Cunoscut nouă, în primul rând, ca excelent poet (cu miresme tradiţionaliste) – Emilian Marcu se dovedeşte, prin romanul Suburbii municipale – un foarte iscusit, talentat şi problematizant romancier. Chiar viclean, în eclectismul şi barochismul său ostentativ. În „manifesta” sa adeziune (?) la scriitura postmodernistă (aparent o calchiază, de fapt o parodiază!).

Citind cu atenţie romanul, se poate vedea clar că linia deschisă, în literatura română, de Ştefan Bănulescu – cel care creează, prin Metopolis-Dicomesia-Mavrocordat, precum Faulkner, în literatura S.U.A. (prin mitologicul topos Yoknapatawpha), un topos sacru, cu puternic specific româno-balcanic – îşi găseşte, în Emilian Marcu, un continuator şi un rafinator de nuanţe şi esenţe – cu orientare spre NORD. Nu tot atât de inventiv în registrul narativ , ca înaintaşul său – dar mult mai fin cizelator de simboluri, de atmosferă, de nuanţe semantice ale personajelor-simboluri şi ale ritualurilor – trimiţând nu doar la soteriologia spaţiilor, ci, mai cu seamă, la cea a cuvintelor, prin Cuvânt – prozatorul Marcu doreşte să obţină, de fapt, o parabolă a Spiritului Uman şi a Lumii-Cuvânt – cărora le sugerează o identitate subtilă. Care pare (greşit!) a fi gregaritate şi non-identitate/non-diferenţiere semantică. Între : a-„boala temeliilor” Oraşului (şi Hrubei Alchimice a Anticarului Suburbiilor, deopotrivă), pe de o parte, b-„neîmplinirea” metafizic-mistică a Hristinei Fecioara (concomitent, un Crist Feminin şi o Maică a Cristului-Forţă de Resurecţie Spirituală – conţinând o dramatică şi inefabilă profunzime) , pe de altă parte – şi c-transmutarea şi proliferarea celor patru surori (cvadruplul Şoarece al Remuşcărilor – un sortiment de Erynii moderne) Caraculacu în fojgăiala de şoareci, ca semne ale proliferării Răului-Păcatului (nu neapărat ca imanenţă, cât ca obişnuinţă-comoditate, ticăloasă şi trufaşă!) – dinspre Centrul Emergent al Lumii-Primarul, către „suburbiile municipale”, al căror Stăpân şi Centru Imergent se vrea şi se instituie, Bătrânul Anticar – nu este, în esenţă, nici o deosebire fundamentală. (La finalul lecturii, îţi dai seama, în calitate de cititor, că Punctul lor Mistic de Convergenţă atitudinal-mistică este, pentru eternitate, Hristina Fecioara).

De fapt, între postmodernismul prozei lui Silviu Angelescu (Calpuzanii) şi esenţialismul simbolistico-mitico-parabolic al prozei lui Ştefan Bănulescu (Cartea Milionarului) – se dă bătălia tocmai pe teritoriul, oarecum neutru (de fapt, rafinat subminator partizan…), al lui Emilian Marcu. (Printre rânduri, se insinuează şi se amestecă şi spiritul lui Fănuş Neagu, cu ale sale metafore suprapuse…).Cine câştigă competiţia? Noi credem că Bănulescu-Marcu – şi un anumit tip de clasicism de profunzime.

Spaţiul fizic şi al cuvintelor se întemeiază – ne sugerează mitologia romanului lui Emilian Marcu – pe Cufărul („lădoiul cu manuscrise” – p. 226) lui Oswald Zaur Austriacul ( un fel de prezenţă mistic-verbală a Zeului Proto-Întemeietor, faţă de care trebuie să se orienteze toţi cei aflaţi, în prezentul istoric, în criză ontologică) – un cufăr magic, care conţine, în egală măsură, Harta şi Jurnalul – Spaţiul Real şi Iniţierea în Spaţiul-Logos: „jurnalul lui e meticulos şi prob(…). O hartă imensă, cu tot cu sentimente, a suburbiilor municipale, acest labirint în care, dacă nu eşti atent, te poţi risipi fără puterea de a alege”(s.n.). Conţinutul său este rezumatul, dar şi extensibilitatea infinită (mirifică şi terifiantă, totdeodată), a Spiritului Cărţii – precum Biblioteca Babel a lui Borges: în egală măsură – potenţă de mântuire şi potenţial labirint infernal. Lucrarea mistică a lui Oswald Zaur Austriacul este, în egală măsură – ficţiune, infernalitate şi dumnezeire. Deci – unde este călăuza, pentru „alegere”?

