De ce poeţii obişnuiesc să se adune, să se numere şi să se împartă-înmulţindu-se astfel,  la ceas de taină, în jurul Vetrei, vechi ori nouă,  depănând cu osebire în serile lungi, pluvioase, istorisiri de neam, populate cu eroi legendari care s-au petrecut demult de pe aceste meleaguri, strânşi în chingile suspinului care numai  acasă îşi găseşte ogoiul?

Cu inima un ciob de vitral sortit rugului,  ei urcă ’naltul fumegând al Crucii, s-aducă arderi de tot Iubirii. Fără popas urcă spre Lumina tot mai aproape. Inima poetului incendiază poemul-lumină, afirmă Mariana Cristescu. Pesemne, ştie ceva, poate a auzit în somn „cântecul trecerii de pe urmă” al lebedei – în roşul amurg. Drum lung, cum să desluşeşti aproapele din departe? >>>>

Anunțuri