Suferinţa este o cale a mântuirii pentru omul pios şi un ferment al creaţiei pentru artist.
Literatura noastră cuprinde scrieri semnificative generate de experienţe traumatizante, dacă ar fi să nu ne referim decât la poeziile de război din „Ciclul morţii” aparţinându-i lui Camil Petrescu sau la literatura de după sârma ghimpată a lagărelor şi puşcăriilor comuniste, din care se detaşează, prin valoare artistică, poeziile lui Radu Gyr. Volumul cel mai recent al poetului şi teologului Theodor Damian, „Semnul Isar” (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006) se constituie, secvenţă cu secvenţă, într-o depoziţie punctuală şi într-un document revelator al unei profunde experienţe de ordin sufletesc, ocazionate, de astă dată, nu de recluziunea între zidurile unei închisori, ci de confruntarea cu propriul destin pe patul unui spital munchenez, pe lângă care trec apele Isarului. Închisoarea, tranşeele războiului şi spitalul sunt elemente de natură să-l scoată pe individ din confortul existenţei burgheze, din automatismele vieţii cotidiene, spre a-l pune faţă în faţă cu condiţia sa de fiinţă umană şi de a-l obliga să-şi precizeze, odată pentru totdeauna, atitudinea faţă de Sine, faţă de Divinitate, faţă de Viaţă şi faţă de Lume. Este o confruntare deloc comodă, în plan psihologic, a omului, silit să privească lucrurile drept în faţă, în lumina crudă a adevărului.

„Semnul Isar” este o sintagmă (metaforică şi simbolică) plină de semnificaţii. Aceasta poate fi echivalată cu spaţiul Purgatoriului (care lipseşte din teologia ortodoxă), un loc al meditaţiei grave şi al limpezirii spirituale, o şansă dată celui care, în cursul existenţei, s-a abătut de la calea cea dreaptă, a săvârşit păcatul, ca orice făptură omenească, dar nu într-o manieră iremediabilă. Isarul este, într-un anumit plan, chiar apa Iordanului, şi totodată un simbol al permanentei deveniri cosmice (în viziunea lui Heraclit, cel care afirma că nu ne scăldăm de două ori în apele aceluiaşi râu), dar şi al mişcării ce se opune statului pe loc. Mai este şi echivalentul vieţii şi, la rigoare, aşa cum o atestă, iaraşi, învăţătura creştină, elementul extincţiei punitive şi al regenerării cosmice (diluviul biblic). În viziunea lui Theodor Damian, dominant rămâne simbolul purificării şi al regenerării.

Poem creştin şi filosofic, ivit într-o epocă golită de sensuri metafizice, precum o floare de colţ pe stâncile sterpe, „Semnul Isar” îşi articulează structura în 86 de secvenţe lirice, într-o succesiune de tip psalmodic. Succesiunea nu este întâmplătoare, ci determinată de cronologia exterioară şi interioară a experienţei-limită trăite de poet: cufundare în suferinţă, zbatere între viaţă şi moarte, revenire la o nouă viaţă, primenire sufletească, asumare cu înţelepciune a noului destin. Impactul sufletesc produs de confruntarea cu destinul este atât de puternic, încât de la început poetul îşi pune problema în asemenea termeni : „Cred că trebuie să-mi revizuiesc / toate poemele / şi să fac loc Isarului / să treacă prin ele” (1). Ideea revizuirii operei (consecinţă a schimbărilor interioare suferite) revine ca un laitmotiv pe parcursul întregului poem. Ceea ce ni se dezvăluie este surprinzător şi cuprinzător. Dacă, într-o situaţie asemănătoare, un liber cugetător ar fi putut admite, prin forţa lucrurilor, că raţionalismul său nu contrazice, în fond, ideea de divinitate, pentru a-şi justifica în propriii ochi revenirea prudentă la credinţă, poetul-teolog descoperă, în mod invers, identitatea dintre credinţă şi raţionalismul de tip descartian: „Cred că trebuie să-mi revizuiesc / toate poemele / să văd cât Descartes încape în ele” (11). Descartes, tatăl „regulilor utile şi clare”, reconciliat cu perspectiva creştină – iată o achiziţie inedită în contextul operei unui autor format la cu totul altă şcoală de gândire decât cea descartiană.

Poemul conturează treptat, ca un veritabil reportaj realizat „au bout du souffle”, tabloul lumii dintre zidurile spitalului, o lume care trăieşte la modul cel mai dramatic cu putinţă şi unde, precum în tablourile renascentiste, îngerii sunt o prezenţă familiară, au drept de circulaţie neîngrădită… „Fiecare cu îngerii lui / cu propriul său ocean de lumină” (16) consemnează poetul sau în altă parte: „După un timp vin îngerii albaştri/ şi te ridică în picioare”… (18). Viziunile poetului ating nu o dată sublimul, dar, pe de altă parte, acestea au, prin etericul şi himericul lor, ceva din proiecţiile artei suprarealiste. Într-un plan adiacent, poetul invocă în mod recurent figuri mai mult sau mai puţin familiare, precum „fratele Artur”, confratele Andru, Dr. Merz, „schwester Maria” etc., care sunt, ne dăm seama, tot atâtea puncte de sprijin moral în confruntarea cu suferinţa, când nevoia de solidaritate umană ia forme acute.

Remarcabil prin acurateţea viziunii şi prin plasticitatea imagistică este poemul 32, care surprinde momentele faste – şi miraculoase – ale revenirii la viaţă ale celui ce părea pierdut: „Când mi-a scos Dumnezeu / moartea din trup / m-a adormit ca să nu mă doară / …/ e ca o naştere despărţirea de moarte / dar nu naşti nimic / te naşti pe tine / şi te trezeşti singur / singur în faţa lui Dumnezeu”.

Poemul 45 are valoarea unei veritabile arte poetice, care justifică statutul de „redemptor linguae” pe care trebuie să şi-l asume, de la o generaţie la alta, poetul modern: „Marea noastră problemă / este / că a trecut prea mult timp / de la inventarea cuvintelor / în mod normal / trebuie să ajungi să locuieşti / în fiecare cuvânt / înainte de a-l folosi pe deplin”. Aici, ca şi în alte locuri, poemul ia o turnură de metapoem. Dar, desigur, pentru Theodor Damian arta poetică nu se reduce – oricât de seducător ar fi – la virtuozitătile de ordin formal, cuvântul fiind pentru dânsul un vector purtător de sensuri dinspre profan înspre transcendent sau invers. Cuvântul poetului (micul logos) trebuie să se pună de acord cu marele logos. În acest sens, poemul 85 ni se pare suficient de elocvent în stilul său ultraconcentrat: „Isihia, Isihia / ce frumos ne pândeşte în cuvânt / poezia”.

„Semnul Isar” este o carte care atestă în mod convingător că, în concertul literar actual, Theodor Damian reprezintă o voce lirică pe cât de distinctă, pe atât de autentică.

30 martie 2007

DANIEL DRAGOMIRESCU

Anunțuri