L-am cunoscut pe Alexa Gavril Bâle, pe vremea studenţiei sale, când din Cluj (martorul multor evenimente literare şi nu numai) îmi trimitea poezii pe care unele l-am găsit în volumele: „Candidat la Premiul Nobel“, Editura Cybela, Baia Mare, 1995; „Secunde înafara orei“, Editura Omega & Cybela, Baia Mare, 1996, şi „Umbre în scriptorium“ Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2005. Urmărindu-l prin presa literară îl ştiam un poet format stăpân pe forţele sale creatoare oricând capabil de orice surpriză, şi întradevăr Alexa Gavril Bâle mi-a produs un plăcut eveniment prin faptul că adevăratul său debut editorial a fost în proză cu romanul: „Iubita fratelui Rafael“, Editura „Gutinul“, Baia Mare, 1992, urmat de „Leacuri pentru vite“, (folclor etnoiartric veterinar), Editura Cybela, Baia Mare, 1993. De remarcat că Alexa Gavril Băle, are titlu de Doctor în medicină veterinară în paralel cu o licenţă în Teologie greco-catolică, îşi desfăşoară activitatea în satele din preajma satului sau natal, aplasat de sute de ani pe vatra Chioarului. Acest aspect ia dat posibilitatea să scrie un op de o rară frumuseţe pe care cititorul îl întâlneşte o dată la un sfert de veac: „America de dincolo de gard“ căci despre aceasta e vorba; apărut la Editura „Limes“ , Cluj-Napoca, 2003.

Influienţa nobilei sale profesiuni este simţită pe parcursul tuturor celor 20 de povestiri ale cărţii, altfel că din prima sa povestire cu caracter biografic, ne duce în atmosfera primilor ani de exercitare a profesiunii într-o localitate din inima Transilvaniei la un Complex de vaci, creat de grandomania unui regim totalitar în care toţi specialiştii erau condamnaţi la o perioadă de stagiu de pregătire impus de o repartiţie ministerială. Contactul cu acea lume în care erai izolat de obiceiurile de acasă, contactul cu alte mentalităţi îl fac pe autor ca: „Amintirea zidului pe lângă care am trecut odată mă zguduie până la oase// Ziduri peste tot, ziduri pentru toţi, oriunde… (Scrisoare de la un prieten la o nouă adresă); (Ziduri pentru toţi), (p.7)

Firul întregii naraţiuni reflectă stările de zi cu zi a tuturor personajelor implicate; grija pentru vremurile ce au să vină: „Vai, oftează Florica, şi noi nu ştim ce ne-om face, fân a ieşit fără samă de puţin, otavă n-am făcut deloc, da lapte ne trebe la micu ista…“ (O lume pustie), (p. 14), autorul redă cronologic cu fidelitate, precum o iconografia sadoveniană, unde Vitoria Lipan, poartă instrumentul magic,(baltagul) mă duce cu gândul că Alexa Gavril Bâle a avut în vedere un asemenea scenariu, doar că în cazul de faţă (frunza de nuc) devine acel instrument cu „bătaie“ mai lungă, Ileana din Stini stie, şi crede în puterile miraculoase ale acestuia în rezolvare problemelor: „Ileana din Stini o venit lângă ea şi o cuprins-o pe după mijloc ca semn de mare prietenie. Io am văzut când i-o băgat o frunză de nuc împăturită, după boarta pindileului. N-o fost lucru curat.// De atunci o fost tăt cam beteagă. Nici de măritat nu s-o măritat până tare târziu“ (Ploile la vremea lor), (p. 21), redate prin imagini în care se succed o mutidudine de indentităţi ce utilizează un registru expresiv vioi, din care rezultă o stare incitantă, obsesivă lăsând cititorul în multe situaţii în suspans prin propoziţiile scurte, uneori rzumându-se la câte un cuvînt reprezentând viaţa cotidiană în toată divesitatea ei: „Fug. Fugim toţi.// Fug tare. Şireturile desfăcute mă împiedică. Mă ridic şi iar fug…“ (Când glonţul trece alături de inimă) (p. 123)

