava“ s-ar simţi lezată. Este un nonconformist de/cu substanţă, adept al dinamismului ideatic, capabil de mutaţii valorice în perceperea actului de creaţie. Gestul său critic este menit a eroda oportunismul, ticăloşia asumată peste cadavre, exprimat clar, de pe o poziţie anteică, solidă, canonului estetic/critic, integrându-i canonul militantismului civic, propus şi trăit cu intensitate, înălţător şi idealist, ca total opus politicianismului gregar, deşănţat (avortonul poliform al politicii postdecembriste din România dintre anii 1990-2004), demagogiei şi corupţiei de proporţii fabuloase, despotismului arogant, pseudodoctrinarităţii unor partide oculte de gogomani, inculţi, parveniţi şi ciocoi de o gravă periculozitate socială, ce-ar trebui închişi în spitalele de nebuni ori în puşcării ci nicidecum votaţi şi trimişi în Parlament ori în Guvernele unei tranziţii fastidioase, apocaliptice. În prelungirea acestor dezarmante a(p)titudini, George Mirea demască o stranie ură antiromânească, ce îţi arată o incredibilă şi abjectă abatere de la o finalitate nobilă a operei literare, aservirea acesteia în scopul manipulării conştiinţelor prin siluirea actului artistic, pervertindu-l insidios. Un asemenea „conglomerat rezultat dintr-o dizgraţioasă defulare: un puhoi defulat, o masturbare de obsesii sexuale materializate, reiterate nesăţios ori imaginate cu o voluptate perversă clocotitoare“ este „Ravelstein“ al lui Saul Bellow. Ceea ce trebuie să-i reproşăm şi noi acestui roman al lui Bellow este colportarea unor acuzaţii nefondate, precum şi tonul general de dispreţ, condamnare şi calomnie.

Fişele de lectură“ ale lui George Mirea pot fi şi generoase, atunci când se pronunţă asupra „unui apolinic“ al zilelor noastre, ca Ştefan Munteanu, un erudit olimpian, care a scris cu atâta cumpănire, luciditate şi profunzime despre sine şi despre alţii, disociind sensuri şi frumuseţi în rostirea românească şi având darul comunicării şi comunicarea ca un dar al plăcerii de a dărui.

În consecinţă, îi devenim adept, atunci când consideră că azi critica literară se află într-o constantă derivă şi nu pare să-şi fixeze criteriile operaţionale ale unei dorite şi eventuale reabilitări. Impresia nu-i deloc apocaliptică, despărţirea criticii de literatură este un paradox fatal. George Mirea încearcă şi reuşeşte în acest demers vizionar – pragmatic (semanto – pragma- hermeneutic) să le reunească pe acelaşi palier al po(i)eticului, ludicului, liricului, inefabilului, sublimului, ubicuităţii, oximoroniei, şlefuirii clasice (transclasicităţii – n.n. I.P.B.).

Cum despre o parte din studiile domnului George Mirea ne vom ocupa şi în studiul nostru „Transmodern, transmodernism, transmodernitate“ – şi nu dorim a ne repeta – voim a încheia eseul metacritic de faţă prin a-i „developa“ excelentele intuiţii despre operele lirico-epice semnate de cinci mari scriitori contemporani: Virgil Bulat, Nicolae Dragoş, Mariana Istrate, Victor Nicolae, Ioan Ţepelea.

George Mirea este partizanul declarat al intelectualismului în poezie, dar şi al aventurii spiritului indisciplinat şi scormonitor. În scris, în artă, individualitatea, autenticitatea, singurătatea în actul creaţiei, sunt factorii care hotărăsc în decantarea unor stări, trăiri, arderi, iluminări, relevări proprii, unice… Ars poetica, metapoetica, nonpoetica în sfârşit, poetica – nu sunt aşadar pentru Virgil Bulat oprelişti, ci dimpotrivă tot atâtea rezultate ale unui lirism dublu, el însuşi marcat de un paralelism ce nu se exclude, ci se contopeşte în două lumi neantagonice. Din concepţia virgilbulatiană aflăm aproape explicit impactul complementar dintre imaginar şi real, care, abolind făcătura post-modernilor, se revendică nu numai din sacru, ci ţine şi de o anumită magie pe care poetul o infuzează cuvintelor.

Sub semnul verticalităţii/visării, poezia lui Nicolae Dragoş (sonetele sale mai precis) apără dreptul la vis, la voluptatea ambiguizată a oniricului, la erosul calm, uimit, admirativ, la a fi, la modul firesc, lirosofie retrovizionară însoţită de „neodihna valului“ heraclitiană. Sonetele lui Nicolae Dragoş reprezintă, într-adevăr, proba de foc a sublimării spiritului prin lirism.

Mariana Istrate (vezi „Numele propriu în textul narativ“, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000, 196 pagini) apreciată în termeni superlativi dar meritaţi de eminentul profesor Mircea Borcilă în regimul agreat şi de noi, al inter/transdisciplinarităţii, ni se impune ca o cercetătoare temerară, sistematică, cu un expozeu riguros şi spectaculos, atunci când inovează termeni transdisciplinari şi transmoderni ca „simbonim“ ori „realonim“.

Victor Nicolae este, evident, un romancier transmodern, un prozator antidogmatic adică, un autor plurivalent, transficţional şi transestetic, un virtuoz al conotaţiilor literare, al alegoriilor subtile, enigmaticelor metafore, al transcrierilor inteligente, corosive, ironice (autoironice), catifelate de o infuzie intelectuală subtil dozată.

Ioan Ţepelea – aşa cum ni-l recomandă George Mirea – este pe deplin stăpân pe uneltele şi cerinţele scrisului. Remarcabile acumulări cultural – filosofice îi nutresc propensiuvea lirică, îi dau substanţa ideatică. Stilul său, unul inconfundabil, îi dau comuniunea dintre imagine şi idee, irizările oximoronice. Trecând „proba recitirii“ (vezi şi excelentul studiu al lui Matei Călinescu –n.n., I.P.B.). George Mirea axiologizează convingător: „Ioan Ţepelea se apropie mult de poeţi precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi mai ales de Alex. Philippide“. Ioan Ţepelea separă cuvintele de vorbele utilitare, este un semănător de cuvinte, un semiotician al nuanţelor (al miresmelor – n.n. I.P.B.). El încearcă ontologizarea cuvântului, realizează sinonimii lirice (de fapt esenţa lirismului), substanţializarea miresmelor într-un imaginar univers olfactiv şi totul „ca o implacabilă rezultantă a condiţiei poetului damnat, mistuit de umbra lui Orfeu“.

În concluzie, uneltele domnului George Mirea sunt cele ale unei personalităţi animate de impulsuri tinereşti, de o excepţională integritate, ale unui ales care sporeşte „corola de minuni a lumii“. Normele morale convertite în norme estetice l-au ajutat să nu-şi piardă statornicia în credinţă şi echilibrul sufletesc, să salveze anumite sentimente cu anumite temeiuri din capcana intereselor (unele pur mercantile, meschine). În lupta cu „punctul“, George Mirea urmăreşte a stabili o delimitare de nestatornicia lui derutantă, de iluzia de a pune, ca o lespede peste un mormânt, o sentinţă definitivă, de ipostaza de spectator la propriul narcisism. Şi totuşi „punctul“ poate deveni fix, naşte semnificaţie, se infiltrează în cuvânt, intră în fluxul facerii, ajutat la consolidarea vieţii prin rostirea eternă şi prin scriere.

Ion Popescu – Brădiceni

Reclame