„Mireasa fără voal”, (editura Transilvania Expres, Braşov, 2007), romanul de debut al Loredanei Englisch, îşi are rădăcinile în realitate. Introducerea, prefigurată de Pagina albă, realizează conexiunile necesare interpretării celui interesat de intetio auctoris, fără a-l cunoaşte, însă, pe autor. Dar, ca în solul pietros în care firul de iarbă nu ajunge să iasă la suprafaţă, contorsionându-se, gălbui, sub apăsarea cotidianului romanul se contorsionează în realitatea în care îşi are rădăcinile. O realitate textuală, de această dată. Din exterior, doar ariditatea solului, mozaicul de piatră şi poate doar bănuiala că undeva o sămânţă în germinaţie încearcă să-şi împingă cu ultimele eforturi firul spre imaginar. Din possibilia nici nu se bănuieşte zbaterea, efortul germinării în realia.

În linia opzecistă a mitologizării cotidianului (marcă a şcolii filologice braşovene), Loredana Englisch produce text din text. Romanul ei se scrie odată cu proiectul scriiturii: textul însuşi, prin personajele plăsmuite, se autocrează. Asistăm la o germinare perpetuă a textului din text, în impotenţa auctorială de a interveni în demersul autogenerativ. Autorul nu poate să nască, să creeze, să intervină. Din contră, el este creat în text. Efectele terapeutice ale textului sunt resimţite în pagini. „Voia parcă, în mod absurd, să îşi corecteze viaţa scriind-o, şi anume exact acolo, în punctele ei esenţiale, atât de vulnerabile, probabil greşeli de context, ca în lucrările elevilor ei, rămase în teanc de săptămâna trecută… Dar şi el era tot ca o lucrare neterminată.”

Receptarea şi interpretarea realităţii existenţial-textuale nu se realizează la suprafaţă. În profunzime, imaginea multiplicată se descompune în demersul interpretativ al „noii generaţii”. O generaţie a rupturii de sursă, a neraportării la mit şi valori tradiţionale.Asta e societatea în care trăim, spuse un pic serios dar tot ironic, Ioana. Toţi consumă ceva doar să consume, suntem în era trendy a fast-food-urilor, a take-away-urilor, totul se consumă azi, de aceea omenirea decade în primitivism.” Cei doi copii ai Martei, Alec şi Raul, ne introduc într-o lume a depotenţării şi a elaborării adevărului pe baza unor caracteristici „slabe”, în termenii lui Vattimo. „Le place să privească doar la spectacolul dat zilnic, îl comentează ca Beavis şi Butthead, multiplicaţi la infinit, cu puţin praf de mers, cum spun ei, adică chiul de la ore, ţigări pe la colţurile şcolii, alcool dacă prind o oră de absenţă a profesorului, apoi toate astea amestecate în ritm de manele şi iată kitsch-ul zilelor noastre!” Doar valorile din proximitate, într-un relief axiologic neregulat şi mereu fluctuant, doar conexiunile în reţea şi raportarea la nodurile din vecinătate conferă aparenta stabilitate, aparentul echilibru al suspendării întregii generaţii în istorie.

Starea de textuare devine condiţia asumată conştient de autor. Doar că, prin această introducere în textocraţie, tinzând să oferim textului întâietatea ordonatoare (în acceptarea acestuia ca principiu privilegiat de coerenţă internă) şi omiţându-l pe autor, vom constata că ne îndepărtăm de ultima şansă de a ajunge la coerenţa perceptivă necesară. Undeva se produce o ruptură. Şi, aşa cum avertizase Rorty, ceea ce pare a fi „reading” este de fapt „misreading”, în timp ce autorul „beats the text into a shape which will serve his own purpose”. Inteligent construind jocul textual, prin texte raportate la texte raportate, autorul forţează încadrarea, includerea în „forma” amintită. Pentru că, revenind la filosofia europeană a textului, în cazul îndepărtării de coerenţa sa perceptivă, descoperim o situare în limitele logicii derrideene a dublei negări: nici-nici (ni-ni) ca răspuns depotenţat la logica lupasciană a terţului inclus: şi-şi. „Spaţiul scris, avertizează Derrida, nu valorează nimic prin el însuşi, el nu este nici bun, nici rău, nici adevărat, nici fals.” Nu trebuie să căutăm, în aceste circumstanţe răspunsuri prin raportare la text. Dar nici nu trebuie să picăm în capcana textualismului românesc, al acceptării acestuia ca principiu privilegiat de coerenţă internă. Loredana Englisch se situează în afara acestei accepţiuni şi deplasează subtil centrul de greutate al textului spre atingerea scopului propus.

Să exemplificăm acţiunea persuasivă a autoarei, aparent scoasă în afara textului, aparent creată prin text. Personajul în jurul căruia se încheagă lucrarea, Marta, dedublat şi/sau ipostaziat, trăind şi prin ceilalţi, moare dând viaţă. Moartea, interpretând în termenii în care este definită fiinţa umană la Vattimo, reprezintă efectul deplasării centrului de greutate al textului. De altfel, perspectiva rortyană scoate în evidenţă impulsul criminal, în text, ca efect al acestei deplasări. Dar Loredana English depăşeşte şi acestă perspectivă. „Ce mă enervează lipsa structurării în romanele moderne! îi spunea Eduard deseori Martei, fără a fi ştiut că Marta tocmai la un roman de tip fragmentar scria.” Naşterea, prin text, este scoaterea acestuia, prin solul pietros al realităţii, la suprafaţă. Naşterea este, în fond, proba valorii personajului abandonat în societatea depotenţată. Naşterea este simultană cu încheierea lucrării. Prin text se naşte, împotriva textului însuşi, împotriva textocraţiei optzeciste, împotriva ideologiei textualiste, împotriva filologiei braşovene contestatare a imaginarului, mitului şi metaforei, metafora însăşi. Naşterea este, de altfel, metafora. Autoarea nu mai contează din momentul în care Marta părăseşte lumea textului dând naştere. Copilul sau cartea, textul sau viaţa, iau chip dincolo de ariditatea textocrată, dincolo de rezistenţa lumii depotenţate la schimbare. Prin naşterea din finalul cărţii, autoarea şi personajul deopotrivă scot cartea de sub tirania textului. Firul acela firav de iarbă iese la suprafaţă. Realitatea existenţial-textuală se converteşte prin apel la metaforă. „Marta era scăldată într-un lac de sudoare, după cele nouă luni de chinuri… Da, copilul mult aşteptat se născuse. Marta renăscu într-o nouă viaţă. Copilul ei se născuse şi era mai sănătos ca oricând, de parcă ar fi fost primul ei născut. Ceilalţi doi băieţi păliră în faţa acestei noi existenţe. La scurt timp după naştere, Marta decedă. Dar copilul creştea prin ea, din ea, sub ochii ei. Copilul se născuse, era acum singurul lucru important. Naratorul nu mai vru să se preocupe de Marta. Marta muri o dată cu acea carte pe care o scrisese dar renăscu prin viaţa copilului ei. A plătit-o cu preţul suprem al unei alte vieţi, a ei. …

Da, copilul ei se născuse şi era mai sănătos ca oricând ! …

Dincolo de naştere se întinde, mallarmean, Pagina nescrisă.

ADRIAN LESENCIUC

Anunțuri