Iată de unde ar putea începe postmodernismul atotrelativizator. Se sugerează că Romanul se alcătuieşte din Memoria Bătrânului Anticar, simbol al livrescului periculos, sau cel puţin inutil-steril semnificativ şi ontologic, dacă nu e folosit decât de Ucenici Vrăjitori, iar nu de către Iniţiaţi („memoria lui devenise asemenea caşcavalului…cu suficient de multe găuri nefolositoare”) – şi din Fişele (amestecate haotic, la un moment dat), probabil, în subtext, tot ale Bătrânului Anticar („mentor”, dacă nu stăpân, al Cufărului-Logos – „Marele Cărţoi” din final – pe care să-l descâlcească Zoroastro!!! – că, îi spune acestuia Mavrocosta-Călăreţul spre Omul de Zăpadă – Visul-Revelaţie Soteriologică al Hristinei Fecioara şi Căutatul din Priviri, de către Crucificatul Sava Gotul – „tu ai fost contemporan[…] cu vremurile acelea imemoriale[…] şi poţi să luminezi toate aşteptările”. Inclusiv ale Hristinei-Şansa Soteriologică a Cetăţii-Raţiune, cât şi a Subcetăţii-Hrubă Alchimică) – dar afirmându-se că aparţin (p. 47)”unor diverse persoane particulare, binevoitoare. Relatarea va fi trunchiată pe parcurs de faptul că materialul documentar a sosit la autor într-un haos desăvârşit, de parcă ar fi fost totul regizat „(s.n.). Regia Neantului? Căci prezenţa auctorială, din text, nu se instituie, defel, în Călăuză, în Potenţă-Şansă Soteriologică: are doar funcţia unui martor neputincios (curios şi el de naraţiunea-istorie!) – la cele ce personajele sale, complet eliberate de Rigoare (aşa pare!), săvârşesc, ca-ntr-un dans sabatic.

(În acest sens, menţionăm că ilustrarea cărţii este de-a dreptul excepţională, folosindu-se foarte vechi şi profund semnificative gravuri medieval-renascentiste, alchimice sau/şi cu tentă esoterică-ermetică. Se subliniază, astfel, caracterul iniţiatic al cărţii în discuţie – dar, subtil, se atenţionează că Emilian Marcu operează şi o alchimie – asupra curentelor aşa-zis „literare” – de fapt, filosofice şi existenţial-atitudinale, totodată).

