Scriitor, epigramist şi cercetător al fenomenului lite­rar, având un spirit al obser­vaţiei, cu înclinaţii spre resti­tuirea unor valori din istoria noastră literară, (vezi cea mai amplă „Antologie a epigramei româneşti“, apărută în două volume, în 2005), Efim Tariapan publică „O antologie cronologică a aforismului românesc de pretutindeni“, Editura „Dacia“, Cluj-Napoca, 2005, unde sunt antologaţi 96 de autori, inclusiv citate din Cartea Cărţilor, Biblia.

„Selectarea şi aranjarea cronologică a materialului aforistic, ne dă posibilitatea să urmărim evoluţia, în spaţiu şi timp, a aforismului în diverse momente“. Am citat din prefaţa semnată de C. Zărnescu, inti­tulată „Nesfârşita diversitate a aforismului românesc“, la care adaug: în contexte diferite ale istoriei neamului, împrejurări care au influenţat gândirea oamenilor.

Aforismele au la origine proverbele, maxima, sentinţa, apoftegma, cugetarea, gândul, reflecţia, axioma etc. Acestea, inclusiv aforismul, sunt „expre­sii concise“, cum le numeşte Tudor Vianu, în „Dicţionar de maxime comentat“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

După cum se ştie, prover­bele fiind rodul creaţiei popu­lare, sunt anonime; aforismele sunt creaţia scriitorilor, filozofilor şi a altor oameni de cultură şi ştiinţă.

Sunt cazuri când un aforism este luat drept ma­ximă, căpătând o largă circu­laţie, fiind apoi socotit în rândul proverbelor, iar unii autori pre­luând proverbele sau idei din proverbe le transpun în cate­goria aforismului. Exemplu, un proverb românesc popular: „Şl binele şi răul din vorbă izvorăsc“, esenţa acestuia o găsim în aforismul lui Victor Eftimiu: „Cine a făcut faptă rea e gata şi cu răspunsul bun“.

Proverbele şi maximele cir­culă pe cale ofală, iar aforis­mul prin operele literare, sociale, politice, filosofice, eseuri etc. Proverbele sunt, în general, o creaţie folclorică, iar aforismul este b creaţie cultă, dar ele se aseamănă prin forma lor de exprimare şi prin conţinutul lor de filozofie apli­cata, de morală universală şi de natură didactică. Şi proverbele şi aforismul urmăresc învăţarea şi luminarea omului. Este un fapt recunoscut că sfaturile cuprinse în proverbe şi maxime, care sunt la ori­ginea aforismului, au o ve­chime de peste 3.000 de ani şi le găsim şi în Biblie, au autori­tatea de â se impune mai mult decât oricare altele, pentru că ele reprezintă chintesenţa înţelepciunii Jumii.

Tocmai această înţelep­ciune o studiază, o „cartografi­ază“, o selectează Efim Tariapan în Antologie, dar rezumându-se la spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. Cum era de aşteptat, lucrarea se deschide cu o selecţie reprezentativă şi pregnantă din Biblie, „Cartea sacră a Mozaismului şi Creştinismului“. De la Dimitrie Cantemir (1673-1723), primul umanist europenist de pe teritoriul tării, la Garabet Ibrăileanu (1$71-1936), Tudor Arghezi (1880-1967), Aurel Baranga (1913-1979); Gh. Maziliu (1939-2004); Lucian Blaga (1895-1961); Petru Tutea (1901-1991), în total 96 de autori antologaţi, sunt cuprinşi în această reprezentativă lucrare. Importanţa acestei cărţi este şi faptul că fiecărui autor i se rezervă o scurtă fişă bio­bibliografică atât de necesară în fixarea autorului în spaţiul şi timpul istoric care i-au influ­enţat opera si viata. Se pare că Antologia Iui Efim Tariapan este cea mai completă lucrare din acest domeniu şi pentru faptul că ea a fost rea­lizată în contextul libertăţii noastre de astăzi, deoarece, aşa cum afirmă autorul pe ulti­ma copertă a cărţii: „An­tologiile“ tematice“, ele până acum, evitând scrierile ro­mâneşti din teritoriile înstrăi­nate şi din diasporă, impuneau „convieţuirea“ perlelor aforis­tice, compuse şi semnate de mari cărturari (şi moralişti) Cantemir, Eminescu, Iorga, Blaga ş.a., între aceleaşi coperţi cu marxist-leninistele pseudoaforisme, semnate doar (căci de cele mai multe ori gândite de alţii) de un Groza, Dej, Ceauşescu (el şi ea), iar în Moldova Sovietică, în Bucovina de Nord şi în Sudul Basarabiei de un Brejnev, Hruşciov, Cernenko sau de unii lideri comunişti locali“.
O antologie cronologică a aforismului românesc de pre­tutindeni de Efim Tariapan reuneşte minţile cele mai strălucite din „Patria Limbii Române“, fiind un instrument de lucru necesar, nu numai cercetătorilor, care studiază evoluţia gândirii filozofice româneşti, dar şi celor, cum spunea A. Pope, în „Eseu despre critică“ (1711): „Indocti dicont et ament meminisse periti“, adică: „Cei neştiutori să înveţe, iar celor care ştiu să le facă plăcere, reamintindu-şi“.

AL. FLORIN ŢENE

Anunțuri