După „Sonete 1“ (2004) poetul braşovean Adrian Munteanu îmi trimite cu autograf „Sonete 2“, o recidivă (expresia îi aparţine autorului) cu unghiuri de abordare stilistică parţial modificate, prin care se – nevoieşte – să se caute în „beznele cuvântului“, în faţa „spectacolului“ unei lumi tentaculare, a unui „deşert“ lăuntric fără margini, confirmând şi de data asta profunzimea semantică. Versurile sunt „ţesute“ într-o impecabilă construcţie lirică, în translaţii intelectuale – şi nu neapărat livreşti – ce configurează misterul unui peisagism diurn, apropiindu-se – volens-nolens – de părintele sonetului în lume: Petrarca, de nemuritorul Shakespeare, sau mai aproape de noi: Eftimiu, Codreanu, Voiculescu. O stare de flux continuu, frecventată obsesiv, devine interferenţa cu lăuntrul privirii filtrată discret, dându-i un ton de trăire autentică – inedită şi individuală – conceptualizând-o.

„Să nu mai vreau amurgul care pradă/ Frânturi de clipe rătăcind năuce/ Şi mirtul zvelt, încolăcit pe cruce,/ Când ochii Lui cătau prin nori să vadă./ Să nu mai gust licoarea ce aduce/ Săgeţi când pofta smulge din plămadă/ Şi crivăţul ce-adoarme pe zăpadă/ Uitând sfioase lacrimi să usuce./ Să nu mai fac din urma-n trup săpată/ Podoabe dulci, cât încă mai sunt viu,/ Şi din zvârluga ce-n pârâu înoată/ Belşugul mesei, ca sătul să fiu./ Această caznă ce îmi este dată/ Fie ca-n vezi departe să o ştiu.“ (pag. 29).

Poetul Adrian Munteanu este – structural – meditativ, inspectându-şi cu sfială biografia, transformân-d-o într-o confesiune uşor nostalgică. Metafora, simbolul, sugestia păstrează puterea persuasivă de pe-netrare în realul fascinant. Puritatea sufletească face parte integrantă din aspectele faste ale vieţii acestui autor de sonete. Meditaţiile de tip elegiac, au ponderea cea mai importantă, sunt cele mai substanţiale din acest volum editat în condiţii grafice excepţionale.

Şi pentru că tot a „recidivat“ aştept „Sonete 3“.

„Frumoasă eşti, balsam îţi este glasul,/ Iar mierea gurii dornice mă-mbată./ Fruntea-n amiezi de taine-i înstelată./ Pătrund în trup săgeţi, să-nvingă ceasul./ Coapsa de bronz în jinduiri săpată/ Opreşte-n umbra jilţurilor, pasul./ Sânii poftesc în taine dulci impasul/ Crepusculului din amiezi de vată./ Am coborât o treaptă în vecie./ Merii îşi plimbă rodul de topaz./ Se stinge focu-n mustul de la vie./ Te-am dăltuit pe-un alb şi viu talaz./ Erai ca roua strânsă pe câmpie,/ Ca sărutarea ierbii pe obraz.“ (Frumoasă eşti, balsam îţi este glasul).

VICTOR STEROM

Anunțuri