Deci: a-totul este reversibil şi relativ (precum toamna şi primăvara, precum urcuşul şi coborâşul, simultane, întru Circul-Reprezentaţia Mundan/ă, ale celor care execută Ordinele contradictorii, de evacuare şi de re-instaurare a arhivelor Bătrânului Anticar al Pernicioaselor şi Misterioaselor Suburbii ale Spiritului Uman : „un tren al circului se crease pe scări , se loveau cei ce le duceau de cei care le readuceau” – Cărţile, dar şi Ordinele cu privire la Cărţi – sugerând vremuri în care soarta cărţilor devine sinonimă, „unghie şi carne” legată, de forma destinal-umană) – DACĂ b-nu ar exista şi şansa ca Logos-ul-Roman (ca Ordin-Ordonare!!!) să se fi scris pe mâinile de pergament ale anonimului şi episodicului (ce capcană semantică!) Secretar Particular, „cu mâinile pergamentoase – că Primarul chiar spuse <<întinde bă mâinile să scriu un nou Ordin, pe hârtia lor, că am uitat să ne înarmăm cu cele necesare>>. Secretarul Particular întinse mâinile lui palide, în semn de supunere: <<ce, pentru atâta să mă supăr>>? Ba era chiar bucuros că mâinile lui palide, de hârtie, vor fi purtătoarele unui viitor Ordin şi că ele vor intra în nemurire, încă înainte de a trece el la cele sfinte”. În această alegere, revelatoare a transfigurării Alambicului Maleficiilor – în Butoaiele Miracolului Cosmic şi ale sintezei contrariilor (de fapt, ale Cărţii – transfigurat-resintetizată semantic în Logos Reîntemeitor de Lume) nu te ajută însă nici a-luneta lui Comisiona, de lentilele căreia se lipeau, căzând gravitaţional, imaginile realităţii suspecte (de fals) a Lumii fizice – peste cadavrul cărei lunete (şi lumi…) „Zoroastru păşi, încercând să alunge semnul rău ce se prevedea”(p. 181), b-nici toate carele de lumânări colorat-parfumate, încărcate de cuplul (cu semantică activ-gemelară) al gnomilor ostentativ- stranii, Batofix şi Danauto – ci doar c- smerenia non-luciferico-faustică, pur meditativ-contemplativă, în faţa inefabilei, de nefixat (istoric…) Purităţi-Virginităţi Cosmice (simbol al Paginii Albe mallarmé-ene…): „Era toamna târziu (sfârşit de octombrie sau început de noiembrie) sau primăvara foarte devreme când în salonul cu alambicul pe trei picioare, Bătrânul Anticar, Zoroastro şi Mavrocosta priveau picurând uşor rugina din arme şi ascultau cum bolborosea fiertura. Era timpul când gemete scurte se aud în butoaie, ca icnet de feciorie, ca un pocnet de boboc în aprilie”.

Şi iată cum îi apare, Neputinciosului şi Resemnatului Anticar (simbolul livrescului vlăguit, dacă nu este revigorat prin Cartea-Lume şi cu Logos-ul Divin al Iubirii-Dumnezeu) – cea care îi va „invada (n.n.: şi transfigura, re-aduce în punctul INITIUM-„illo tempore”!!! – Timpul Făt-Frumosului-Primăvară Cosmică – Făt-Frumosul evocat, paralel şi concomitent, poate complementar, de Vechiul şi de Noul Visător – Bătrânul Anticar şi Zoroastro [Zoroastro, a cărui limbă fizică va dispărea, prin atrofie progresiv-accelerată, pentru a fi înlocuit, în sine, de Visul-Revelaţie a Sinelui Adevărat ] – la p. 68, că <<harşti, harşti, harşti, cu sabia şi reteză gâtul Zmeului>>) întreaga lui ÎMPĂRĂŢIE” – Hristina Fecioara (un fel de Semina Etherica, de Eunonia valentiniană, care cheamă, întru hierogamie, Spiritul-Pneuma) – iată, deci, cum îi va apărea Bătrânului Anticar aceea a cărei „nuntire” se cheamă Revelaţie – mai exact, Permeabilitate la Revelaţie şi Asumare Activă a Revelaţiei, aceasta însemnând Împărtăşire din Revelaţie – „(…)şi poţi să-mi luminezi toate aşteptările” – p. 233 – într-o comunitate-comuniune mistică, transfiguratoare, de Revelaţie: „Încet, cu o lentoare a morţilor, Zoroastro făcu semn părintelui Sava Gotul să-şi lase crucea alături şi să vină să-i dea o mână de ajutor.”:

„Era prea târziu. Ea era goală, o lumânare aprinsă în picioare (…). Era târziu în octombrie şi totuşi…Trupul lui începuse să ardă mocnit. Valuri de cenuşă se desprindeau din carapacea timpului. Lacătele pocneau descătuşându-l. Era acolo albă şi crudă mirosind a toporaşi. Trupul ei, ca o carte deschisă îl aştepta”.

