În aceste rânduri, dedicate prozatorului Nicolae Danciu Petniceanu, nu sunt doar laude la o importantă aniversare, ci semne ale prieteniei şi recunoaşterii urcării spre un posibil Everest: Cel al scrisului. Şi, dacă am aşeza toate cărţile tipărite de Nicolae Danciu Petniceanu, una peste alta, ar rezulta o Piramidă sau un fel de coloană. Deci, laudele nu lipsesc, sunt chiar cărţile distinsului prozator, care de o vreme, scrie şi trăieşte într-o comună de mare renume: Mehadia, unde de mai multă vreme doresc să ajung. Dar, prozatorului nu-i este dat sau mai degrabă, nu s-a putut obişnui să trăiască, nici la Timişoara, şi nici la Mehadia, ci prin toate ţinuturile Banatului, prin toate satele unde au trăit oameni de vază: scriitori, rapsozi, cântăreţi, eroi ai vremurilor de mult trecute, unde, peste tot s-a oprit o clipă şi mult mai multe, pentru o vorbă, pentru a lăsa o lacrimă pe mormântul cuiva drag şi pentru a cinsti pe marii cărturari ai vremii: Eminescu, Slavici, Virgil Birou, Ion Stoia Udrea, Luţă lovită şi atâţia alţii duşi în nemurire.

A organizat o serie de întâlniri literare şi a făptuit atâtea comemorări în memoria celor trecuţi în lumea de dincolo şi, poate, şi mai mult, multora le-a dedicat cărţile sale scrise cu sufletul său şi cu gândul trezit în dimineţi încărcate de rouă şi răsărituri calde, de lumină pornită din icoana rugăciunii. Mărturii stau o serie de volume, cum sunt: „La Ţebea, cerul este tricolor”, „Octavian Goga şi mesianismul”, „Domnul Eminescu soseşte iarna”, „Cântece de pe spada Iancului”, „Mantu”, „Vrăjitorul din Almăj” şi „Rapsodul din Ţara Almăjului”, cărţi neuitate, care vor trece din vreme în vreme, cum trec secundele în minute şi minutele în ore.

Acum, când scriu aceste rânduri, nu trec nici prin amurgul dulce şi nici prin clipa unui vis, ci mă aflu la vremea unui soare uriaş cu razele înfipte în zborul unor păsări ce ne-au adus primăvara în suflet. Nu o dată, nici nu mai ţin minte a câta oară, i-am spus prozatorului Nicolae Danciu Petniceanu că, cea mai frumoasă carte a Domniei Sale este „Apa de duminică”, acele vechi şi noi povestiri cu care sufletul se încarcă pentru mai multă vreme, făcându-te să retrăieşti clipa când „Popa Traian imploră cerul să-l ierte pe moş Pătru de păcatele săvârşite, cu voie şi fără voie” citat din pagina 13 aliniatul doi). Se întâmplă, un caz fericit, ca volumul „Apa de duminică”, tipărit acum 24 de ani, la editura „Facla” din Timişoara, să fie pentru mulţi cititori, cea mai apropiată scriere, după cum, la vremea apariţiei volumului „Bigamul” I şi II, să putem spune că, Nicolae Danciu Petniceanu n-a lăsat timpul să teacă degeaba şi, iată, după aproape douăzeci şi cinci de ani, să-şi deschidă sufletul şi să ne poftească, lângă o tavă fermecată şi cu privirile mirate, ca după vinul sorbit dintr-un potir de aur, să citim o altă carte de referinţă, stufoasă şi cărnoasă, cu personaje deosebit de blânde şi de umane, cât şi un deosebit confort al comunicării, a înţelegerii. Credeam cândva, că Nicolae Danciu Petniceanu se remarcă, mai întâi de toate, în proza scurtă, dar, iată că, apariţia romanului Bigamul ne face să ne reconsiderăm gândurile şi părerile, prin a spune că autorul pătimeşte în a povesti frumos şi mai ales, este capabil ca din câteva linii să redea un personaj. Lumea adevărată din cele două volume, este cea din „Valea Sfârdinului”, din vremea când „Soarele se adunase în crucea bolţii, când preotul Ioan Chendi ieşise pe poarta casei parohiale în sutană şi cu crucea pe piept, sprijinindu-se în cârjă. Părintele era munte de om, roşcovan, cu barba căruntă până-n brâu, ajuns la vârsta senectuţii”. Naratorul se simte cel mai bine atunci când adună în jurul său personaje, fie preoţi, ţărani, dascăli, domni de la canţalaric, pe care-i distribuie în rolurile cele mai adecvate, punându-le-n gură vorbele vechi ale timpului, făcându-i să discute, „vrute şi nevrute”, vorba dogarului: „Am schimbat doagele pleznite la steaz şi l-am vârât în râu. Vasul e mare, să dea Dumnezeu să-l umpleţi cu prune”. Multe dialoguri sunt fraze scurte, dar şi de cele mai multe ori. sunt întrebări puse cu „învăluire”. Iată o mostră:

„- Va fi război, donvăstor. Război în împărăţie şi chiar mai departe…

– Cine ţi-a spus aşa ceva? întrebă dascălul în şoaptă şi oarecum timorat”. Şi-ntr-un miez de vară în Vajea Sfârdinului, tobele au început să bată într-unu: tu-pa-tu-pa-tu-pa-tu-pa. semn că bărbaţilor le venea ceasul şi ziua să plece la război. Începuse mobilizarea iar „Drumul ce ducea la gara din satul vecin fusese luat în picioare trei zile de-a rândul”, iar după nu prea multă vreme, au început să vină plicurile cu dungă neagră, pentru cei căzuţi pe frontul din Galiţia. În aceste pagini, dăm peste simţul şi interesul deosebit al autorului de a descrie cu lux de amănunte, ritualul înmormântărilor şi al pomenilor. Lae Prigor rămâne, în cadrul primului volum, personajul cheie cu haz şi înţelepciune, prozatorul urmărindu-I în finalul primei părţi: „Lae Prigor ieşi din primărie cu scrisoarea în mână şi cu căciula în cealaltă mână, uită pur şi simplu s-o pună pe cap, călca de parcă ar fi călcat pe nori. Porni de-a lungul drumului, mergea şi nu vedea, şi nu auzea pe nimeni din preajma sa! Se simţea, în ajun de Buna-Vestire „Blagovişteană” în graiul celor din Valea Sfârdinului, bogat cum nu fusese niciodată”.

În cel de-al doilea volum, Nicolae Danciu Petniceanu, aduce şi mai aproape de inima cititorului, lumea Sfârdinului cu zilele şi nopţile cu femeile şi bărbaţii rămaşi acasă, trăbăluind după obiceiurile din străbuni. Vestea înapoierii în ţară a lui Mihai Obreană aprinse speranţe în multe sate. Această veste face ca văduvele şi orfanii să se întrebe „Lae, e adevărat că tatăl tău e viu şi se întoarce din Rusia?” Momentul acestei bucurii se petrece ca într-un basm:

„- Lae!… Lae!… Lae!…

– Aud! Făcu Prigor, şi se opri din spartul lemnelor, răsucindu-se de mijloc, cu ochii la zăpalz. Grăi surprins:

– Aaa! dumta, mumiţă?!

– Eu!… E adevărat ce-am auzit?

– Adevărat, mumiţă! răspunse Prigor şi se apropie de gard.”

Conflictele se succed pe mai multe pagini, oamenii, când ajung în bătătura cârciumii, nu se mai înţeleg, se dau în gâlceava, uită de prietenia ce i-a legat. Valea Sfârdinului nu este un paradis pierdut, ci unul în care prozatorul se mişca nemaipomenit de bine, găsindu-şi vorbele inepuizabile pentru cititorul ce se hrăneşte cu spuma dintr-o carte de preţuit, un adevărat document de măreţie şi nobleţe românească.Înţelepciunea Domniei Sale şi darul său de fin povestitor, cu înclinaţii Moromeţiene, Nicolae Danciu Petniceanu rămâne unul dintre cei mai doriţi autori, extremi de viabil şi surprinzător de autentic în rostirea graiului bănăţean.

MIRON ŢIC

Reclame