Plăcerea de a călători pe „plajele“ istoriei cu închipuirea minţii, capacitatea de a încarna adevărul istoric cu „vedeniile“ abstracţiunilor îl aşează pe Teofil Popescu cu romanul său istoric „Cloşca cu puii de aur“, apărut la Editura „Napoca-Star“, 2004, în rând cu poeţii. în sensul metaforizării trecutului Europei. Construcţia româ­nească, având ca temă „proce­sul de romanizare“ în Dacia-Felix, continuitatea daco­românilor şi tragismul creştinării acestora în rit ortodox, epicul care ne îndeamnă la meditaţie, profunzimea purtată mereu de o bună cunoaştere a istoriei antice, realul imaginativ, şi alegoric, care-l face pe autor să-şi pună probleme vaste, să dramatizeze episoade din cur­gerea timpului, toate acestea contribuie la o manipulare liberă a timpului, de fapt, a spaţiului în istorie.

Autor al cinci volume, două de poezie şi cinci romane, Teofil Popescu este un roman­tic pornit pe urmele cogito-ului.

Structura în trei părţi şi 5 subcapitole, romanul se defoli-ază pe măsură ce-l citim, descoperind bipolariotatea conştiinţei, concretizată în epic, ce se reflectă în istorie, mai întâi în dualismul cronică-istorie şi, apoi, în lirismul vieţii, emanată de un trecut implacabil de aur, implicată în marile frământări ale eu-lui autorului în procesul cunoaşterii.

În prima parte, scriitorul creionează atmosfera arhaică cu limbajul contemporan din insula Scandza, toponimic scandinav, de unde au emigrat goţii şi unde personajele ieşite din peşteră îşi povestesc un vis de „călătorie în ţările din sud, despre care povestea Adolf. De fapt, aici încep marile migraţii, despre care Teofil Popescu stăruie în „Partea a II-a“, esenţializând în epic eveni­mente istorice.

Autorul, prin naraţiunea sa, vede istoria ca un diluviu, în care starea „textuală“ a subiec­tului veghează asupra adevăru­lui istoric fără să afecteze car­naţia epică. Visele personajelor cu iluzii onirice capătă contur în momentul când pornesc cu corăbiile pe Vistula şi cuceresc satele, unde, se impune forţa, dar şi primele idile, care conduc spre formarea noilor etnii şi popoare. în acest context, autorul crează adevărate secvenţe cinematografice, ce ilustrează parabolic conflicte, cadre naturale sub perdeaua cărora bănuim adevărul istoric. Toate aceste „manevre“ conduc spre involuţia în timp, către adevărurile istoriei, regresiune cum spunea Jung, făcând ca textul să fie un rezonator al istoriei, iar istoria, în procesul epicului, repetă schema con­strucţiei romanului, parafrazân-du-l pe Cornel Moraru. Subtil, descoperim în text meditaţia autorului ce aprofundează (fără a-şi fi propus un asemenea obiectiv) destinul divergent al logicului faţă de istorie, opoziţia între curgerea timpului şi decurgerea lui. Acest fapt îl depistăm în „Partea a lll-a“, unde similitudini de nume şi date biografice ale autorului concură la manipularea datelor, a timpului şi a lucrurilor. Etapele istoriei, bine cunos­cute, cu tragismul formării poporului român, sunt contu­rate prin incizii în realitatea istorică. Fluxul imaginilor, trezite de peisajul istoric, are, indiscutabil, o notă de poezie, dar dozajul strunit face să dis­pară efectul funciar liric. Imaginea toponimică, respec­tând unele date reale, face ca textul să fie viu, cu un aer le­gendar, stăruită de obsesii ale căror rădăcini se află înfipte în lutul trecutului îndepărtat.

Istoria imaginată de autor având la bază date concrete este încărcată de aerul fabulos al mitului, având coerenţă şi respiraţia fondului mitic, pal­pitând de ritmurile adânci ale spaţiului universal, care curge determinând timpul trecut. Percepţia autorului, sub „pielea“ căruia pulsează „sân­gele poeziei’ este, aici, supe­rioară, iar frazele sale pletorice vibrează de o poeticitate auten­tică. Dramatismul romanului constă în agresiunea istoriei, în revolta esenţei misterioase. Personajele nu se individua­lizează în pasta textului şi nici prin dialogul fluent. Ele sunt asemenea „Danaidei’ lui Robin, al cărui trup nu se desprinde întru totul din piatră, dar îl simţim continuându-se în mate­ria, ca expresie a neoimpre-sionismului.

Epica, pulsând de vibraţia întâmplărilor istorice, se mişcă mereu în rama naraţiunii clasice. Atmosfera arhaică în care autorul plasează personajele sale o crează nu prin limbaj, ci, mai de grabă, prin construcţia narativă şi reperele cunoscute din istorie, ce schiţează timpul şi spaţiul acesteia.

Cele 13 poezi, publicate la sfârşitul romanului, sub gener­icul „Poezii din viaţa Daco-Romanilor“, sunt, practic, o continuare firească a filonului liric, ce străbate întregul roman.Disponibilităţile imaginative ale lui Teofil Popescu, autor trăitor în Germania, din anul 1983, Doctor în Filosofie la U.LU.-Munchen, străbătute de gustul pentru istorie şi didactica ei (să nu iutăm că autorul a fost profesor o viaţă întreagă) se bizuie pe evenimente ceremo­nios intrate în mitologie, dar şi pe o sensibilitate vis-a-vis de originile neamului, eroice şi profunde. Fiindcă (nu-i aşa?) adevărul istoric, cum spune englezul, este adevăr în funcţie din ce unghi accepţi să-l priveşti.Fluiditatea textului ne relevă un autor dotat cu ştiinţa scriiturii de sub mantaua căreia talentul arată spre noi cu dege­tul.

AL. FLORIN ŢENE

Anunțuri