Ea arde Primăvară – dar depinde, de fiecare în parte, cu ce fel de foc e în stare s-o primească în sine. Bătrânul Anticar ar vrea Spiritul Pur-Inactiv, „aşa cum se scrie” în FIŞE („Cineva strigă: <<Las-o, dom’le, c-a murit>>[…]. Era atât de aproape de mine, sau mai bine zis eram atât de aproape de ea, că nici nu o vedeam[…]. Era tânără şi frumoasă”) – elevii Şcolii de Arte şi Meserii „Fichtt” o privesc cu păcatul de carne în ochi şi în sânge – şi, de aceea, „când reuşiră să deschidă uşile bisericii, jandarmii găsiră trei spânzuraţi în pronaos”(Treimea Inversă, autoexclusă din Rigoare-Ordine) – însuşi Sava Gotul, încă primitiv, nu de tot „getizat”-spiritualizat, evocă „pulpele ei albe şi puternice”…

Spiritul Vechi-Bătrânul Anticar – nu mai ştie Alchimia cea Vie – Alchimia Revelaţiei Cosmosului, ca Dumnezeu-cel-Viu. Va fi nevoie de tălmăcitorul de Carte-Cosmică-Revelaţie – Mavrocosta – un veritabil Neo-Cavaler al Sfântului Graal (Potirul Graal se numeşte, acum şi aici, Omul de Zăpadă). Şi de alţi credincioşi-încredinţaţi în unitatea aseică dintre Carte-Lume-Dumnezeu. Va fi nevoie de Războinici Metafizici noi, la o Nouă Cină de Taină, pentru un război vechi de când Lumea – spune chiar Primarul, către Treimea Mistică care patronează Ospăţul Euharistic – Zoroastro-Maestrul Bucătar-Bătrânul Anticar ( a se vedea cum, în acest şir, Bătrânul Anticar a ajuns ultimul…, ca anul cel vechi): (p. 141)”Masa aceasta de taină este, dacă vreţi şi sigur că vreţi, un război pe care nu avem voie să-l pierdem. Nu-i o bătălie, este un război (n.n.: un ritual, adică toate secvenţele-bătălii-lumi, cuprinse şi expurgate într-una singură). Un război cu învingătorii anunţaţi (n.n.: da, Armaghedonul se ştie că va consemna victoria lui Dumnezeu – dar câtă teroare aţâţă numai gândul la teribilul Armaghedon!). Nu este loc de iniţiative (n.n.: ritualul este însuşi Dumnezeu, deci „iniţiativa” creaturilor ar fi absurdă!), de ezitări, de nesupuneri”.

Emilian Marcu afirmă parcă, parabolic: „Alegerea este a ta, cititorule :a-vrei haos şi relativitate, adică Circul Spectacular al Lumii – poftim Haosul Memoriei şi Fişelor – de lângă Alambicul Subteran al Maleficiilor Anticarului; dar să ştii, cititorule, că mereu b-Dumnezeu-Logos-ul păstrează în rezervă Logos-ul Ordinea-Rigoarea – Semantica de Continuitate a Cosmosului: priveşte mâinile Umililor Secretari ai lui Dumnezeu – cei care scriu pe pergament şi pe nori şi pe vise, în acelaşi timp – norii şi visele despre care Ucenicul Logos-ului şi Logodnicul Platonic (Mavrocosta), „de misiune”, al Hristinei Fecioara, spune: „mă dor coastele de la colţurile norilor. Mă dor încheieturile de la vise şi de la nori”.

Astfel, s-ar putea ajunge ca picurarea maleficiilor din Alambic şi a ruginei din Arme-Armuri – să fie înlocuită de picurarea esenţelor vitale, „miraculoase, în sticluţe de cristal”(p. 226). Fişele amestecate cu visele lui Zoroastru pot conduce la Rigoarea/Ordonarea semanticii Cărţii-Lume – la transmiterea de „mesaje stelare”, după modelul secret al Bătrânului Anticar şi al Primarului (exorcizaţi, într-o ordine mistică a dezordinii temporal-istorice) – cei doi stâlpi ai Lumii Bonave de Boala Temeliilor-Întemeierii-Reîntemeierii, prin Repurificarea cristică a Logos-ului (iar Hristina formează o veritabilă Şcoală a Autosacrificiului, ai cărei elevi străluciţi sunt Visătorul Rigorii-Zoroastro – „Zoroastro, cu făraşul în mână şi cu o măturică de pelin în cealaltă îşi făcea de lucru în sala armelor”, sala Ruginei Temeliilor Viselor),Testatorul Viselor Credinţei (-Hristina)-Mavrocosta şi Crucificatul Sava Gotul.

