E necesar să ţinem seama de tot ce am rostit în treacăt în lunga noastră viaţă – spunea odată Gellu Naum, gândindu-se telepatic si la poeta Valeria Manta-Tăicuţu, care, în acest volum tipărit în condiţii grafice de excepţie, împlineşte un caleidoscop de stări morale explozive. Îndurerată în adân­cul sufletului în faţa „specta­colului“ unei lumi tentaculare, a unui „desert“ lăuntric fără mar­gini, poeta confirmă profun­zimea umană în poemele-sonete pe care le scrie, şi volens-noiens atinge corzile shakespeariene. Versurile sunt, aici, ţesute într-o impeca­bilă construcţie lirică, în translaţii intelectuale, uimi­toare, ce configurează misterul unui peisagism diurn. Această stare poetică, aproape frecven­tă, devine impactul cu lăuntrul privirii filtrată discret, dându-i un ton de trăire dramatică, individuală, conceptualizând-o.

„hârtoape si gunoaie îmbobocesc pe stradă/ în liniştea sinistră de cartier bătrân/ si muşte hămesite în roiuri stau să cadă/ pe foamea împietrită a timpului hapsân/ e vremea când vin robii cu umbre stilizate/ pomana să-şi primească în trupul fără oase/ demenţial în turla bisericii se zbate/ un clopot şi metalul a îngeri morţi miroase/ pe pâine mucigaiul ‘dantela şi-o întinde/ iar vinul se acreşte sub pojghiţe verzui/ în prăvălii uitarea cu lumânări se vinde/ şi piere orb oraşul nebun si-‘al nimănui/ când cerul gol în noapte de mult nu-i mai pretinde/ îngenunchiri pioase plângând de mila lui“. (pag. 54)

Lecturând acest volum, cred că poeta Valeria Manta-Tăicuţu trăitoare în târgul râmnicului sărat, face parte dintr-o generaţie de poeţi care moştenesc sensibilitatea mito­logică. Avem de-a face cu o adevărată bucurie a transfi­gurării unor intime propensiuni romantice, unde purul elan al imaginaţiei e capabil să pro­ducă 6 autentică vibraţie. Această lirică meditativ-refle-xivă, dar si atitudinală, surprinde gestul de o încântătoare frăge­zime, prins în chenarul schiţat al unui „răgaz“ contemplativ.

„Citeşte, Ulise, şi plângi“ este poemul fracturat seman­tic, violentat prin calitatea frustă a unei sensibilităţi ce are puterea a se fixa pe iriconfort, dacă pu de-a dreptul pe sufe­rinţă, închei prin a spune că – în definitiv – contează sensul risipirii în gând şi nuanţe într-o acţiune fundamentala, echi­valând cu o veritabilă întemiere de lumi.

E vântul mesager al urii tale/ năpraznic uşi trântind ca după ceartă/ cu mofturi de stăpân care nu iartă/ ca sluga din genunchi să se mai scoale/ si-i vraişte în cer după ninsoare/ iar sfinţii despuiaţi cu ochi de piatră/ veghează cum ard nopţile în vatra/ cu buturugi de stele la picioare/ m-as duce după zgomotul furtunii/ în palma ei ucigător de rece/ s-adorm ca în mireasmă de petunii/ dară secunda visului plâns trece/ legată fedeleş cu şerpi în funii/ prin timpul fără fund să se înece“. (pag. 78)

VICTOR STEROM

Anunțuri