Spovădania unui creator

Cine va citi microromanul “Drumul vieţii” aparută la editura “Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj Napoca, 2006, scrisă cu patos de poetul Vasile Tarţa, (cu o imagine consacrată de poet) ce se vrea a fi o monografie izvorâtă din trăirile autorului; va găsi între coperţile lui o viaţă zbuciumată dusă între două perioade  ce i-au marcat întreaga creaţie. Cartea redă o parte a vieţii celui care o scrie, având caracter autobiografic bazat pe fapte reale spicuite cu mare grijă, urmărind cronologic acţiuni picante prin care autorul a trecut, înfruntându-le cu dârzenie.

Autoconfesarea în faţa cititorului prezentate prin descrieri ample a fiecărui moment crucial din viaţă păstrând aspectul strict autentic decupat dintr-un jurnal, ne duce cu gândul la respectul autorului faţă de cititor. “Drumul vieţii” este o naraţiune evocată cu mare sinceritate de poetul Vasile Tarţa: “După douăzeci şi trei de ani am luat-o de la început ca să-mi continui viaţa. Mă căsătorisem în satul acela în care după patruzeci de ani era să mă reîntorc şi să mă stabilesc definitiv pentru tot restul vieţii” (p. 5) Ca orientare pentru cititor, noua carte a lui Vasile Tarţa este o continuitate a primei parţi a vieţii sale descrise în aceiaşi manieră; “Autodafe”, apărută la editura,”Signata” din Timişoara, 2002 numai că de data aceasta, op-ul diferă prin amplificarea fiecărui acţiuni. Cele două volume de proză stau mărturie alături de alte 24 (!) de volume de poezie, fiind socotit de către istoricii literari ca unul cu cele mai multe apariţii editoriale din acest ţinut nordic, drept dovadă că face parte din breasla Uniunii Scriitorilor din anul 1986.

Ţinându-se cont de perioada descrisă a evenimentelor pot să afirm că întreagul microroman supus analizei este o întoarcere în timp, cernut prin sita amintirilor. Relatarea sinuoasă este înteresantă uneori lăsând satisfacţie cititorului de a gusta din intuiţia autorului. Acest aspect de a trece uneori brusc, într-o anumită perioadă, alteori naraţiunea devină lentă, autorul insistând în detaliu asupra unui plan al evocării solicită cititorul la o mai mare atenţie spre a nu cădea în capcanele create de scriitor. Episoadele incitante sunt sarea şi piperul întregii naraţiuni. Nu lipsesc scenele pline de o ironie macabră; “… dar rău mă doare că mama suferă şi acolo în mormânt, trăieşte cu trupul acolo şi mai greu ca şi pe pământ, că rău o apasă coşciugul tatii, care este mai deasupra ca al ei şi poate că acolo sunt mai multe lipsuri” (p.91) Microromanul parcurge în paginile sale o analiză dură a societăţii din timpul regimului totalitar: “O Doamne, multe s-au mai întâmplat pe vremurile acelea…” (p.67), a unor personaje: “tot felul de poeţi, critici ori folclorişti şi politruci,” iar finalul reflectă perioada de tranziţie, scăldată de mizeria socială a zilelor noastre; “când era acea perioadă de loterie falsă ca să câştigi din senin de zece ori, dacă puneai o sumă de lei acolo, la dracoveniile aceleea inventate tot de ceva escroci care nu ştiau cum să se îmbogăţească şi ne păcăleau pe cei care am crezut în ei, am crezut şi eu până la un moment dat că poate aceea loterie cu FNI-ul şi cu Stoica merge pe dreptate, dar m-am înşelat” (p. 89). Unele personaje implicate în acţiunile cărţii erau nişte rataţi profitori: “… erau corupţi, trebuia să-i atenţionezi cu multe cadouri, să-i mitueşti…” (p. 48), în timp ce altele: “ au muncit ca nişte robi.” (p.67), şi cu toate acestea destinele acestora nu provoacă revolte sau proteste de stradă nu au alte orientări de altă natură, ies şi intră în scenă cu aceiaşi discreţie cu care au intrat, fără a tulbura apele. Interesant este că toate personajele microromanului trăiesc într-un anonimat total, ici şi colo sunt câteva iniţiale de nume, până când şi locul acţiunii este marcat cu; “oraşul acela”, “satul acela” şi cu toate acestea diversităţi totul se-nvârte în jurul unui destin singular – al autorului.

Scenele erotice sunt umbrite de un ritual păstrat din generaţie în generaţie: “Diminiaţa după nuntă, ca oricare tineri îndrăgostiţi, am vrut să ne îndulcim cu toată mierea cea mai dulce a iubirii, pe care o dăruise Dumnezeu tinerilor, de la începutul lumii, cu cinste şi fără de păcate de acum eram soţ şi soţie” (p. 10) cu o sfială şi dăruire totală urmată de o fidelitate specifică femeii din mediu rural al acelor vremuri: “ Ea m-a înţeles şi s-a dăruit cu totul mie” (p.31). Lipsa dialogului nu scade valoarea microromanului, ci din contră îi dă o nuanţă aparte care conferă scriiturii o mai mare credibilitate. Redarea cu sinceritate a multor întâmplări într-un limbaj specific zonei unde se petrec acţiunile: “pe tarlalele CAP-ului”, “într-o fabrică”, “din oraşul nostru”,“făcând naveta”, “spiritualiceşte există un sâmbure de adevăr în tot ceea ce puneam pe hârtie” (p.51), dar mai ales căinţa în faţa cititorului: “nu am citit îndeajuns ca să devin atotştiutor”(p.50), fac ca spovădania să capete un canon pe care-l transmite urmaşilor lui asemeni unui testament: “ultima mea dorinţă este adresată copiilor mei corora le las tot ce am agonisit, în mod egal la fiecare, să mă ducă, când nu voi mai exista în satul în care este îngropat tata şi mama, sărăaca, ca să mă îngroape cu ei că oricum, lângă ei am tras necazul mai mult şi greul vieţii, până când am răzbit în viaţă, nu pot să uit că el mi-a fost tată, dar rău mă doare că mama suferă şi acolo în mormânt” (p.91)

“Drumul vieţii”, este un microroman cu o structură atipică, dar care se citeşte cu înteres, fiind captivanât ca oricare monografie , sfârşitul lecturii pune cititorul în timp la unele reflecţii asupra relaţiilor dintre persoane lăsându-le “rob” destinului pe care ursitoarele l-au ursit la începutul “drumului”. Naturaleţea şi dovada talentului de care dă dovadă autorul, dar modul captivant în care a fost relatată “viaţa” precum şi finalul deschis: “Multe aş putea să vă povestesc din întâmplările de-o viaţă, ..”(p.90) mă face ca să cred că poetul Vasile Tarţa nu se v-a opri aici, cu toate ; “că de acum sunt trecut şi mâncat de toate fiarele, de reptilele, de ţânţarii, de fluturii, de cărăbuşii, de boii şi vacile Domnului, şi de toate gângăniile pe care le-am amintit în această carte.” (p.91). De fapt întreaga carte trădează placerea autorului de a se mărturisi prin scris, precum şi dorinţa lui de autodepăşire.

AUREL POP

Anunțuri