Cartea “Picături de ploaie în deşert” apărută la Editura “Timpul, Iaşi, 2004, constituie volumul de debut, a lui Laurenţiu Orăşeanu, cei drept cam târziu, dar după 90 şi-a luat lumea-n cap, dornic de un trai mai bun, ajuns pe noul pământ îşi rezervă timp şi pentru preocupările sale literare, participând la manifestările organizate de Cenaclul “M. Eminescu” din metropola de pe coasta Atlanticului, unde întâlneşte personalităţi ai diasporei româneşti; dovadă prin prefaţa scrisă cu profesionalism de Prof. Mihaiela Albu, ce se afla la Columbia University, New York, iar coperta a IV sportă cuvintele de îmbărbătare a scriitorului Mircea Săndulescu aflat şi Domnia Sa pe pământul Făgăduinţei. După ce op-ul a fost tipărit-n ţară, a făcut cale-ntoarsă, ca pe urmă autorul să mi-o trimită cu bunăvoinţa sa spre o analiză mai aprofundată, acest lucru mă face să-i mulţumesc sincer.

Ca formă cartea este structurată în două părţi: una ce-i poartă titlul; “picături de ploaie în deşert” iar cea de a doua; “visam să fiu poet oniric”trecerea de la prima parte la cea de a doua parte e negijabiă întrucât se pastrează profilul liric atât prin registrul expresiv cât şi prin folosirea întregului instrumentar poetic, numai că în cea de a doua parte tematica socialului capătă cote alarmante: ”Nici o speranţă nu e pentru mâine/ Şi pensionarii n-au să-şi ia o pâine,/ Şi mor cu zile, mor încet, în rate,/ Şi uneori la cozi la compensate.” , departe de ţară poetul simte pulsul de acasă dovedit prin versurile pline de vigoare şi de o sensibilitate cu sensuri marcate de grija acestui plai mioritic: “Ne pleacă tinerii, ne pleacă viitorul,/ Rămân părinţii să le ducă dorul.” la care ori de câte ori se-ntoarce acasă, pătrunde în miezul înteresant al lucrurilor de zi cu zi care au rămas neschimbate: “Din ce în ce mai des eu dau pe-acasă/ De gropi şi câini ş-aurolaci îmi pasă.”conştient că îndreptarea acestora vine din parte celor plecaţi înafara graniţelor şi că contactul cu lumea civilizată îi fac să înţeleagă diferenţele gradului de civilizaţie între cele două lumii, şi că ori cât de greu ar fi sunt dispuşi unui sacrificiu spre rezolvarea acestor acute probleme a societăţii româneşti: “În mintea mea un gând mereu se toarce,/ Oricât de greu, mă voi întoarce.” (Scrisoare acasă)

Nostalgia miticismului dâmboviţan, apare în unele poezii printr-o poziţie oscilantă între o idee sau alta cuprinzând situaţii care merg de la tradiţionalism la starea actuală a problemei, autorul simţind nevoia unei confesiuni, şi uneori a disimulării printr-un registru expresiv ce îmbracă nuanţele familiarităţii: “Rătăceam prin cămări, mă priveau borcanele goale,/ Dulceaţa de vişine toată fugise-n clătite// Torceau iar şi iar amintirile lor smântinite”. (Cămări nostalgice) Poetul prezintă cititorului un ansamblu al realului ironizând peste tot starea normală a lucrurilor, ironie care în multe situaţii dă un reflex sceptic cu consecinţe în fondul poeziei creind în acest sens propiul său spaţiu: “Avea-n total şase butoaie,/ Patru pe hol, cu-acces la baie,/ Departe de tumult şi certuri/ Se simţea bine între cercuri.” (Diogene din cârligene).

Laurenţiu Orăşanu, nu iese din canoanele poeziei clasice ci încearcă, şi reuşeşte, să le ducă, mai departe, prin aprofundarea caracteristicilor acestui gen de poezie: muzicalitate, ritm, rimă, etc. care fac să îmbrace tema principală a volumului –iubirea; preambulul perpetuării speciei umane:”Cu părul despletit, cu buze arse,/ În mine te scufunzi, ca într-un gând,/ Mă strângi cu-o scurtă zbatere-ntre coapse/ Din golfu-acesta n-o să plec nicicând.” (Valul), prin ridicarea femeii în sfera romantică , dându-i ca atribut esenţial drept un refugiu împotriva grijilor “fără să se teamă” (La început) şi a durerilor facerii.

Uneori este explotată Mitologia, adusă prin mijloace stilistice la zi, beneficiara tehnicii moderne: “Sărmanul Hermes,/ cine să-i spună lui/ în îndepărtatul Peloponez,/ că între timp, în Olimp,/ s-a instalat telefonul.” (Hermes). se înscrie datorită contribuţiei autorului în peisajul romantic al poeziei actuale româneşti.

Autorul slujind cu fidelitate întregul instrumentar poetic, în special cu ajutorul metaforei crează un spaţiu din care rezultă poeme cu încărcături cu iz vizionar: “Ţi lemnul putred va-nflori/ Din rănile de cari săpate/ Că-n păr, miraţi, ne vom trezi/ Cu flori de mure scuturate.” (Nuntă la schit) alteori, într-un mod obsesiv imprimă cititorului etapele facerii: “Mai înainte,/ Spuneau alţii// Mai înainte trebuiau să fi fost Munţii// Mai înainte, Susţineau alţii,// Mai înainte a fost Focul// Mai înainte,/ Înainte…” (La început) sau etapele unui act erotic aflat la cotele unui eventual eşec: “Sunt mai aproape de tine cu-n zâmbet,// Sunt mai aproape de tine cu-o şoaptă// Sunt mai aproape de tine cu-o clipă,// Sunt tot mai aproape, cu buze uscate” (Mai aproape) evadarea din asemenea situaţii, recâştigarea purităţii feminine este făcută tot prin acelaşi procedeu: “Ţi-e părul ud, şi-atâtea perle marea// Ţi-e părul ud,de roua dimineţii,// Ţi-e părul ud, şi-mi picură pe gene,// Ţi-e părul ud, când scriu, parcă şi versul” (Picături de ploaie în deşert)

Cu toate că majoritatea poemelor sunt scrise printr–un procedeu de factură clasică, cartea lui Laurenţiu Oraşanu, directorul revistei “Conexiuni” (SUA) se înregimentează perfect în postmodernismul românesc.

Aurel Pop

Anunțuri