Deci, aparenţa de Dezordine-Haotizare a Fişelor nu este decât o operaţiune alchimică, prin care se arde Monstrul Atotrelativizator al Istoriei (prezent în cei 50 de monştri sacri-Mistreţi – „cincizeci de mistreţi mari, cu blănuri aspre, neguroşi ca o seară de toamnă”, jertfiţi ritualic, „cu câte un singur glonţ, pentru un singur mistreţ” – transfiguraţi, ritualic, în cei 50 de bărbaţi-împărtăşiţi cu Fudulii-de-Mistreţ, Bărbaţi ca Preoţi-Taumaturgi) – şi se ajunge la Starea de Transcendenţă=Eliberare, descătuşare (prin scurgerea Cerilor-Litere din manuscrise, şi citirea urmelor lor stelare! – prezente şi pe Mâinile Umilului Secretar Particular al lui Dumnezeu-Logos-ul…) de Monştrii Timpului- Istorie.

Desfacerea Cufărului lui Oswald Zaur (probabil, Şopârla-Salamandră!) Austriacul, spre aflarea conţinutului său, necesită ritualul de lustraţie al Bătrânului Anticar („Se spălă îndelung pe mâini, pe faţă şi pe corp, îşi puse straie noi, albe, din in” – Bătrânul Anticar intuieşte, în aer, că va deveni Logodnicul Infertil al Volatilei Hristina – Cheia Logos-ului Cărţii, prin Vis-Transcendenţă!) – şi, deci, re-iniţierea (dacă se mai poate!) întru Concert-Armonie-Rigoare-Ordine: „Apoi îşi mişcă degetele ritmic: un exerciţiu de iniţiere, pregătindu-se ca pentru un concert”.

Bătrânul Anticar este stăpânul (cel puţin pretins) al „suburbiilor municipale” – devenite simboluri ale unei zone spiritual-umane secrete şi, firesc! – paradoxală, şi ea: dinspre „suburbii” ar putea veni finala cutremurare a Lumii – tot atât cât ar trebui să vină mântuirea, nu atât prin Ospăţul Euharistic, cât prin finalitatea mistică a acestuia: întâlnirea (potenţial-hierogamică) dintre Bătrânul Anticar şi Hristina Fecioara.

Sub macro-simbolul Bătrânului Anticar se înghesuie, cu egală îndreptăţire şi neîndreptăţire, a-Maestrul – a cărui apariţie se face la p. 207, sub semnul ambiguităţii: „scorojit ca o tablă zincată pregătită pentru îmbrăcarea unui picior de lemn – „, dar „îmbrăcarea” cu tablă s-ar face tocmai pentru a „nu da frunzele din el, când purtătorul lui îl ducea prin ploaie” – adică, un Crist-Pan autoreprimat – şi b-Ucenicul, sub „umbrela” simbolică a căruia se pot ascunde mai toţi protagoniştii romanului – anonimi funcţionali sau numiţi iniţiatic38: Primarul, ca frecventator-ucenic implicit al Bătrânului Anticar, la fel Primul Administrator, cu nume predestinat şi premeditat – Zoroastro, care pândeşte maleficiile şi minunile din Hruba Alchimică a Bătrânului Anticar şi se implică în legăturile dintre subsolurile explicite şi solul implicit al „municipiului”-Spirit Uman aflat în plină criză, ajungând, prin influenţa cristică a Hristinei Sacrificate Visului Purităţii, să învie morţii (p. 213) – Mavrocosta şi Sava Gotul, unul ucenic altuia, căci, pe rând, îşi transferă sacerdoţiul: ambii sunt Preoţi şi, totodată, Paznici ai Grădinii – Mavrocosta este Paznic al Grădinii Publice, iar Sava Gotul este Paznic-Staroste al Grădinilor de Zarzavat şi al Livezilor ; ambii, Mavrocosta şi Sava Gotul devin, în final, ucenicii, apostolii şi evangheliştii Hristinei Fecioara – Mavrocosta pentru a-i împlini, fie şi după moartea Hristinei, visul sublim al acesteia de a „topi un om de zăpadă pe sânii ei”, al doilea, Sava Gotul, purtând pe umeri „Crucea de lemn de ulm” şi „aproape îngropându-se sub ea”. Treimile se fac şi se desfac, în funcţie de logica misterului – mister dublu: al cufărului lui Oswald Zaur Austriacul (al cărui sacerdot prim este, sau năzuieşte a fi – Bătrânul Anticar) – şi misterul viziunii serene, mirifice, a Hristinei Fecioara – care, prin neprihănirea ei violentă, ar putea mântui oraşul de Sus (al Primarului) şi Oraşul de Jos (al Bătrânului Anticar, ale cărui cărţi s-au prăbuşit, într-o noapte, formând pivniţa-bibliotecă-lume, în care se va săvârşi misteriul chtonian al Ospăţului cu Fuduliile Mistreţilor, sub semnul cifrei magice a Creaţiei – 100: 50 de bărbaţi şi 50 de femei-„curve” – de fapt, preotese şi ele, încadrându-se în fluxul sacerdotal al personajelor-protagonişti – misteriu care, din pricină că n-o are, drept protectoare, asistentă şi unic ţel mistic – pe Hristina Fecioara – nu are consecinţe directe, clar-soteriologice).

