(Ed. „Deliana“, Bucureşti, 2006)

„Ca Eva,/ ieşind din Eden, pe furiş,/ strângi sufletul mărului/ în gura fierbinte;/ Fericirea-i în urmă,/ prin eternul frunziş,/ ai mers cu păcatul înainte.“ Astfel, e descrisă „femeia“ prin luxuri de imagini poetice, prin bijuterii cromatice, prin graţie şi joc; fantezii de coloratură sentimentală avându-l pe Radu Cange unul din reprezentanţii de seamă în contextul poeziei de dragoste ai momentului şi dintotdeauna.

Starea romantică, rigoarea construcţiei poemului şi micropoemului până-n „buza“ haiku-ului, abundenţa de metafore abuzive, concentrare şi perfecţiune, obsesia ruperilor de sensuri, totul răbufneşte în această lirică plină de prospeţime şi înfiorare erotică.

„Ai grijă, iubito,/ curând vei deveni/ o moară de lacrimi./ O toamnă timpurie se va lăsa/ peste altădată/ liniştitele tale poeme./ Curând cădea-va rana/ pe buzele noastre – / o picătură de umbră/ pe îngheţatele surâsului.“ (pag. 14). Sau: „Marea se dezbracă/ de fiecare val, până când/ rămâne goală.

Oricum, nimic/ nu o poate desprinde din/ îmbrăţişarea pământului,/ Din înlănţuirea cerului/ Din fuga magică a ochilor tăi/ rătăciţi sub paşii pe care/ luna străină şi i-a uitat pe ţărm.“ (pag. 51).

Optând pentru „tabloul“ sugestiv şi pregnant, conturat cu acurateţe stilistică, poetul Radu Cange nu exagerează cu divagaţiile nemeritorii, ci se menţine la un limbaj echilibrat unde plasticitatea se află continuu în cumpănă dreaptă cu stilul captivant, în care fluxul şi vibraţia versurilor devin pătrunzătoare, concrete şi pasionale.

„Îţi umblu la sâni,/ viţă de vie pârguită./ Găsesc fructul,/ îl miros, îl mângâi/ şi, oricât m-aş juca,/ nu-i strugure,/ ci e mirare./ Bolesc, adorm/ pe un pat zburat/ de un albatros.“ (pag. 24). Sau: „Dar te-ai făcut că nu ştii,/ că nu pricepi,/ trupul ţi se pierduse/ printre şerpi,/ şi am tot aşteptat/ dovada dragostei tale,/ până când m-am sălbăticit/ şi de abia m-am aplecat/ să muşc din mărul tău rostogolit./ Şi Doamne, m-am dezmeticit, deodată,/ în genunchi, tot cerându-ţi iertare,/ că am păcălit din nou/ şi m-am culcat cu primăvara/ care a fost fată mare.“ (pag. 32).

Flacăra versului lipită aproape de gestul fulgurant, cum şi coerenţa treptelor întru împlinirea „cântului“ erotic, sunt proprii poeziei mărturisitoare şi cu alură cavalerească.

„Uneori mi s-a părut că am spus/ lucruri minunate,/ dar peste un timp, iubito, cu jale,/ va plânge Bacovia pe braţele tale./ Şi nu m-am uitat/ că ferestrele pier/ şi că noi, până mai ieri,/ eram bucuroşii tavernelor,/ că sufletul tău evadase dintr-un sanctuar./ Ce mult a trecut de-atunci,/ peste un simplu drum pe care/ mi-a încărunţit părul,/ mi se părea că aş fi adevărul,/ tu, – o femeie cu picioare lungi.“ (Camera uitată).

VICTOR STEROM

Anunțuri