Lumea povestirilor scrise de Alexa Gavril Bâle, se leagă, prin originalitate, dar şi prin punerea în discuţie a unei teme principale: ţăranul, actorul principal al unei istorii recente ce îşi duce traiul într-un cadru natural cu oameni statornici în tradiţii: „În Cărpinişte femeile aşteptau muzica. Mâncaseră şi acuma închinau cu horincă. Se înfocau încet, aşteptând să joace. Secera fără joc nu-i seceră, îi numa zoală pe cioante, cum zicea Reghina Fătoianului ce se trăgea de pe Dâmbul Şurdeştiului“. (Ploi în septembrie), (p. 144)

Construcţia întregului op e vârstat cu zicale şi expresii tipice de o majoră forţă de exprimare specifică zonei în care se desfăşoară acţiunile: „Numai că uneori adevărul poate fi mai dăunător cu un virus. Roade pe dinăuntru, desfinţează, îţi produce frisoane, tuse şi junghiuri.// Dacă adevărul este dăunător, atunci minciuna cum poate fi, mai sănătoasă? Pe câţi nu-i apără minciuna, pe câţi? Pe când adevărul câţi nu striveşte? (Ne va despărţi o ploaie), (p. 77) ce poartă pecetea unui dialect de o mare încărcătură expresivă, viu colorată umoristic a unei lumi puse într-un paralelism atât în timp cât şi spaţiu, cu prezentul în care fenomenele juridice, sociale şi spirituale sunt redate într-un stil cu multiple conotaţii ce bântuie prin mintea omului simplu, pus deseori într-o situaţie de cumpănă, între: real şi ireal: „În America îi liber omu. Şi-i dreptate pântu tăţi. Sigur bade Antoane? Apoi dacă-ţi spui io care am fo pă acolo în tinereţuri… Da ce ai cotat, dacă-i bine a-ntreba? Am lucrat să-mi fac bani, să cumpăr oarice pământ“. Între dorinţa seculară a stăpânirii propietăţii private şi obligaţia de a trăii într-un regim importat de la ruşi şi impus de autorităţile comuniste prin cele mai barbare mecanisme de represiune a ţăranului: „Da l-o luat dracu pă tăt, cu colhozu ista. Şi vai cât am tras în America pântru banii cia… vai… vai… Şi eşti liber de tăt în America? Da pi cum crezi? Nu vine nime la gard să-ţi scrie viţelu din vacă? Să trebuiască apoi să-l dai la stat… Nici poveste… Şi nu eşti obligat să duci lapte pă contract? Îiii.. Da nici carne de porc? Ţ-am zis o dată, mai Paulule… nu…“ între posibila situaţie de a fi stăpân pe avuţia ta şi garantarea acestuia prin pârgâiile legislative: “ La tine-n odor tu eşti şăf. Nu are voie nime să te deranjeze cu ceva.“ Între curiozitate şi setea de libertate a celor din Arşiţa, izvorâte din dialogurile purtate de personajele povestirilor, sunt prezente pe tot parcursul lecturii fapt cel fac pe autor să aleagă titlul cărţii puternic încărcat de conotaţii simbolice: „Şi unde-i America ceia, bade Antoane? Vezi gardu cela de carpini? Treci de el, dai de alte garduri, apoi de altele şi altele şi tăt aşă… le treci pă tăte, ajunngi la ocean şi iei vaporu. La-nceput borăşti o ţâră pân te adaptezi la situaţie, adică cu marea; în câteva luni eşti acolo. Să vezi numa cum aşteaptă patronii în port să sosască românii. Să sfădesc de la ii, care să angajeze mai mulţi că-s tare hamneşi pă lucru. Buni şi răbdători suntem, d-aia ne ia dracu amu… Vai da multe garduri îs până în America! Multe, multe şi mulţi câni le păzesc.“ (Nuntind cu câini), (p. 86)

Cele 20 de titluri ale povestirilor complectează armonios intreaga tematică a cărţii, fapt ce dovedeşte experienţa de viaţă şi profesională a autorului, talentul său de prozator, prin cursivitatea scriiturii, a stăpânirii unui limbaj de o simplitate şi naturaleţe specifică zonei.

Autorul vine pe urmele înaintaşilor săi: N. Breban, A. Buzura şi Al. Ivansuc (ultimi doi cu solide cunoştinţe în domeniul ştiinţelor medicale) dar şi a mai tinerilor săi confraţi; Marian Ilea, Nicolae Goja, Victor Tecar şi alţii care fac din Maramureşul Voivodal un templu al prozei româneşti.

AUREL POP

Anunțuri