1- Pe de o parte, la pagina 77, se afirmă, în cel mai pur stil postmodernist, că viaţa e invenţie-rescriere inutilă-inutilizabilă(„toţi inventează viaţa, se stropşi în gând Bătrânul Anticar, fabulează despre trecut rescriindu-l ca şi cum s-ar simţi mai bine şi ar fi mai puternici dar degeaba…” – dar că, în acelaşi timp, „viaţa şi trecutul nu se mai pot inventa. Ne facem că nu înţelegem că a trecut aripa de fluture peste fruntea noastră şi ne-a mângâiat şi nici nu ne-am dat seama că-i prea târziu”. Ne aflăm în plină criză spirituală, aplatizantă, nici măcar angoasantă – a posmodernismului, resemnat cu sterilitatea şi zadarul, impotenţa demiurgică, la care a ajuns Lumea-Cartea. Dar 2-pe de altă parte, tenebrosul Anticar (Stăpân al Cărţii şi al Bolii Cărţii, totdeodată!!!) afirmă, despre cufărul (cu Jurnalul şi Harta) lui Oswald Zaur Austriacul: „Aici voi găsi o lume, o viaţă neinventată. Este viaţa de zi cu zi a lui Oswald Zaur Austriacul, pe care cei mai mulţi dintre muncitori îl ştiau de Austriacul (s.n. – n.n.: Neamţul, adică purtător al simbolismului Rigorii – Rigoarea-Logos, premiză a Demiurgiei). Jurnalul lui e meticulos şi prob, dar acesta deja pare un sofism[…]. Nimic inventat, nimic în plus, dar, ce-i mai important, nimic în minus. O hartă imensă, cu tot cu sentimente, a suburbiile municipale[…]”. Cartea este Viaţa – neinventată, deci creată! Deci, Demiurgia există – nu doar Neputincioşii Anticari Resemnaţi (ai postmodernismului…).

