Poetul, eseistul şi publicistul Victor Sterom a publicat, în anul 2004, volumul I din „Saxume“, ocazie care i-a prilejuit, un palmares memorabil: Treizeci de ani de la debutul editorial, treizeci de cărţi publicate, zece ani de la primirea primului premiu al Uniunii Scriitorilor din România şi cinci ani de la primirea primului premiu al Filialei Uniunii Scriitorilor din Braşov, pentru volumul „Deasupra Tainei“.

Volumul de faţă a apărut în colecţia „Poeţi români contemporani“ la Editura Cartfil Tor din Bucureşti. Dacă, cităm şi Moto-ul aşezat în deschiderea cărţii „Dacă m-aţi pierdut / Într-un loc, Căutaţi-mă / În altul. Mă voi opri / undeva, Aşteptându-vă…“. Walt Whitman, nu facem altceva decât să dăm şi mai multă încărcătură poemelor din acest volum. De fapt, Victor Sterom ne iasă în întâmpinare, printr-o poezie a clarviziunii, cu seve şi rădăcini urcând, dintr-un sensibil şi încântător palier sugestiv, ca dintr-o frunză întomnată târziu. „Saxumele“ lui Sterom sunt poveri stimulative, desprinse din lăcaşul sufletului şi al gândului, nu de puţine ori, învăluite de fragilitate, unde cuvântul şi cuvintele devin graiuri din gura unui străjer îmbrăcat într-o mantie transparentă şi plină de candoare. „Să prindem în mâini această dimineaţă/ să celebrăm împreună clipa /să nu spargem gheaţa de deasupra/ lacului care pârâie către margini/ să ne oprim din loc în loc să plângem/ să spunem în gând că suntem/pe un drum fără sfârşit…“. Am citat poemul al doilea din volum. Menţionăm şi faptul că, toate poemele au aceleaşi dimensiuni de te versuri, iar cuvintele au rol de catalizator, în structura fiecărui poem „cuvintele cu pietrele/ dacă nu cumva mai grele -/gesturi distilate de lacrimi/ şi eu cu plumbul la glezne/ ajung la ceruri/ Visul acesta mişcă toată nebunia/ către o altă lume plină de uimiri…“.

Poezia lui Victor Sterom poate fi asemuită cu nişte schiţe de pânze smulse din tablouri pictate de mari pictori, după cum şi acest poem pe care-l cităm „înserandu-mă sub aripa clipei/ mă cheamă iarna cu ochii de sare -/ orb în conture goale/ port pe tâmple amprente digitale/ rup minutul/ în te camere de muzici oarbe/ şi-n şapte muzee de uitare…“.

Victor Sterom ne prezintă metafore pe care le culege dintr-o singură privire, fără a le schimba puritatea, lăsându-le cum au fost la prima viscolire din interiorul ochiului. Fixându-le în pagină, după rostogolirea lor prin pământul copt sub flacăra amiezii de vară „un clopot cât cerul/ umple amurgul cu gheare -/ alteori/ ţintuite-n câte-o cruce/ soarele-i şters/ păsările sub frunze/ rostogolite-n iarbă…“.

Spuneam că poemele au o formă de construcţie egală, iar topirea lor, în inima cititorului, se face ca o trecere a luminii în amurg, fără grabă şi fără risipă, asa ca o unduire lirică „un crin între perne/ cum o cicatrice sacră -/ un început de ecou/ prin tot ce am fost/ şi am trecut/ cu taina pe umeri/ în pâlcuri de tăceri…“.

Rostiri scurte, uneori, mângâiate de fragilitate, asemenea unui om de / zăpadă, care la prima îmbrăţişare, / simţindu-ne căldura sufletului, se topeşte în margine de stradă. Ce rămâne? Rămâne interesul şi plăcerea cititorului, care simte liniştea poemelor de o profunzime îndelungată.

MIRON ŢIC

Anunțuri