Ai zice că nu se întâmplă nimic în pustiişul câmpiei! Ai zice că doar şoaptele înnăbuşite ale zeului vânt îşi pot face auzite chemările. Până şi ecoul aţipeşte în iarba, a cărui tandreţe clatină cerul.

Dar în câmpie se poate auzi desluşit Glasul pământului, vocea lui misterioasă şi gravă. Pietrele nu stau locului, ele se mişcă după galbene licăriri de mirare, când focul ierbii aţipeşte la umbră.

Timpul îşi revendică drepturile deşi pe platouri agreste el manifestă multă răbdare. Îngăduie pietrelor somnul, ierbii mirarea, oamenilor să se închipuie boabele de mărgean ale ploii, stropind obrazul brăzdat al ţărânei. Până şi lumina capătă alt chip, altă aură. Ea se reflectă în uimirea pietrei făcând să se nască visarea. Umbrele nu-şi au locul. Plânsul e numaidecât zvântat în cuvintele care te iau pur şi simplu de mână şi-ţi arată panerul cu pâine. >>>>

Anunțuri