Bun. Atunci, parabolele lui Emilian Marcu sunt expresia unui fel de neo-realism transcendentalist. Şi atunci, descrierile gastronomice de-a dreptul pantagruelice, întru pregătirea Ospăţului Mântuitor de „Boala Temeliilor”, prin Regalul Mistreţ (50 – sugerând tensiunea androginică, prin aşteptarea celor 50 de „curve”-preotesele lui Venus), dar şi sub semnul Războiului-Războinicilor-Kshatrya-Urşi („Blănuri de urşi pe pereţi, pe paturi şi pe jos. O adevărată risipă de blănuri de urs” – se prefigurează semnul infinitului) – devin parabola unui ritual cosmic – iar Treimea ANTICAR-PRIMAR-ZOROASTRO – nu-şi poate împlini misiunea soteriologică, decât prin sacrificiul către Visul-Revelaţie – Moartea Iniţiatică, întru dubla hierogamie, a Hristinei Fecioara: a-pe de-o parte, este logodnica Anticarului-Alchimist, care-i aşteaptă boarea arzătoare (simbol al lumii spirituale aflate în stare de impotenţă, prin manifesta şi non-manifesta, dar funciara neputinţă a Bătrânului Anticar – care se resemnează, cu gândul şi fapta, că Hristina „murise, surâzând, a neîmplinire şi a tristeţe în amurg” – dar aceasta nu exclude o subînţeleasă aşteptare, din partea Bătrânului Anticar, a Alesului-Tânăr-pentru-Împlinire – ca-n ritualul latin, descris de J.G. Frazer, pentru Templul Crengii de Aur-Vâsc); b- pe de altă parte, este logodnica, până la Împlinirea Neîmplinitului – a lui Mavrocosta, cel care nu ştie ce este Resemnarea. Acesta stă sub semnul Calului cu Noaptea-Mac în Frunte: simbol psihopomp (şi romantic-oniric) – iar Mavrocosta nu este un necromant, ci un încăpăţânat Mag, care nu-şi va afla liniştea, până la împlinirea Visului-Revelaţie al Hristinei Fecioara. Şi această stare de vizionarism i-o transmite, se pare, şi lui Sava Gotul – căci ambii sunt Foşti Paznici ai Paradisului-Grădină – şi actualizatori, prin autosacrificiu, ai Visului resacralizant-reîntemeietor al Lumii-Carte-Paradis.

Emilian Marcu, credem noi, devine, prin acest volum de proză (primul dintr-o promisă serie) un sol de pace, un propunător al condiţiilor de armistiţiu între tradiţionalismul parabolic, magico-mitologic, al lui Bănulescu, la noi – sau, în lume: al lui Borges, Buzzati, ba chiar al lui Marquez – şi postmodernismul cărtăresciano-angelescian. Ba chiar se înscrie, cu succes, în conceptul lansat, de curând (2005), de Theodor Codreanu, de transmodernism. Şi se înscrie nu doar cu eticheta – ci cu o demonstraţie extrem de vie şi credibilă, a faptului că postmodernismul (Bătrânul Anticar), conştient de eşecul său spiritual şi vital – îl aşteaptă pe Mirele-Alesul Ieşirii din Marea Criză Spirituală Terestră („boala temeliilor” spirituale) – pe Vestitorul Mavrocosta, aflat sub Umbra Crucii lui Sava Gotul şi sub Şansa Tălmăcirii Visurilor Vieţii, prin predestinatul Zoroastro (fără nicio nuanţă-zgură nietzsche-ană!!!).

Cartea lui Emilian Marcu musteşte de semnificaţii sublime, ca un imens poem de jertfă – precum incantaţia de la pagina 130: „nu poemul acesta nu va ţine locul visului din o sută de nopţi./ Visului din o sută de nopţi/ carnea poemului nu i se va supune”etc. Nu noi suntem chemaţi să le epuizăm – mai rămâne loc pentru destui taumaturgi şi vindecaţi – pentru care, prin care şi asupra cărora Cartea îşi va exercita funcţia exorcizatoare.

Nu putem încheia fără a sublinia forţa extraordinară de sugestie, pe care o imprimă textului amănuntul descriptiv de obiecte – convingându-ne că poetul Emilian Marcu nu este deloc departe, în acest roman, de materializarea-obiectualizarea reală, prin Cuvânt – şi că, fără doar şi poate, presupunerea platoniciană, din dialogul Cratylos, despre Cuvântul („semnul lingvistic”- cf. F de Saussure…) Nonarbitrar nu este o vorbă în vânt: am fi extrem de curioşi în legătură cu rezultatele unui experiment privind manifestările gustative ale cititorilor gurmanzi, în faţa uriaşelor pasaje descriptive de pregătire de ospăţ, din roman (mă rog, ospăţ ritualic…).

ADRIAN BOTEZ